Universităţile din Anglia

Din secolul al XI-lea până în al XIII-lea, creştinătatea din Europa formează un fel de imperiu spiritual. Preoţii din toate ţările vorbesc latineşte; biserica propovăduieşte o credinţă unică; cruciadele sunt pornite din iniţiativa colectivă a regilor creştini; ordinele războinice (al templierilor şi al cavalerilor Sfântului Ioan) sunt armate internaţionale. Cu toate că mijloacele de comunicaţie sunt mai puţin rapide decât în vremea noastră, contactele intelectuale par să fi fost în Evul Mediu mai numeroase şi mai strânse decât astăzi.

Un profesor ilustru, fie el italian, francez sau englez, atrage studenţi din toate ţările şi este înţeles de ei pentru că predă în limba latină. Un erudit ca Ioan de Salisbury (aproximativ 1120-1180) ia primele lecţii de logică cu Abelard la Paris, se duce la Chartres să urmeze cursurile lui Guillaume de Conches, străbate de zece ori Alpii pentru a-şi însuşi adevărurile profesate la Roma şi termină prin a deveni profesor în Anglia. Instituţiile care obţin succese într-o ţară (universităţi, comune) sunt îndată imitate în toată Europa.

În lumea antică nu existau universităţi. Grecii fondaseră şcoli de filozofie, ca Porticul sau Academia, dar niciodată nu s-au gândit să adune, aşa cum avea să facă Oxfordul, 3.000 de studenţi într-un oraş. Şi asta, pe de o parte, din cauza micimii oraşelor lor, dar mai cu seamă din lipsa unei biserici organizate care ar fi putut oferi mijloace de existenţă unor tineri instruiţi în disciplinele sale. Cuvântul universitas indică, la origine, orice fel de corporaţie. Prin analogie cu ghildele comerciale, se vorbeşte în secolul al XIII-lea de comunitatea sau universitatea profesorilor şi a studenţilor.

Această universitate este literalmente o corporaţie care-şi apără profesorii şi studenţii, pe de o parte împotriva autorităţilor ecleziastice, pe de alta împotriva orăşenilor. Numele oficial al şcolilor de învăţământ superior care s-au format, începând din anul 1000, la Salerno, apoi la Pavia, la Bologna şi la Paris este studium sau studium generale. Se predă acolo dreptul civil, dreptul canonic, latina, filozofia lui Aristotel, medicina şi matematicile. La Paris, după marele succes al lui Abelard, triumfă dialectica. Studentul învaţă, cam aşa ca odinioară la sofişti, arta de a găsi argumente pentru sau contra unei teorii, de pildă să împace filozofia lui Aristotel cu doctrina creştină.

Memoriile lui Ioan de Salisbury ne îngăduie să întrezărim că, începând din secolul al XII-lea, minţile luminate înţelegeau că dialectica, utilă pentru a trezi gândirea, pentru a o ascuţi şi chiar pentru a îmbogăţi vocabularul abstract, nu ajunge totuşi la nici un adevăr pozitiv. Când, după îndelungatele sale călătorii, bătrânul student englez se întoarce la Paris, spune: „Mi-a fost plăcut să fac o vizită pe muntele Sainte-Genevieve vechilor mei colegi, pe care eu îi părăsisem, dar pe care dialectica îi mai reţinea încă, şi să vorbesc din nou cu ei despre subiectele pe care le dezbăteam altădată... I-am găsit tot acolo unde i-am lăsat. Nu păreau a-şi fi atins scopul descurcând vechile probleme, nici măcar să-şi fi îmbogăţit cunoştinţele cu umbra unei idei... Nu făcuseră progrese decât într-o singură direcţie: uitaseră ce este moderaţia şi nu mai ştiau ce este modestia, astfel încât orice speranţă de vindecare era pierdută. Experienţa mă învăţase, aşadar, un adevăr cert: anume, dacă dialectica poate fi de ajutor altor studii, dimpotrivă, atunci când pretinde să fie suficientă sieşi, rămâne sterilă şi moartă”.

Trebuie să ne ferim totuşi să judecăm cu prea mare asprime logica scolastică; ea a învăţat mintea omenească să judece cu exactitate. Galilei îi datorează lui Aristotel mai mult decât pare la prima vedere. Ideea că opera lui Dumnezeu este raţională şi că poate fi înfăţişată sub forma unor legi universale a făcut posibile cercetarea ştiinţifică. În Anglia gustul pentru studiile clasice nu s-a stins niciodată în întregime. În timpul invaziilor saxone, mănăstirile irlandeze au păstrat torţa aprinsă; apoi a venit frumoasa epocă a culturii northumbriene şi, când danezii au distrus şcoala lui Beda şi Alcuin, Alfred a salvat cât s-a putut din cultura latină şi greacă.

