Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu (comentariu literar, rezumat literar)

Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, de Camil Petrescu, este un romana cărei primă ediţie a fost publicată în 1930 la Bucureşti.

Înscriindu-se în modernismul lovinescian al epocii, ale cărui noi direcţii îşi propuneau sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (principiul sincronismului), recomandând scriitorilor trecerea de la tema rurală la tema urbană, de la personajele ţărăneşti la cele intelectuale, Camil Petrescu se va inspira din mediul citadin şi va crea eroul intelectual lucid, analist şi introspectiv.

Subiectul romanului

Romanul începe cu prezentarea lui Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primăvara anului 1916, contribuind la amenajarea fortificaţiilor de pe Valea Prahovei şi din apropierea Dâmbovicioarei. În acest prim capitol, intitulat „La Piatra Craiului, în munte”, autorul se referă cu o ironie usturătoare la incompetenţa sistemului de apărare militară a ţării, în preajma primului război mondial.

Camil Petrescu

Deşi frontul se întindea pe zece-cincisprezece kilometri de frontieră, armata română „fortificase” trei sute de metri cu „nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă”, pe care „zece porci ţigăneşti, cu boturi puternice” le-ar fi râmat într-o jumătate de zi. Ca să nu fie demascată tactica militară atât de bine gândită şi atât de eficientă, trenurile „nu circulau decât cu perdelele trase, sau, dacă nu erau perdele, cu geamurile mânjite de vopsea albă, iar de la Sinaia, pe fiecare culoar, erau santinele cu baioneta la armă”.

Despre aceste „tranşee-jucării” se vorbea cu mândrie şi respect în toată ţara, în Parlament şi în presă. Instrucţia pe care o executau ofiţerii şi soldaţii este prezentată cu o ironie necruţătoare, fiind asemănată cu „jocurile de copii din mahalaua Oborului, când ne împărţeam în români şi turci, şi năvăleam urlând unii într-alţii”. Astfel, în Parlamentul ţării se vorbea de buna pregătire a cadrelor militare şi de dotarea acestora cu armamentul necesar, armata fiind gata de război, „până la ultimul nasture, până la ultimul cartuş”.

Concentrarea lui în armată, ca sublocotenent la infanterie, constituie pentru Gheorghidiu „o lungă deznădejde”. Discuţia celor paisprezece ofiţeri adunaţi „în odăiţa scundă a popotei” se poartă în jurul unui fapt divers comentat de presă, privind achitarea - de către tribunal - a unui bărbat care îşi ucisese soţia surprinsă în flagrant delict de adulter. Dezbaterea asupra acestui caz este aprinsă şi contradictorie privind relaţiile dintre soţi şi sentimentul de iubire care, dacă nu mai este la fel de puternic ca la începutul căsniciei, poate sau nu să dea celuilalt dreptul de a decide asupra vieţii partenerului.

Fiecare opinie este corelată cu trăsăturile fizice şi morale-ale susţinătorului, ceea ce demonstrează că autorul stăpâneşte cu măiestrie arta portretistică, ilustrând relativismul ca modalitate modernă a prozei româneşti. De pildă, căpitanul Dimiu, comandantul batalionului ardelean, este conformist, aşezat în rosturi gospodăreşti tradiţionale, „cuminte ca o fată” şi consideră că „nevasta trebuie să fie nevastă şi casa, casă (...) dacă-i arde de altde să nu se mărite (...) nevasta nu trebuie să-şi facă de cap... mai e şi obrazul omului în joc”.

Căpitanul Corabu, „tânăr şi crunt ofiţer”, educat la şcoala germană, „justiţiar neînduplecâbil” este - în mod surprinzător - adeptul liberei exprimări a sufletului omenesc, în afara regulilor impuse şi convenţiilor sociale: „Cu ce drept ucizi o femeie care nu te mai iubeşte? N-ai decât să te desparţi. Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte nici o silnicie. E preferinţă sinceră. Nu poţi să-mi impui să te iubesc cu sila”. Floroiu, un căpitan fin, delicat şi visător, consideră că „dreptul Ia dragoste e sfânt (...) unei femei trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea”.

Camil Petrescu

Spre deosebire de aceste opinii, fie pornite din exterior, fie susţinute cu argumente raţionale, intervenţia lui Ştefan Gheorghidiu este explozivă şi surprinzătoare pentru ceilalţi, confirmând principiul estetic că poţi vorbi sincer numai despre tine, despre trăirile şi receptările proprii. Înfierbântat, cu o durere ce-i mocnise în suflet, Gheorghidiu îşi dezvăluie cu patimă propriile trăiri şi concepţii despre iubire, care este „mai curând un proces de autosugestie”, sfârşind deznădăjduit şi cu ochii plini de lacrimi: „Cei care se iubesc au drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt”.

