Un visător, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Un visător, de Mircea Sântimbreanu, este o schiţă care face parte din volumul Recreaţia mare, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1965 la Bucureşti.

Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Sântimbreanu

Fragment

Goguţă Popescu e un visător: visează cu ochii deschişi. O, şi ce visuri minunate nu iau fiinţă sub fruntea sa niţel încruntată! Şi cum mai fierb, şi clocotesc, şi se înalţă, purtându-l în aburul lor ameţitor sus, sus, peste toate şi deasupra tuturor, şi nimeni pe lume - nici colegii, nici profesorii - nu bănuiesc şi nu pot bănui nimic din tainica lor ascensiune... Şi cine, privindu-l cum sta nemişcat, cu ochii larg deschişi, în fundul clasei, ar putea ghici tulburătoarea metamorfoză a micului Goguţă? Căci, fără să-şi schimbe decât mâna pe care îşi reazemă fruntea, Goguţă Popescu devine pe rând matematician celebru, participant la congrese internaţionale, în orele de aritmetică; multiplu campion olimpic şi mondial, în orele de gimnastică; un Leonardo da Vinci, în orele de desen; un Edison al erei atomice, în orele de fizică; şi enumerarea ar putea continua, dar, ajuns la ora de muzică, sub impresia operei văzute în ajun, el se visează... primadonă.

„Vai, ce voce am!” se înfioară Goguţă şi îi e ciudă că trebuie să cânte pentru cefele netunse ale băieţilor din clasa cu pereţii acoperiţi de paltoane, pentru fetele ce se hlizesc în cioturi de oglindă pitite în pupitre, pentru profesorul care umple - prăfuit de cretă - nişte portative golaşe de pe tablă... „Merită ei să asculte o asemenea voce?” se întreabă revoltat Goguţă şi, ascultându-se de unul singur, îl podideşte o căldură ciudată, făcută din tristeţe şi mândrie. «Nu-i nimic, se încurajează el, perseverează, Goguţă! Eşti cea mai mare cântăreaţă a tuturor vremurilor... Mâine, poimâine, afişe mici, apoi din ce în ce mai mari, vor împânzi strada, cartierul, oraşul...».

GOGUŢĂ POPESCU în rolul ROZINEI

Electricienii nu vor mai prididi cu instalarea reclamelor lor de neon, aviatorii vor ameţi scriind pe cer cu litere de fum un singur nume: GOGUŢĂ, iar colegii, şi mai ales colegele vor alerga prin oraş şi, tremurând de fericire, vor spune tuturor:

„E cu noi în clasă, pe onoarea noastră... E coleg cu noi...”

«Dar o să-i creadă parcă cineva?» şi la gândul acesta inima lui Goguţă creşte, bună şi caldă, ca un aluat... Acum nu mai există cefe netunse, nici becuri chioare şi nimeni, nimeni nu mai e prăfuit de cretă... Sala e întunecată şi caldă ca o gură de cuptor... Un singur suflu, şi acela oprit - urmărind zborul înalt de ciocârlie, frânt şi catifelat - de flutur planat, de cocor, al melodiei cântate de el.

Goguţă se aude cântând, simte cum aria lui răscoleşte, tulbură, ameţeşte sala şi numai o vagă senzaţie că nu e bine văzut de la balconul II - de acolo de unde stătea el aseară - îl face să se dea mai la stânga... Se ciocneşte de colegul de bancă ce-şi bălăbăne capul în tactul notelor, dar asta nu-l deranjează. Se miră numai, o clipă, cum de a pătruns acesta, cu bancă cu tot, la spectacol. „Ce nesimţit, Vasilescu ăsta”, gândeşte Goguţă, dar n-are timp să se înfurie. Orchestra atacă acum marea arie.

«Ce succes! vibrează Goguţă. Sala e plină-ochi. Şi holul, şi piaţa din faţa operei. Oamenii ascultă la difuzoare. Şi când te gândeşti că se transmite şi la radio! M-ascultă tot cartierul, tot oraşul, toată ţara!!! Fetele din clasa mea, Coca şi Lilica, Meri, mor de necaz. Şi pe bună dreptate, de altfel. Vai, ce voce am! Parcă-l văd mâine pe tovarăşul profesor de muzică cum o să vină la mine, cerându-şi iertare că nu m-a primit la cor. Şi pe urmă, încurcat, neştiind cum să aducă vorba, se va scuza:

- Goguţă, scumpule, te implor: mâine-seară la „Aida”... un loc pentru mine şi familie... În picioare, la balcon, cum o fi... Nu mă lăsa!»

