Universalitatea limbii şi literaturii române

În acest context de idei, limba şi literatura română sunt o componentă de mare valoare a culturii şi spiritualităţii româneşti, ele fiind, de fapt, o cronică orală şi scrisă în acelaşi timp, a devenirii acestui neam, cu rădăcini de milenii în istorie. În mozaicul universal ea se configurează ca o literatură romanică, având la bază limba latină. Să nu uităm, că limbă română este, conform studiilor de lingvistică comparată, româneşti şi străine, cea mai aproape de limba latină, după ea urmând portugheza, franceza, spaniola şi, de abia, pe ultimele locuri, italiana. Nu vom intra în amănuntele procesuale ale antropogenezei poporului român, vom preciza însă că până în secolul al şaselea, când pe teritoriul vechii şi marii Dacii îşi fac apariţia slavii, deja populaţia daco-romană dispunea, de un tezaur lingvistic latin impregnant firesc cu o sumă consistentă de cuvinte dacice. Structura limbii române era în mare conturată, migraţiile numeroase şi diverse, neputând modifica elementul lingvistic autohton.

Goţii, vizigoţii, gepizii, hunii sau slavii n-au putut modifica esenţial cultura autohtonă, fiecare val aducând anumite elemente specifice, la specificul cultural existent, cum ar fi Sântana de Mureş, de nuanţă gotică. În felul acesta, se adaugă, cu fiecare migraţie câte un strat cultural nou, într-o simbioză perfectă, ceea ce a condus la o permanentă îmbogăţire a elementelor culturale autohtone. Doar slavii, care au venit într-un val populaţional extrem de numeros au ridicat anumite probleme de osmoză. Numai că, din diverse motive economice, ei au coborât în masă în sudul Dunării, de pe teritoriul României de azi, unde erau păşuni bogate, în felul acesta, pânza populaţională autohtonă a fost mult mai numeroasă, ceea ce a făcut ca influenţele slave în limba română s fie neesenţiale.

Migraţiile au avut însă un adaus cultural benefic, cu fiecare val, folclorul românesc îmbogăţindu-se şi ajungând, în timp, aşa cum precizează şi Tudor Arghezi, la şapte registre şi jumătate, devansându-l pe cel tirolez, care are 3 registre şi, care, până nu de mult era considerat cel mai bogat din Europa. Cu toate că în secolul al X-lea putem vorbi cu certitudine despre limba română, cele mai vechi monumente scrise de pe teritoriul ţârii noastre, datând din acest secol, nu sunt însă în limba română, ci în limba slavonă, ca urmare a adoptării de către clasa stăpânitoare, formată din cneji şi duci, a limbii slavone bisericeşti, limbă în care Metodiu şi Chirii au tradus textele sacre, între 863-865, la Constantinopol şi în Moravia.

Totuşi, literatura română în limba slavonă, care se întinde pe o perioadă de un secol, cunoaşte opere absolut deosebite, între ele Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie situându-se în prim plan şi având o importanţă absolut deosebită, cartea fiind scrisă înaintea Princepelui lui Machiaveli. Ea reprezintă, de fapt, monumentul cel mai însemnat al literaturii române în limba slavonă. Ajungem la prima mare răscruce în literatura română, prin tipărirea unei culegeri de cântece religioase calvine, cu litere latine, în 1560 de către episcopul român Pavel Tordasi. De aici încolo, începe periplu românesc literar vechi, în cadrul căruia distingem trei direcţii principale şi al cărui început este considerat şi astăzi scrisoarea boierului Neacşu din Câmpulung-Muşcel, adresată judelui Braşovului, în anul 1521.

