Ultime cuvinte, de Panait Istrati (comentariu literar, rezumat literar)

În noaptea de 1 ianuarie 1921, aflat la Nisa, Panait Istrati scrie confesiunea Dernieres paroles, destinată lui Romain Rolland.

O încuie într-un cufăr, împreună cu scrisoarea sa din 1919 adresată scriitorului francez, apoi merge în Parcul „Albert I” şi încearcă să se sinucidă.

Manuscrisul acestei dramatice confesiuni i-a fost dat de Panait Istrati lui Romain Rolland cu prilejul primei lor întâlniri la Villeneuve, în octombrie 1922.

A fost publicată mai întâi în traducerea românească a lui Alexandru Talex în revista „Ramuri”, din Craiova, în numărul din 15 februarie 1971.

Textul francez a apărut ulterior, în volumul Le Pelerin du coeur, Paris, 1984.

Panait Istrati

Fragment

Astăzi începe anul 1921, dar pentru alţii. Pentru mine este începutul sfârşitului. E oare nevoie să te explici, atunci când te hotărăşti să părăseşti lumea asta? Nu! Se poate pleca în tăcere, ceea ce după mine este cea mai bună dovadă de sinceritate.

Dar pe acei prieteni ai mei care ar putea gândi că am făcut acest gest disperat, din cauza unor strâmtorări băneşti, îi rog să fie liniştiţi. Am avut motive mult mai serioase, cel mai puternic dintre ele fiind falimentul prieteniei, al propriei mele prietenii! Ei n-au simţit nevoia să-i sacrifice orgoliul şi interesele lor. Or, numai în felul acesta, prietenia se dovedeşte un sentiment nobil, deoarece cel care crede că prietenia nu costă nimic n-are decât să privească preţul plătit de mine: viaţa! Restul nu va fi ştiut niciodată!

Totuşi, plec fără să păstrez cuiva vreo ranchiună. Plec, iubindu-vă ca în zilele noastre cele mai frumoase. Ştiu că inima voastră este bună şi generoasă; şi că răul nu porneşte decât de la o judecată greşită. Habar n-aveţi că prietenia vă onorează, tocmai atunci când pretinde jumătate din sângele vostru. În acel moment ea se integrează în categoria celor care pot da totul, până la ultima picătură, fără a cere vreodată ceva în schimb. Această prietenie este la fel cu rădăcina care dă copacului sevă şi respiră prin ramurile lui. Fără prietenie, eu nu văd existând Frumosul în lume. Cel care admiră, de unul singur un peisaj, care citeşte singur o carte sau ascultă singur o simfonie - fără a simţi lipsa prietenului - acela nu admiră nimic, nu citeşte nimic şi n-ascultă decât strigătele propriei sale îngâmfări neroade.

Or, pe acest fel de prietenie mi-am clădit idealurile. Primul dintre toate - idealul ameliorării sociale - nu va fi cu putinţă decât atunci când militanţii lui vor fi prieteni, deoarece azi nu sunt astfel decât în articolele de ziar şi de ochii lumii, în intimitate, ei sunt duşmani.

Arta şi gândirea - fără de care viaţa n-ar fi decât o jalnică noapte de puşcărie - sunt împinse de prietenie către culmile cele mai inaccesibile. Asta pentru că dintre sentimentele care inspiră arta, numai prietenia este cel mai trainic şi mai curat. Atunci când însăşi femeia - izvor puternic de fericire - încetează de a mai fi pentru noi (din plictiseală sau bătrâneţe) amanta adorată a cărei carne ne-a biciuit simţurile cu plăceri ameţitoare, ea nu mai înseamnă nimic, dacă inima îi este golită de prietenie.

Check Also

Legenda lui Jolde, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Ideea acestei drame istorice, nedusă până la capăt, încolţeşte în mintea lui Alecsandri la Mirceşti, …

Becri-Mustafa, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

Schiţa unei drame istorice în trei acte cu acest titlu se află pe fila 14r …

La Bucureşti, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

În scrierile sale dramatice de după 1862, Vasile Alecsandri critica multele păcate ale administraţiei şi …

Sânziana şi Pepelea, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

După apariţia în volum a lui Despot-Vodă, Vasile Alecsandri părăseşte Bucureştii, pe la jumătatea lui …

Les bonnets de la comtesse, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

În iarna 1863-1864, când Vasile Alecsandri atinsese vârsta de 43 de ani, faima lui de …