Normanzii aveau şcoli elementare, în care copiii învăţau să cânte imnuri latine şi câteodată să citească; şcoli mănăstireşti, pentru cei care voiau să intre în clerul secular, precum şi grammar schools, conduse de cele mai multe ori şi ele de călugări, unde se învăţa - folosind din plin bătaia - gramatica latină. Cu toate acestea, ignoranţa era în secolul al XIII-lea bine înrădăcinată chiar şi în sânul clerului.

În 1222 arhiepiscopul Langton însărcină pe episcopi să examineze pe preoţii din dioceza lor pentru a se asigura dacă înţeleg cărţile sfinte. Raportul lui William, decanul de Salisbury, este lamentabil. Un oarecare preot, întrebat fiind despre canonul liturghiei şi despre rugăciunea: Te igitur clementissime pater..., nu ştia în ce caz este te, nici cărui substantiv îi ţine locul pronumele acesta. „Şi când îi cerurăm să determine substantivul căruia îi ţinea loc, răspunse: «Pater, căci el determină toate lucrurile».

Îl întrebarăm ce este clementissime, la ce caz este şi cum se declină acest adjectiv; nu ştia. Îl întrebarăm ce înseamnă clemens; nu ştia... E completamente incult”. Poetul Langland (aproximativ 1332-1400) pune în gura unui preot: ...Am fost preot şi păstor treizeci de ierni, / Dar nu pot solfegia, nici cânta, nici citi vieţile sfinţilor; / Pot face să ţâşnească un iepure pe un câmp, pe un ogor / Mai bine decât să analizez vreun psalm sau să-l explic parohiei.

Când Ludovic de Beaumont a devenit în 1316 episcop de Durham, nu înţelegea latina. La ceremonia consacrării nu şi-a putut citi profesiunea de credinţă. Ajungând la cuvântul: arhiepiscopus şi fiind incapabil, după mai multe încercări, să-l pronunţe, termină prin a exclama în franceză: „Să-l socotim citit!” Universităţile vor încerca să formeze clerici mai instruiţi. Prima a fost, în Anglia, Universitatea din Oxford. Oxford era de multă vreme unul dintre cele mai importante oraşe ale regatului.

Încă înainte de fondarea universităţii, se aflau acolo profesori eminenţi care făceau expuneri în biserici. Când Gerald de Wales, prietenul lui Henric al II-lea, a terminat Istoria cuceririi Irlandei, „se hotărî să se ducă s-o citească în public la Oxford, unde se puteau găsi cei mai faimoşi cărturari englezi. Lectura dură 3 zile; prima zi primi la el şi hrăni pe săracii oraşului, a doua zi primi pe doctori şi cărturari, a treia pe orăşeni şi soldaţi... A fost un gest nobil şi costisitor, dar au fost reînviate, într-o anumită măsură, vremurile de altădată ale poeziei”.

Oxford deveni o adevărată universitate când Henric al II-lea, pe timpul certei sale cu Becket, îi rechemă de la Paris pe clericii englezi. Cât despre Cambridge, numeroşi studenţi şi profesori din Oxford plecară acolo, în 1209, pentru a protesta astfel împotriva unui act de nedreptate al primarului din Oxford, care poruncise să fie spânzuraţi - pentru asasinarea unei femei - trei studenţi nevinovaţi. În Scoţia prima universitate a fost aceea de la Saint Andrews, fondată la începutul secolului al XV-lea.

În Evul Mediu studenţii din Oxford şi Cambridge nu erau tineri de origine nobilă, veniţi să înveţe cum să ducă o viaţă de gentlemeni şi să cunoască elita generaţiei lor, ci nişte bieţi învăţăcei care se pregăteau fie pentru cariera ecleziastică, fie pentru o carieră administrativă. Unii erau atât de săraci încât nu aveau decât o singură robă de student la trei inşi şi nu se hrăneau decât cu pâine şi ciorbă.

La adăpostul „privilegiului clerului”, aceşti şcolari duceau o viaţă cu totul lipsită de sfinţenie. Se încingeau între ei certuri sângeroase, aveau moravuri libere. Colegiile fură înfiinţate pentru proteguirea acestor tineri, obişnuindu-i cu o disciplină mai riguroasă, întrucât până atunci trăiseră prin casele locuitorilor. Nu erau prea străluciţi la studiu.