Discuţiile stârnite minimalizează superioritatea sentimentului de dragoste în concepţia eroului şi-i declanşează acestuia prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, simţită cu forţă şi dominată de incertitudini, în numele căreia se străduieşte din răsputeri să obţină o permisie ca să plece la Câmpulung pentru a se întâlni cu soţia. Fiind refuzat cu asprime, Gheorghidiu simte o deznădejde mistuitoare şi se hotărăşte brusc: „Dacă mâine seară nu-mi dă drumul pentru două zile, dezertez”. Capitolul al doilea se intitulează sugestiv Diagonalele unui testament.

Prin memorie involuntară, declanşată de discuţia de la popotă, Gheorghidiu narează faptele retrospectiv în jurnalul de campanie, aducând în prezent (în timp subiectiv) experienţa sa erotică: „Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală”. Iubirea lor se naşte şi din orgoliul personajului, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la litere şi Ştefan, student la filozofie, era „măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea pentru mine, pentru că eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase studente, şi cred că acest orgoliu a constituit baza viitoarei mele iubiri”. Fata are „ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar” şi, deşi „avea oroare de matematici”, îl însoţea la cursurile din care ea nu înţelegea nimic, „numai ca să fim împreună (...) şi asculta, o oră pe săptămână, serioasă şi cuminte ca un căţeluş, principiile generale ale calculului diferenţial”.

Căsătoria lor este liniştită o vreme, mai ales că duc o existenţă modestă, aproape de sărăcie, bucuriile lor erau „excursia la Moşi şi ştrengăria de a ne da în căluşei, de a mânca floricele şi a bea un ţap de bere”, iubirea fiind singura lor avere. De Sfântul Dumitru sunt invitaţi la masă la unchiul Tache, „cel atât de bogat şi de avar”, unde se adună toate celelalte rude: un frate al bătrânului, mama şi cele două surori ale lui Gheorghidiu. Discuţia se poartă în jurul tatălui lui Ştefan, care fusese profesor universitar şi publicist apreciat, dar care „murise după o viaţă foarte agitată, încă tânăr, lăsând bruma de avere încărcată de datorii”.

Nae Gheorghidiu, „unul dintre puţinii membri ai partidului liberal simpatizat nu numai de opoziţie, dar chiar de gazetele de seară democrate până la socialism”, vorbeşte cu dispreţ despre fratele său care murise sărac pentru că era un visător, „iscălea cu acelaşi entuziasm un articol de gazetă ca şi o poliţă”, neavând deloc „noţiunea banului”. Ştefan îi înfruntă pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, scena căpătând accente balzaciene atât prin descrierea casei („casă veche mare cât o cazarmă”), cât şi prin construirea tipului de avar ursuz şi dificil, „uscat şi negru”, care, deşi bogat, locuia într-o singură cameră ce îndeplinea toate funcţiunile, fiind în acelaşi timp sufragerie, birou şi dormitor.

Reacţia lui Ştefan este vehementă şi acidă, susţinând cu fermitate opinia că cei care fac avere au „un obraz mai gros, un stomac în stare să digere şi ouă clocite, ceva din sluţenia nevestei luate pentru averea ei, neapărat o şiră a spinării flexibilă ca nuiaua”. Toţi rămân consternaţi şi sunt cuprinşi de teamă ca nu cumva bătrânul avar să se supere şi să-şi lase averea vreunui spital, de aceea toată lumea „căuta să-l mulţumească, să-i ghicească, de se poate, intenţiile”. Peste douăzeci de zile, bătrânul „era dus la cimitir, cu pompă mare şi austeră”, iar moştenirea neaşteptată pe care unchiul Tache o lasă lui Ştefan Gheorghidiu surprinde pe toată lumea şi schimbă radical căsătoria tânărului cuplu, viaţa mondenă căpătând pentru Ela importanţă primordială.

Ştefan descoperă că soţia sa este subjugată de problemele pragmatice şi că în procesul care urmează între rude din cauza testamentului ambiguu, ea ţine cu îndârjire ca soţul său să nu renunţe la, nici un procent din moştenire. Ştefan este uimit de această atitudine a soţiei sale, pe care ar fi vrut-o „mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare, plăpândă şi având nevoie să fie ea protejată, nu să intervină atât de energic, interesată. (...) Mă cuprindea o nesfârşită tristeţe văzând că nici femeia asta, pe care o credeam aproape suflet din sufletul meu, nu înţelegea că poţi să lupţi cu îndârjire şi fără cruţare pentru triumful unei idei, dar în acelaşi timp să-ţi fie silă să te frămânţi pentru o sumă, fie ea oricât de mare, să loveşti aprig cu coatele”. În cele din urmă, Ştefan cedează în faţa rudelor, ba chiar investeşte o parte din bani într-o fabrică de metalurgie pe care unchiul Tache speră să o câştige la licitaţie, spre satisfacţia Elei, ce pare pasionată de afaceri.