O primă direcţie o constituie traducerea cărţilor bisericeşti din limba slavonă în limba română. Acum se tipăresc cele două cazanii ale diaconului Coresi, de la Braşov în 1564 şi 1851, Palia de la Orăştie şi traducerea integrală a Noului Testament, de la Bălgrad, în 1648 a mitropolitului Simion Ştefan, precum şi prima scriere polemică românească a lui Varlaam, în 1645. De o mare importanţă este însă traducerea în versuri a psaltirii publicate în Polonia, la 1673, de către mitropolitul Moldovei Dosoftei, care poate fi considerată o creaţie originală. La aceasta se adaugă Didahiile sau Predicile Mitropolitului Ţării Româneşti, Antim Ivireanu.

A doua direcţie de dezvoltare a literaturii române vechi este cea istoriografică, care se compune din letopiseţe, anale, cronici şi cronografe, în care se găsesc primele rudimente ale literaturii originale, naraţiuni, caracterizări şi portrete, tablouri şi descripţii, reflecţii şi atitudini morale. Se afirmă cu predilecţie o serie de personalităţi, de talent indiscutabil, între care se numără Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce, Radu Popescu, Constantin Cantacuzino. Cu umanistul Nicolae Milescu intrăm în a treia direcţie de dezvoltare a literaturii române vechi, consecinţă a direcţiei religioase şi istoriografice: direcţia literaturii de concepţie şi imaginaţie.

Se profilează acum, în plan european, Dimitrie Cantemir, autorul unei metafizici, a unui tratat de logică, a Descripţiei Moldavie, a Istoriei Imperiului Otoman şi a eseului roman Divanul sau gâlceava înţeleptului cu lumea sau giudeţul sufletului cu trupul. Această lucrare a fost redactată în elină şi română şi a apărut la Iaşi, în 1698. De altfel, prin Dimitrie Cantemir ne aflăm în plină renaştere românească, numele prinţului moldav fiind trecut, printre cele cinci mari personalităţi ale vremii, pe frontispiciul Academiei din Berlin.

În termeni de comparaţie cu Dimitrie Cantemir este cel mai estet reprezentant al Şcolii Ardelene, Ioan Budai-Deleanu, care prin a sa Ţiganiadă, cea mai importantă operă românească a timpului, unica epopee, are contingenţe multiple cu Istoria Ieroglifică a lui Cantemir. Ne aflăm în plină tranziţie premodernă, când literatura Transilvaniei face un salt deosebit, între 1780-1829, situându-se înaintea celorlalte provincii româneşti: Moldova şi Ţara Românească. Mişcarea literară, de aici, are un caracter unitar şi ea trebuie studiată ca un curent, ai cărui reprezentanţi de frunte sunt, alături de Budai-Deleanu, Gheorghe Şincai, Samuel Micu şi Petru Maior.

Operele lor sunt puse în slujba demonstrării originii latine a românilor, a eliberării naţionale şi sociale a acestora, ele apărând sub zodia iluminismului. De altfel, sub această zodie se înscrie şi literatura din începutul perioadei 1830-1862, care capătă un caracter militant, sub influenţa ideologiei burgheze, democrat-revoluţionare. În fapt, schimbările nu se produc liniar doar, ci în intercondiţionări şi sensuri contrare. Cei mai importanţi scriitori ai vremii, după un debut clasic, ajung, mai întâi, la faza preromantică, apoi la un romantism moderat, care mai conţine încă anumite note clasice.

În această zonă, se înscriu cu claritate Stamati şi Asachi, născuţi în secolul al XVII-lea şi, în parte, Eliade, Negruzzi şi Alexandrescu, născuţi la 1800. Întrucâtva, tot aici, putem să-l situăm şi pe reprezentantul generaţiei celei mai romantice, Vasile Alecsandri. În aceiaşi an cu el, 1818, s-au născut Bălcescu, Russo, Bolintineanu şi Filimon, care fără a greşi au construit, alături de alţi creatori de seamă, între care, Mihail Kogălniceanu şi Odobescu generaţia de aur a secolului al XIX. Ea va fii încununată, mai târziu, de apariţia poetului nostru naţional Mihai Eminescu. Fără ei, Eminescu nu s-ar fii născut, chiar dacă ar fi existat ca persoană.