Roger Bacon se plânge că studenţii citesc mai mult „neroziile lui Ovidiu” decât operele lui Seneca. Curând până şi Ovidiu încetă să mai placă tineretului şi învăţământul latinei clasice dispăru. Ca şi la Paris, disciplina la modă, după învierea lui Aristotel de către Edmund Rich, este dialectica sau logica. Spiritul Evului Mediu era metafizic, şi nu pozitivist. Totuşi cruciadele, prin contactul cu ştiinţa arabă, ca şi lectura anticilor, treziră în câteva capete - puţine la număr - simţul metodei ştiinţifice.

Dintre primii oameni de ştiinţă europeni, cel mai ilustru a fost Roger Bacon, „prinţul gândirii din Evul Mediu”, cum îi spune Renan. El plecă de la Oxford la Paris ca să predea geometria, aritmetica şi arta de a observa cu ajutorul instrumentelor. El a avut, desigur, intuiţia metodei critice. „În ceea ce priveşte raţionamentul - scrie el - nu se poate distinge sofismul de demonstraţie decât verificând concluzia prin experienţă şi prin practică. Concluziile cele mai sigure ale raţionamentului lasă de dorit dacă nu sunt verificate... Există mii de erori înrădăcinate care provin din demonstraţia pură, de nuda demonstratione.

Şi, condamnând oamenii timpului său, care se consacră scolasticii, Bacon susţine că cele mai importante secrete ale înţelepciunii rămân ascunse mulţimii oamenilor de ştiinţă din lipsa unei metode corespunzătoare. Dar cine se sinchisea atunci de observaţia ştiinţifică? Medicina însăşi era teoretică şi propaga doctrina „umorilor”. Roger Bacon, învins de sărăcie, trebui să urmeze sfaturile prietenului său, episcopul Grosseteste, şi să se facă franciscan, pentru a-şi putea asigura existenţa. Regulamentul ordinului neîngăduindu-i să aibă cerneală, pene, cărţi, interveni să se ceară papei o dispensă specială. Clement al IV-lea i-o dădu. Roger Bacon trebui să cheltuiască o energie nemaipomenită pentru a scrie, fără ajutorul vreunui copist, acel Opus Majus al său, adevărată enciclopedie a secolului al XIII-lea.

Universităţile au jucat un rol important în trezirea politică a Angliei. La Oxford se întâlneau studenţi veniţi din Scoţia şi din comitatele de Sud, din Ţara Galilor şi din comitatele de Est şi învăţau să se cunoască unii pe alţii. Întocmai precum provinciile, se amestecau şi clasele între ele. La Oxford domnea un spirit independent; când Simon de Montfort dădu scurta şi curajoasa sa luptă împotriva absolutismului, studenţii fură de partea lui.

Orişice ceartă politică sau religioasă devenea prilej de răzmeriţă universitară. În 1238, un legat papal, ai cărui oameni jigniseră câţiva tineri clerici, fu urmărit pe străzile oraşului de studenţi englezi, irlandezi şi din Ţara Galilor, care-i uciseră bucătarul cu o săgeată. „Unde e? - strigau ei. - Unde este cămătarul, simoniacul, hoţul de venituri, nesăţiosul de bani, care ne jefuieşte ca să umple lăzile străinilor?”

Regele trebui să trimită oameni înarmaţi la Oxford pentru a-l elibera pe prelatul roman şi a-i linişti pe studenţi. Curând biserica avea să-şi dea seama de pericolul pe care-l prezenta, pentru unitatea credinţei, această mulţime de tineri retori, atât de uşor sedusă de orice doctrină nouă, şi să se servească de noi ordine religioase pentru a pune iar mâna pe universităţi.

Check Also

Fiii cuceritorului Wilhelm

Timp de 21 de ani Wilhelm domni asupra Angliei, cu o asprime care a dat …

Pacea armată din Anglia

Noul rege avea în momentul urcării sale pe tron aproape 60 de ani. Ca prinţ …

Primii capitalişti englezi

După ce războiul şi ciuma au dus la spargerea cadrului feudal, cadrul ghildei şi al …

Elisabeta şi Maria Stuart

După eşecul lui Eduard I, Scoţia reuşise să rămână independentă faţă de regii englezi. Brutală, …

Primul război civil din Anglia

Venise timpul ca fiecare englez să opteze pentru una din tabere. Or, cea mai mare …