Faptul acesta îl face pe Gheorghidiu să cugete că „întâmplarea cu moştenirea trezise în femeia mea porniri care dormitau latent, din strămoşi, în ea”. Ei închiriază un apartament încăpător într-un cartier central, pe care îl mobilaseră „mulţumitor” şi unde îşi invită vechii prieteni la mese pretenţioase, făcându-i să se simtă plini de sfială. Licitaţia fabricii a ieşit prost, deoarece s-a ivit un „concurent extrem de periculos în persoana unuia Tănase Vasilescu Lumânăraru”, o altă figură de tip balzacian, dar destul de palid conturată în acest roman (un erou mult mai prezent în romanul Patul lui Procust). Cei doi devin - după o luptă acerbă - asociaţi, iar lui Ştefan Gheorghidiu i se dă conducerea biroului comercial. Afacerea cu fabrica se dovedeşte un dezastru, atât din lipsă de specialişti, cât şi din cauza războiului cu Germania.

Gheorghidiu află cu stupoare că Tănase Vasilescu Lumânăraru, care pornise în afaceri cu o mică prăvălie de obiecte bisericeşti, acum „om de douăzeci de ori milionar în aur”, nu ştia carte, nu ştia decât să semneze şi că boala lui de ochi „era numai un truc, ca să ascundă această infirmitate intelectuală”. Încercând să pună mâna pe un depozit, Nae Gheorghidiu, care avea copilul bolnav, îl trimite pe Ştefan să obţină tot felul de aprobări de la miniştri, dar el se dovedeşte incapabil să îl descurce, se jenează să intre înaintea altora în birourile ministeriale şi işi dă seama că nu face parte din această lume: „ca personalitate socială mă simt într-o situaţie falsă şi nesigură când mă salută prea respectuos chiar un servitor”, aşa că iese din asociaţie.

Se reîntoarce cu sete nepotolită spre studiul filozofiei, spre cursurile de la Universitate şi discuţiile despre metafizică pe care le are cu Ela o fac pe aceasta să exclame cu ciudă: „Uf... şi filozofia asta!”. Toate noile preocupări ale Elei pentru lux şi cumpărături sunt pentru Gheorghidiu probleme minore, care nu-l sustrag de la existenţa sa consacrată studiului filozofiei.

Într-o după-amiază, pe când cei doi soţi se plimbau la Şosea, o întâlnesc pe Anişoara, verişoară cu Ştefan şi măritată cu un mare moşier. Fiind foarte mondenă, cu case mari în Bucureşti, Anişoara nu-i băga în seamă pe soţii Gheorghidiu când erau săraci, dar acum o descoperă cu încântare pe Ela, care „era fericită şi surâdea ca o şcolăriţă, gâdilată în orgoliul ei că place unei femei atât de pretenţioase”. Sub influenţa acestei verişoare, Ela este atrasă într-o lume mondenă, lipsită de griji, dar şi de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă, de distracţii nocturne sau escapade, lume în care ea se încadra uimitor.

„Am devenit şi mondeni”, reflectează Ştefan cu amărăciune, văzând cum soţia lui „îşi descoperise în angrenajul de lux posibilităţi noi, aşa cum unii îşi descoperă într-o zi talente nebănuite”, iar despre vechii prieteni nici nu mai putea fi vorba, deoarece ei nu erau suficient de bine îmbrăcaţi şi nici nu ar fi avut posibilităţi materiale ca să facă faţă noilor localuri pe care le frecventau: „aceste depărţiri devin inevitabile prin gabaritul cheltuielilor”.

Ela, stânjenită de ţinuta neîngrijită a soţului, îl convinge să-şi comande cămăşi şi costume noi, diferenţa dintre el şi snobii care frecventau aceleaşi cercuri fiind evidentă. Ştefan simte „cum zi de zi femeia mea se înstrăina, în preocupările şi admiraţiile ei, de mine”, fapt ce îl chinuie îngrozitor, pentru că este conştient că nu poate trăi fără ea, de aceea „viaţa mi-a devenit curând o tortură continuă”.

Fire reflexivă şi pasională, Ştefan Gheorghidiu disecă şi analizează cu luciditate noua comportare a Elei, adunând progresiv nelinişti şi îndoieli interioare, care devin sfâşietoare, „nu mai puteam citi nici o carte, părăsisem Universitatea”. În casa Anişoarei, cunoscuseră „un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei”, care le învăţa pe doamne un dans nou, la modă, tangoul şi care fusese adus de război de prin cabaretele Parisului, făcând parte acum din „banda noastră”.

Ştefan se chinuie îngrozitor la petrecerile mondene, cântărind fiecare vorbă, fiecare gest al Elei: „trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea”, atitudine care-i face pe ceilalţi să-l considere gelos. El respinge cu fermitate stupiditatea geloziei, considerând-o neconformă cu normalul şi realitatea: „Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii”.