Ca o particularitate de esenţă pentru literatura română, din acest punct nodal al dezvoltării sale, este crearea unui curent de propulsie prin apariţia unor reviste literare, între care Foaie pentru minte, inimă şi literatură, Curierul de ambele sexe şi, în mod deosebit, Dacia literară, aceasta din urmă, grupând în jurul ei cei mai importanţi scriitori ai epocii. Astfel, toate provinciile româneşti renasc într-un şuvoi spiritual, activitatea literară punându-şi amprenta pe marile evenimente ale timpului, în special, pe Revoluţia de la 1848 şi Unirea Principatelor din 1859.

Spiritul european pătrunde ca un aer proaspăt, aici, în arcul intra şi extracarpatic al vechii Dacii. O serie de capodopere ale literaturii franceze sunt traduse şi luate ca model. O figură legendară în istoria literaturii române din secolul al XIX-lea este Nicolae Bălcescu, căruia i se alătură, ca istoric şi propulsor de şcoală literară, Mihail Kogălniceanu, unul din cele mai importante figuri în procesul de dezvoltare a literaturii noastre. Împreună cu August Treboniu Laurian, Bălcescu editează Magazin pentru Dacia, unde publică, printre altele, cronicile munteneşti şi o serie de biografii.

Prin opera sa capitală Românii supt Mihai-Voievod Viteazul şi prin preocupările lui despre Arta militară la români, Starea socială a muncitorilor plugari sau Chestiunea economică a principatelor Dunărene, Bălcescu capătă dimensiuni europene, o serie de date furnizate de el fiind preluate de marii economişti şi filosofi ai timpuliu, între care şi Marx. Pentru o enciclopedie românească a ştiinţei şi culturii, cei doi pot fi aşezaţi la loc de frunte, alături de C. Negruzii, creatorul nuvelei istorice româneşti de rang european, prin Alezandru Lăpuşneanu, această frescă dramatică de factură shakesperiană.

Trecând prin opera lui Bolintineanu, cu legendele sale istorice şi a lui Grigore Alexandrescu, fabulist de talie europeană, ajungem la Alecu Ruso, pe traseul care duce, la cea mai reprezentativă personalitate culturală românească a secolului al XIX-lea, Vasile Alecsandri. Nu este o afirmaţie gratuită, ci este o concluzie care se impune de la sine, dacă structuralizăm şi comparăm opera viguroasă şi complexă a Bradului de la Mirceşti. Alecsandri este sumarul culturii noastre, care a făcut posibilă apariţia lui Eminescu. Într-adevăr, Eminescu este o unicitate şi o particularitate a culturii româneşti moderne, fiind considerat poetul nostru naţional.

Prin caracteristicile sale multivalente şi acut moderne în planul gândirii metaforice şi metafizice, Eminescu depăşeşte graniţele secolului al XIX-lea, fiind fiul legitim al secolului XX. El nu este numit poet naţional, şi chiar al secolului al XX, care abia a început, ci poet universal. În consecinţă, când vorbim despre Eminescu sintagma exactă ar fi aceasta: Eminescu este poetul naţional şi universal al românilor. În cea mai pură gândire şi simţire românească, esenţa poetului naţional o găsim pentru prima dată în personalitatea lui Alecsandri, extrem de complexă. Nu este domeniu literar în care el să nu exceleze.

În poezie este rapsodul dorului de independenţă a lui Peneş Curcanul, prin dramă îl avem pe Despot Vodă, prin comedie, o avem pe Coana Chiriţă, în provincie şi la Iaşi. Prin publicarea Mioriţei avem capodopera poeziei populare. Dar complexitatea lui Alecsandri nu se opreşte, aici. Fără el, n-ar fi fost Eminescu şi nici Caragiale, n-ar fi fost Coşbuc, n-am fi fost noi. Alecsandri este poetul care câştigă premiul întâi al gintei latine, impunându-se în latinitatea europeană. Cel care declară cu o moralitate scriitoricească unică: „La răsăritu-i falnic se-nchină-al meu apus”, iar apoi precizează: „Să-i fie (arii bine şi lui cu-atât mai bine”, dovedeşte trăsăturile unei mari personalităţi naţionale.