Iar el, Goguţă, o să înalţe neputincios din umeri... Adică, nu... Îi va spune mărinimos:

- Mda, cred că se va face. O să-l rog pe regizor să vă pună la dispoziţie loja lui... Dar nu garantez decât la matineu. Seara nu mai e un locşor. Ştiţi... presa, ambasadele, turiştii străini, fel de fel de delegaţii... Eventual vorbiţi cu tovarăşul director al şcolii. Poate renunţă dânsul...

Directorul, care îl va pândi, desigur, de după o coloană, va auzi vorbindu-se de el şi va alerga într-un suflet, cu plecăciuni:

- O, respectele mele, tovarăşe Gogu... Ce onoare... Goguţă va şti însă ce-l doare şi-i va spune aşa, într-o doară:

- Cu locul promis e în regulă, în faţă de tot.. Nu mă întrebaţi ce m-am luptat pentru asta... Numai că urmează să veniţi cu un scăunel de acasă...

- O, vă mulţumesc din inimă, tovarăşe Goguţă. Vă cunosc din clasa întâi, dar nu ştiam că aveţi o asemenea voce...

- Am şi alta! (Ah, tulburătoare, atotputernică metamorfoză!) Ştiţi, interpretez şi pe Don Bazilio... M-a rugat directorul operei! Titularul e cam răguşit Pentru mine nu contează: tot am vocea în schimbare... O clipă numai, să-mi schimb costumul...

Un „aaah” imens de uimire cuprinde parterul, balconul, holul, piaţa...

Gazetarii năpădesc pe scenă cu carnetele tremurânde în mână:

- Un interviu, maestre.

- Aveţi puţintică răbdare să-l iau pe fa de jos. Gata... În primul rând ţin să vă repet Nu-mi place să dau declaraţii în timp ce cânt. E ultima excepţie...

- Vă mulţumesc, maestre! Suntem numai stilouri şi urechi.

- În al doilea rând, iată ce vă pot declara: cânt de la vârsta de trei ani. Ultimele turnee la Scala din Milano şi la Balşoi Teatr din Moscova mi-au adus consacrarea mondială. Am interpretat cu mult succes rolul lui Alfredo din „Traviata” şi al lui Radames din „Aida”, şi pe Ion Vodă cel Cumplit. Şi-acum ajunge. Mai am de cântat doar două-trei măsuri şi, după cum ştiţi, un artist aparţine publicului... Iată-l cum clocoteşte, e un vulcan în erupţie:

- Bis! Bravo! Biiis!!! Bravooo!!!

- Regret, dar nu mai am timp de dumneavoastră... Trebuie să mă înclin, să caut din mers cunoscuţii pe faţa cărora strălucesc lacrimile... Toţi îmi aruncă flori... Iată-mă înecat până la glezne... până la brâu... până la piept... Of, mă înăbuş! Am să rog pe uşier să interzică pe viitor accesul în sală persoanelor cu flori! Şi lumea mă aclamă, mă cheamă la rampă:

- Go-gu-ţă! Go-gu-ţă! Go-gu-ţă!

- Go-gu-ţă! Go-gu-ţă!

- Hî! Eu?

E vocea profesorului de la catedră.

- Ai adormit? Dooo! Cântă gama!

Goguţă Popescu se ridică buimăcit în picioare. Priveşte cefele netunse ale colegilor.

- Do... re...

... pereţi acoperiţi cu paltoane...

- Mi... fa...

... portativele de la tablă nu mai sunt golaşe...

- Sol... la...

... Şi fetele care, uitând de oglinzi, se hlizesc cu neobrăzare la el...

- De ce taci?

Goguţă îşi trece mâna peste fruntea presărată de fragii câtorva coşuri şi bâzâie, trezit la realitate:

- Nu mai cânt... Mi-e ruşine... Râde fetele de mine, tovarăşe profesor.

Check Also

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Zglobiu. Cu un răspuns lui Miklosich, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina răstoarnă pe Rosler, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui primă ediţie …

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Doina. Originea poeziei poporane la romani, de B.P. Hasdeu, este un studiu lingvistic a cărui …

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Ghioc şi sglăvoc. Un dublet greco-latin în limba română, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Cele zece articole din cuprinsul cărţii Din istoria limbei române, de B.P. Hasdeu, au apărut …