Anişoara, care avea „mania excursiilor «în bandă», a căror promiscuitate mie îmi făcea silă”, hotărăşte ca de Sfântul Constantin şi Elena să plece cu toţii pentru trei zile la Odobeşti, cu trei maşini. Ştefan este surprins de eforturile pe care soţia lui le-a făcut pentru ca să-l aibă în maşină pe domnul G., „dansatorul abia cunoscut cu două săptămâni în urmă”, chiar dacă pentru asta trebuise să deranjeze „de două ori pe toată lumea”.

Plimbarea la Odobeşti declanşează criza de gelozie a personajului, pune sub semnul îndoielii fidelitatea soţiei, orice element exterior provoacă în sufletul său catastrofe chinuitoare. Compania insistentă a domnului G., avocat obscur, dar bărbat monden, plimbările cu maşina, aşezarea Elei la masă lângă el, gesturile familiare (mănâncă din farfuria lui) sunt tot atâtea prilejuri de observaţie atentă şi frământare interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferinţă: „în cele trei zile, cât am stat la Odobeşti, am fost ca şi bolnav, cu toate că păream uneori de o veselie excesivă. Îmi descopeream nevasta cu o uimire dureroasă”.

O altă suferinţă i-o provoacă faptul că, la masa de seară, G. nu se aşezase lângă Ela şi ea părea disperată şi deznădăjduită, iar Ştefan vedea că ochii ei „albaştri de copil erau tulburi şi îşi muşca îndurerată, deseori, buza de jos, moale şi roşie. (...) Niciodată nu m-am simţit mai descheiat de mine însumi, mai nenorocit. Am crezut atâta vreme că eu sunt singurul motiv de durere sau de bucurie pentru femeia mea, iar azi descoperam că ochii ei sunt gata să plângă pentru altul, că suferea şi ea, plăpândă, ceea ce eu înduram ros în adânc, de două zile”.

Gheorghidiu suferă nu numai din orgoliu, deziluzie şi neputinţă, dar şi că se sileşte să-şi ascundă chinurile, se dedublează: „Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel (...) Şi eu mă simţeam imbecil şi ridicul, fără simţul realităţii, şi naiv ca un predestinat «coarnelor»”. Nervos peste măsură, Ştefan îi spune că la întoarcere va divorţa de ea, însă Ela este candidă şi nevinovată, jură că nu ştie despre ce vorbeşte el şi-i argumentează că toate femeile din grup fac la fel şi soţii lor nu se supără.

Peste câteva zile, participând cu întreaga „bandă” la deschiderea unui teatru de vară, comportamentul Elei a fost acelaşi ca la Odobeşti, Gheorghidiu este indignat vizibil şi, la acuzaţiile unei doamne că este insuportabil de lucid, el îi răspunde că „atenţia şi luciditatea nu omoară voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi. Marii voluptuoşi şi cei care trăiesc intens viaţa sunt, neapărat, şi ultralucizi”.

Între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, nu-şi vorbesc două săptămâni, iar la o altă petrecere mondenă Ştefan reeditează într-o singură seară „tot ce a făcut nevastă-mea la ţară”, făcând curte unei femei, care imediat a devenit entuziasmată, „m-a silit să dansez cu ea”. El o umileşte astfel pe Ela, o face să sufere, ea îi reproşează furioasă comportarea şi, cu următoarea ocazie îl pedepseşte stând mereu aproape în braţele domnului G., Ştefan se enervează şi-i propune să plece acasă. Ea refuză, spunând că e nepoliticos, el pleacă singur şi ia acasă „o cocotă destul de frumuşică, voinică şi nespus de vulgară”.

Ela este înmărmurită „şi nu-i vine să creadă”, iar el se simte, cu sufletul golit, mizeria degradării în care se aflau amândoi. Ela îl părăseşte şi el o caută înnebunit, reuşind, în cele din urmă, să o întâlnească la cursele de cai. Ştefan vede în ochii Elei „o suferinţă peste puterile ei”. Peste câteva zile, s-au întâlnit întâmplător la chioşcul de ziare şi Gheorghidiu simte că „femeia aceasta era a mea în exemplar unic, aşa ca eul meu, ca mama mea, că ne întâlnisem de la începutul lumii, peste toate devenirile, amândoi, şi aveam să pierim la fel amândoi”. S-au împăcat şi au petrecut o lună de vis la Constanţa.

Întorşi la Bucureşti, Gheorghidiu asistă Ia tot felul de discuţii despre intrarea României în război, membrii Parlamentului purtând polemici nesfârşite şi rostind discursuri sforăitoare despre „pregătirea militară a ţării”, despre forţa armatei române care va învinge „fără tunuri, fără mitraliere şi fără cartuşe, (...) soldaţii noştri se vor lupta cu baioneta - şi nu e tun care să reziste baionetei româneşti - împotriva oricărui armament, iar când baioneta se va fi rupt, cu pumnii, cu unghiile, cu dinţii”, stârnind „aplauze delirante”.