Mai exact, prin complexitatea operei şi valoarea ei, Alecsandri poate fi, de fapt, denumit primul scriitor naţional al românilor. Ne aflăm în plină perioadă clasică (1863-1892), perioada marilor noştri clasici, între care se numără Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale, Ion Slavici şi, desigur Titu Maiorescu. Acum, peisajul literar românesc capătă neaşteptate valenţe, între care îl găsim într-o originalitate evidentă, pe Ion Creangă, care are şi nu are prea multe interferenţe în plan internaţional. Într-un anume fel, se alătură lui Mark Twain, sau acesta i se alătură lui Creangă. Cert este că humuleşteanul nostru construieşte cu elemente rurale autentice, o capitală a copilăriei, în plan universal.

Mai mult decât alţi creatori de gen, Creangă realizează un sat planetar existenţial, de o factură psihică românească, impunându-se prin comportament, gândire şi acţiune. Profunda lui originalitate lingvistică, uneori intraductibilă, oferă o culoare aparte în mozaicul universal literar al discursului copilăriei. Deocamdată, eforturile noastre de încetăţenire în universal a lui Creangă nu se ridică la nivelul intrinsec al operei diaconului din Iaşi. Ne aflăm la sfârşit şi început de secol XX, marcat de câteva personalităţi de excepţie, între care Duliu Zamfirescu, George Coşbuc, Alexandru Brătescu Voiteşti, A. Basarabescu, creaţia literară aflându-se, între clasicism şi naturalism.

Apar în scenă naturaliştii umanitari, după cum se exprimă Alexandru Piru. Este vorba de Dobrogeanu-Gherea şi Raicu Ionescu, care formează o şcoală la „Contemporanul”, în jurul căruia, se adună o pleiadă de poeţi, prozatori şi dramaturgi, rară o pregnantă valoare estetică, dar semnificativi. Se produce însă un riviriment al romantismului, prin St. O. Iosif (1875-1913), care nu este decât „un singur glas din satul pierdut în noapte” şi care prevesteşte apariţia poetului, a cântăreţului învierii şi al dezrobirii. Acest Mesia al neamului, nu este altul decât Octavian Goga, care prin volumul de poezii publicat în 1905, îl face pe I. Luca Caragiale, care în acest timp se afla la Berlin, să salute apariţia unui mare poet, ce vine după Eminescu. Tot acum, îşi face apariţia Mihail Sadoveanu (1880-1961), care, de fapt, ocupă spaţiul a două generaţii, adică o jumătate de secol de activitate, activitate ce se soldează cu circa 100 de volume.

Direcţiile acestei vaste opere sunt anunţate încă din primul volum de Povestiri, din 1904 şi din cele care au urmat, între care Povestiri de război, Povestiri de sară (1911) şi Bordeenii şi alte povestiri (1912). Evocarea umilinţelor şi obidiţilor vieţii, „a durerilor înăbuşite” arată Alexandru Piru, în a lui Istoria literaturii române, a fost asociată, la Sadoveanu, cu zugrăvirea aceleiaşi lumi de către Dostoievski, Dikens, Tolstoi, Zola şi Cehov, în felul acesta, marele nostru prozator, înscriindu-se în familia marilor creatori ai lumii. Trăsătura lui principală este aceea a romantismului eroic, care se conjugă cu naturalismul umanitar.

Mai mult, romantismul sadovenian este structurat pe comunicarea omului cu natura, nefiind un elogiu al primitivităţii. Totodată, Sadoveanu restituie prin Baltagul şi alte opere, valorile morale ale vechii civilizaţii româneşti. Nu mai vorbim de restituirea istorică, pe alocuri, la dimensiuni homerice, aşa cum rezultă din Fraţii Jderi şi Nicoară Potcoavă, refăcut mai târziu în Neamul Şoimăreştilor. Sub influenţa acestui mare creator de lumi se înscrie Ion Agârbiceanu (1882-1963) unul din cei mai importanţi nuvelişti români, la care se adaugă Alexandru Aldea, cu nuvelele şi schiţele sale publicate, în special, la Sămănătorul şi Luceafărul.