Prietenia Anişoarei cu Ela se consolidează, se îmbrăcau amândouă la fel, „ca să-şi sporească frumuseţea, una blondă, alta brună, cum îşi sporesc valoarea perlele, dacă sunt colecţie”, la petrecerile mondene dl. G era mai rezervat faţă de soţia lui Gheorghidiu, dar acesta continuă să-i spioneze, pentru că „mi-era teamă că nu se mai văd în lume tocmai pentru că acum se văd când doresc, în vreo garsonieră”, însă nu descoperă nimic suspect.

Sosind pe neaşteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de două săptămâni, nu-şi găseşte soţia acasă, drama se amplifică, iar casa goală i se pare „ca un mormânt fără nevastă-mea. S-a făcut în mine un pustiu imens, un nucleu de dureri”. Servitoarea nu poate oferi nici o informaţie concretă, el o caută cu disperare pe la rude, este înnebunit de deznădejde, „n-aş fi dorit nici celui mai cumplit duşman ai meu să caute în zorii zilei şi să sufere cum sufeream eu”.

Ela soseşte acasă pe la opt dimineaţa, el o goneşte fără să-i asculte explicaţiile, convins că „niciodată femeia aceasta nu mă iubise”, propunându-i să divorţeze „fără formalităţi, fără explicaţii multe” şi ea acceptă. Suferinţa lui este mistuitoare, când o întâlnea în localurile pe care obişnuiau să le frecventeze simţea „un cuţit înfipt şi rămas în piept”, fiind lucid că „toată suferinţa asta monstruoasă îmi venea din nimic. Mici incidente care se hipertrofiau, luau proporţii de catastrofe”. Încearcă diferite combinaţii cu alte femei, dar i se părea că ţine în braţe „manechine de lână”. Cei doi se mai întâlnesc ocazional, Ştefan află că este bolnavă, este tentat că se împace cu ea, dar orgoliul său învinge şi de data aceasta.

După o vreme, răsturnând din greşeală un teanc de cărţi, găseşte printre ele un bilet de la Anişoara, prin care o chema pe Ela să doarmă la ea, întrucât soţul ei plecase la moşie şi îi era urât să doarmă singură. Biletul avea data de 15 februarie, adică seara când se întorsese el de la Azuga. Gheorghidiu interpretează faptul ca pe o ticluire pusă la cale de ele, pentru a-i adormi bănuielile, apoi se îndoieşte de motivul pentru care ar fi recurs ea la o astfel de stratagemă, însemnând că încă l-ar iubi, apoi din nou devine bănuitor, făcând eforturi să afle de la Iorgu, soţul Anişoarei, dacă în februarie fusese într-adevăr plecat la moşie şi Ela dormise la ei. Nimeni nu mai ţinea minte data exactă, trecuseră patru luni de atunci.

După două săptămâni, Ştefan Gheorghidiu pleacă la Dâmbovicioara, fiind concentrat în armată, ca sublocotenent şi aranjează ca Ela să petreacă vara la Câmpulung, aproape de regimentul său, de unde ea îi scrie aproape în fiecare zi. Capitolul intitulat Ultima noapte de dragoste încheie „cartea întâi” a romanului. Ştefan Gheorghidiu consemnează în jurnalul de campanie starea de derută şi emoţie de care era cuprins, întrucât Ela, în ultima scrisoare, îl chema „negreşit” la Câmpulung „sâmbătă sau cel mai târziu duminică”.

Capătă cu greu o învoire, se duce la Câmpulung să-şi întâlnească soţia şi e mulţumit că nimeni nu o salută, semn că Ela s-a izolat de viaţa mondenă a oraşului. Totuşi, o simte schimbată, cu o atitudine studiată, de distincţie pentru „a face impresie” şi din nou este cuprins de incertitudini: „vedeam o nouă întărire a bănuielii că sunt înşelat”. Ela îi destăinuie îngrijorarea pentru situaţia ei materială, în cazul în care el ar muri în război, îl face egoist, îi aminteşte că ea l-a iubit şi când era sărac şi-i cere să treacă pe numele ei „o parte din lirele englezeşti de la Banca Generală”. Totul se întunecă definitiv când îl vede în oraş pe domnul G., „într-un costum de culoarea nisipului, parcă nou, cu cravata roşie, cu capul gol, cu mustaţa mică neagră, cu obrazul ras proaspăt şi pudrat, cu mersul elastic”, atrăgând atenţia tuturor.

Din acest moment, Ştefan nu se mai îndoieşte că „venise pentru ea aici, îi era deci sigur amant”. Rămâne perplex, simte cum „din tot corpul s-a scurs sângele”. (...) Stăteam aşa, părăsit, paralizat, fără să pot gândi nimic. Totul era amorţit în mine”. Se hotărăşte să-i omoare pe amândoi. Se întoarce acasă ca un somnambul şi-i spune Elei că trebuie să plece urgent la regiment, a sărutat-o chiar „pe această femeie care nu mai era a mea, care era a morţii. Am privit-o cu indiferenţa cu care priveşti un tablou”. Pleacă împreună cu locotenent-colonelul cu care se întâlnise întâmplător şi care-l sileşte să meargă în aceeaşi zi la regiment, nedându-i astfel posibilitatea să-şi ducă la îndeplinire planul de răzbunare împotriva celor doi presupuşi amanţi.

Pe drum, cu totul întâmplător, colonelul îi relatează lui Gheorghidiu tot felul de întâmplări despre Gregoriade, pe care-l prezintă drept un dandy cu reputaţie uşuratică, un tânăr descurcăreţ şi şarmant, un cuceritor de inimi irezistibil, cu multe relaţii sus puse, informat la zi cu toate evenimentele mondene şi politice ale vremii. Ştefan este deodată copleşit de năvala întrebărilor contradictorii: de ce l-a minţit că prietenii i-au umplut casa de flori, de ce i-a cerut să treacă o parte din lirele englezeşti pe numele ei, de ce nu s-a opus divorţului sau de ce nu a avut nici o iniţiativă de împăcare, de ce-i evocă amintiri fericite din trecut ori de ce este atât de amabilă şi primitoare?... A doua zi, România intră în primul război mondial, alături de forţele aliate şi Gheorghidiu este numit „vârful avangardei” ce urma să intre în luptă. Simţind umilinţele, pericolul degradării personalităţii umane, chinurile sfâşietoare, Gheorghidiu se hotărăşte să rupă definitiv legătura conjugală şi, în finalul romanului, să-i lase Elei „tot trecutul”.

„Cartea a doua” a romanului începe cu capitolul „întâia noapte de război”, care ilustrează o imagine de groază a tuturor militarilor care erau total dezorganizaţi, pentru că nimeni, de fapt, nu credea că România va mai intra în războiul care începuse cu doi ani în urmă. Gheorghidiu intenţionează pentru o clipă să fugă la Câmpulung pentru a avea o explicaţie cu Ela, dar realizează că poate muri în noaptea aceea, pe front, aşa că „Ce importanţă mai au pentru mine lămuririle ei?”.

Adevărata desprindere din drama torturantă a incertitudinii se face prin trăirea unei experienţe cruciale, mult mai dramatice, aceea a războiului la care Gheorghidiu participă efectiv, luptând pentru eliberarea Ardealului de trupele austro-ungare. Ca şi la personajele lui Dostoievski, războiul şi suferinţele au funcţie purificatoare şi regeneratoare pentru eroul camilpetrescian.

Ofiţerul Ştefan Gheorghidiu descoperă o realitate dramatică, nu atacuri vitejeşti, nu strigăte neînfricate şi entuziaste de eroism, ci ordine date anapoda de către conducătorii militari, marşuri istovitoare, foamete şi mai ales iminenţa permanentă a morţii cu care oamenii se află faţă în faţă în fiecare clipă. Orgoliul său îl face să participe cu toată forţa la acest război, pentru că „n-aş vrea să existe pe lume o experienţă definitivă, ca aceea pe care o voi face, de la care să lipsesc, mai exact să lipsească ea din întregul meu sufletesc”.

Notaţiile din jurnalul de campanie reflectă acum o experienţă trăită direct, în timpul obiectiv al petrecerii faptelor. Ofiţerul Gheorghidiu are imaginea unui front improvizat, ceea ce îi dă „o nelinişte de panică”, aleargă fără rost „în bâlciul ăsta de oameni”, care sunt şi ei derutaţi, întreabă şi strigă într-o debandadă pe care nimeni nu se străduieşte să o curme.

Gheorghidiu primeşte o misiune de atac, dar aceasta nu se potriveşte cu ordinele primite, care vin în continuare unele peste altele, în contradicţie, creând o stare totală de confuzie. Ordinul de retragere este dat de colonelul care aleargă în faţa coloanei de soldaţi, prin grădinile şi livezile oamenilor şi, deodată, sunt atacaţi din faţă, inamicul fiind exact în direcţia în care se retrăgea regimentul: „îi văd acum pe cei de sus, ca pe parapetele şi balustradele unui castel medieval, dar alergăm mereu urcând spre ei, toţi după colonel, de parcă ne-am ţine de mână”.