Tot la sfârşit de secol şi început de veac, se situează şi activitatea literară a lui Alexandru Davila (1862-1919) autorul celei mai importante şi reuşite drame istorice Vlaicu Vodă. Ne aflăm într-o perioadă de clasicism, de romantism, de naturalism, de simbolism şi, mai ales, de naturalism democratic, prezentat în plan critic de C. Ibrăileanu, C. Stere şi Sanielevici, iar în plan creator, de Calistrat Hogaş, Gala Galaction şi Topârceanu, în special. Dintre simbolişti, o valoare naţională este Alexandru Macedonski, care se înscrie, prin creaţie, spiritului european, el publicând numeroase poezii în Belgia.

De altfel, în revista lui Albert Mockel, La Wallonie, publică la 15 octombrie 1886 poezia dedicată lui Stephane Mallarme intitulată, mai întâi, Hysterie, iar, mai apoi, Nevrose. Poet neînţeles de contemporani, după un început, la 18 ani, neelocvent, prin Prima Verba, el revine în forţă, în 1895 cu Excelsior. Aici, se vede clar, concepţia lui despre simbolism pe care o defineşte în 1880, ca o imagine a ideii sau ca un sunet al senzaţiei. Vorbind figurat, el susţinea că logica poeziei este nelogică faţă de proză şi tot ce e logic, fiind absurd, logica poeziei este însuşi absurdul. Precum Verlaine, voia să apropie poezia de muzică, el considerând că „poezia viitorului nu va fi decât muzică şi imagine”.

Cu câţiva ani mai târziu, Macedonski considera însă că nuanţa, imaginea şi muzica, de care vorbea Verlaine, în Ari Poetique, sunt subordonate sincerităţii şi entuziasmului, singurele decisive în materie de poezie. Toate aceste concepte, într-un mod pregnant, îşi găseşte întruchiparea, mai ales, În noapte de decembrie, care, la fel ca în Luceafărul lui Eminescu, este prezentată drama unui destin fascinat de absolut. Simbolismul românesc se încununează, ceva mai târziu, cu doi exponenţi de marcă, Minulescu şi Bacovia.

În cazul lui Minulescu, avem de-a face cu un simbolism pur, verlainean, printr-un limbaj abundent, familiar, care lasă loc sugestiei. Au făcut, de altfel epocă, volumele sale Romanţe pentru mai târziu (1908), De vorbă cu mine însumi (1913), Strofe pentru toată lumea (1930) sau Nu sunt ce par a fi (1936). Autohtonizarea simbolismului la noi, care este de natură franceză, a fost însă făcută, îndeosebi, de Bacovia (1881-1957), care încă din 1916, de la primul său volum, foloseşte ca titlu unul din cuvintele magice ale acestui curent literar. Este vorba de Plumb, care în concepţia verlaineane reprezintă metalul, după cum pucioasa reprezintă parfumul, aşa cum rezultă şi din volumul lui Vrelaine, intitulat Poemes saturniens.

Check Also

Literatura română postbelică

Literatura română nu poate fi întreruptă de nici un eveniment politic, economic sau social. Doar …

Epoca de tranziţie în cultura şi literatura română

Continuând idealurile culturale şi patriotice caracteristice iluminiştilor din generaţia precedentă, la sfârşitul secolului al XVIII-lea …

Clasicismul în literatura română

În ţările române şi în alte ţări din sud-estul Europei, condiţiile au fost mai vitrege …

Literatura română de după 1944

Până la primul război mondial se pot consemna câteva romane, dar nu se poate vorbi …

Dezvoltarea limbii române în ansamblul culturii naţionale

În măsura în care cultura şi civilizaţia evoluează şi se îmbogăţesc cu idei şi cu …