Un ofiţer îi sare de gât lui Gheorghidiu, îi pune mâna pe guler şi strigă „Prizonier, prizonier”, dar când lucrurile se limpezesc şi constată că fac parte amândoi din aceeaşi armată, „ne pufneşte pe toţi un râs ca de morţi”, în capitolul „Fata cu obraz verde, la Vulcan”, Gheorghidiu este trimis în sat să facă „poliţie şi anchetă”, deoarece româncele din Vulcan se plângeau că, de îndată ce ungurii părăsiseră aşezarea, casele au fost jefuite de ţiganii care locuiau Ia margine. Ţiganii protestează cu mic cu mare, aruncându-se în bălţile din uliţă, numai o fată de vreo şaisprezece ani, frumoasă, „cu ochii ca nişte prune lungi, verzi” îşi etalează un şorţuleţ albastru şi o umbreluţă roşie, pe care „o poartă izmenit, asemeni cochetelor de operetă”, lucruri ce erau, cu siguranţă, furate din casele jefuite.

Gheorghidiu acuză de furt şi o arestează. Auzind însă împuşcături, dă drumul fetei şi aleargă cu toţii la luptă. Dar n-a avut loc nici o bătălie, pentru că ei luptă spre nord-est (deşi până atunci luptaseră spre vest), aşa cum era ordinul diviziei şi constată uluiţi că sunt „cu spatele la duşman” atunci când s-au, poticnit chiar de corturile ofiţerilor din propria armată: „Ne-am speriat noi, dar s-au speriat şi ei şi au rupt-o la fugă. Pe urmă am întors posturile cu «faţa la spate»”.

Autenticitatea specifică autorului redă momente reale din război, episodul surorilor Maria şi Ana Mănciulea, în capitolul intitulat „întâmplări pe apa Oltului”, fiind sugestiv. În iureşul războiului, în care „viziunea miilor de morţi, a uraganului de obuze, a trupurilor zvârlite în aer” este cutremurătoare, vine la comandant „un ţăran, mustăcios şi uscat la faţă ca un mucenic” ca să spună că surorile Mănciulea sunt spioane.

Gheorghidiu primeşte ordin să facă ancheta, nu găseşte nici o dovadă, dar le arestează la ordinul colonelului şi lasă lângă ele „un caporal cu trei schimburi de santinelă”. Se primeşte ordinul de trecere a Oltului, care este adânc de trei metri şi are în vad „sârme întinse dedesubt în apă, ca să ne încurcăm în ele”. Incompetenţa comandanţilor provoacă printre oameni derută, „zăpăceala devine lugubră”, deoarece pe malul celălalt îi aşteaptă inamicul. Gheorghidiu nu ştie ce măsuri să ia cu surorile Mănciulea, întreabă pe comandant, pe colonel, dar pe nimeni nu interesează: „Ce fete, domnule? Lasă-mă în pace cu fetele dumitale...”.

Caporalul care le păzea, neprimind, la rândul lui nici un ordin, le aduce la regiment. Soluţia trecerii Oltului este confuză, ceea ce se ştie este că un regiment care făcuse o încercare înainte cu două zile „a fost însă respins (...) cu pierderi”. Un singur regiment a reuşit să treacă Oltul şi să învingă inamicul, cel condus de Maria Mănciulea, care cunoştea drumul şi care apoi a primit şi „Virtutea militară” de aur, apărând în toate gazetele întâmplarea ei, „fără complicaţia cu arestarea sub bănuială de spionaj”.

Camil Petrescu creează pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”. Serviciul de recunoaştere este mediocru, iar incapacitatea conducerii militare „ignorează un principiu esenţial al războiului: niciodată nu trebuie să desfăşori, în câmpul tactic, mai multe trupe decât inamicul”.

Batalionul lui Gheorghidiu participă la o bătălie crâncenă, fiind luaţi prin surprindere de inamic, din a cărui strategie ostaşii români nu înţeleg ce se întâmplă. Infanteriştii duşmani „s-au oprit după treizeci de paşi şi, în loc să deschidă focul, stau şi se uită la noi. Ne uităm unii la alţii, cum se uită vecinii, în faţa casei, unii la alţii, peste drum”. Apoi brusc, o salvă de obuze, „urlând aprig” se abat peste armata română, exploziile se succed organizat, românii fug la întâmplare, nu există nicăieri o cale de scăpare de sub ploaia de gloanţe, care cade cu înverşunare peste ei. Un soldat, Marin Tuchei, spune într-una, „silabisind tărăgănat, ca un blestem, de la început: «Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu...»”.

Tirul artileriei se năpusteşte cu furie asupra bieţilor români, obuzele care cad în mlaştină „ne acoperă din nou obrajii cu noroi, iar cele care caută muchia malului se apropie şi se depărtează. Fiecare explozie ne năuceşte bătându-ne mereu ţepi de fier, cu ciocanul, în urechi şi vuieşte groaznic de metalic, ca şi cum vagoane de tablă ar cădea de la etaj pe bazalt”. Un ostaş a văzut cum un obuz i-a retezat capul lui A Mariei, care „fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră, domnule locotenent. A mers cam la vreo patru-cinci paşi şi pe urmă a îngenuncheat şi a căzut”.

În condiţiile frontului, timpul exterior (obiectiv) şi cel interior (subiectiv) coincid, războiul ocupă definitiv planul conştiinţei eroului, care se simte acum detaşat parcă de sine şi de tot ce a fost între el şi Ela: „Acum totul e, parcă, din alt tărâm, iar între noi abia dacă e firul de aţă al gândului întâmplător”.

Rănit şi spitalizat, Ştefan Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti şi este primit de Ela cu „o serie întreagă de demonstraţii, care altădată m-ar fi înnebunit de emoţie şi plăcere”, arătându-se excesiv de grijulie. În corespondenţa primită acasă, Ştefan găseşte o scrisoare anonimă, care-l avertizează că „nevasta d-tale te înşală ca o târfă cu un individ Grigoriade, care e la cenzură”, dar constată cu surprindere că acum totul îi este indiferent, nu-i pasă dacă Ela are sau nu o relaţie intimă cu G.

Se simte acasă, lângă Ela, înstrăinat definitiv, gândind nepăsător: „sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată” şi-i propune să se despartă, deşi cândva „aş fi putut ucide pentru femeia asta (...) aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă”. Îşi dă seama, cu luciditate, că oricând ar fi putut „găsi alta la fel”. El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutul”. Ca toate personajele camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat superior, care nu se potriveşte în nici un fel cu societatea mediocră, necinstită în care încearcă să se implice, fără să poată. Jocul de interese, lipsa de scrupule în afaceri şi politică, viaţa mondenă plină de nimicuri sunt surprinse de erou cu ironie şi dispreţ.

Din lumea aceasta face parte Nae Gheorghidiu, om de afaceri aprig, fără cruţare când interesele îi erau atacate, cinic, fără scrupule şi politician abil, fiind simpatizat şi de opoziţie. Tănase Lumânăraru, analfabet, ajuns milionar printr-o abilitate genială în înşelăciune aminteşte şi el de lumea lui Balzac, de o societate coruptă şi degradată moral sub puterea mistificatoare a banului, o lume în care Gheorghidiu nu se poate integra, deoarece nu se potriveşte firii lui oneste, inflexibile, hipersensibile, fiind impresionabil numai de bine, frumos şi adevăr. Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama singurătăţii intelectualului lucid, analitic şi reflexiv, care devine conştient că „o iubire mare e mai curând un proces de autosugestie”. El trăieşte, aşadar, în lumea ideilor pure, căci vede idei.

Originalitatea romanului subiectiv e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de drama intelectualului complex şi introvertit, declanşată prin memorie involuntară, de faptul că autorul este în acelaşi timp personaj şi narator (narator autodiegetic). În concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...] şi din acest monolog nervos se desprinde [...] o viaţă sufletească [...], un soi de simfonie intelectuală”.

Şerban Cioculescu remarcă - printre primii - că „nimeni ca dânsul [...] nu a izbutit să redea psihologia combatantului, teroarea perpetuă a morţii, sentimentul insuportabil al necunoscutului din faţă, aşteptarea luptei adevărate”, iar Pompiliu Constantinescu apreciază că „dl. Camil Petrescu este primul scriitor român care descrie războiul ca o experienţă directă. Jurnalul de campanie al lui Gheorghidiu e mărturia unui combatant şi inovaţia unui artist care îşi confesează propria mutilare morală”.

Stilul lui Camil Petrescu se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi intelectualizat.

Check Also

Visează androizii oi electronice?, de Philip K. Dick (comentariu literar, rezumat literar)

Philip Kindred Dick (16 decembrie 1928, Chicago, Illinois, Statele Unite – 2 martie 1982, Santa …

Visările unui hoinar singuratic, de Jean-Jacques Rousseau (comentariu literar, rezumat literar)

Jean-Jacques Rousseau (28 iunie 1712, Geneva, Elveţia – 2 iulie 1778, Ermenonville, Franţa) – scriitor. …

Virgina în grădină, de A.S. Byatt (comentariu literar, rezumat literar)

A.S. Byatt (pseudonimul literar al Antoniei Susan Drabble) (24 august 1936, Sheffield, Marea Britanie – …

Viii şi morţii, de Patrick White (comentariu literar, rezumat literar)

Patrick Victor Martindale White (28 mai 1912, Knightsbridge, Londra, Marea Britanie – 30 septembrie 1990, …

Vieţi pârjolite, de Ricardo Piglia (comentariu literar, rezumat literar)

Ricardo Piglia (24 noiembrie 1941, Adrogue, Argentina) – scriitor. Titlul original: Plata quemada Prima ediţie: …