Tulburările anului 1848. Lupte pentru Unirea Principatelor

Cu toate acestea o scânteie rătăcită a zilelor din februarie din Paris căzu şi la Dunărea de Jos şi aprinse puţin. Şi se găsiră aici destui tineri generoşi care văzuseră într-însa un adevărat foc nimicitor şi ispăşitor şi comunicară această impresie contimporanilor şi posterităţii.

La începutul anului revoluţionar ambii domni erau ocupaţi cu afaceri proprii şi de stat de o natură secundară, iar Bibescu putea vorbi cu mândrie de unele fântâni durate acum de curând în Bucureşti. Lui îi exprimă şi Adunarea Deputaţilor, convocată în ianuarie, mulţămirea ei nemărginită pentru osteneala depusă. Adunarea din Moldova îşi ţinu şedinţele, care durară numai câteva zile, ceva mai târziu, după ce sosiseră acum veştile de la Paris şi boierii mai tineri, care citeau numai gazete franceze şi literatură franceză, fură repede şi bine informaţi despre marea operă de reformă acum îndeplinită în depărtatul oraş de pe Seine, în care mulţi dintr-înşii abia de scurtă vreme îşi sfârşiseră sau îşi întrerupseră studiile.

Mihai Sturdza, domnul, era neliniştit; el se simţea izolat şi chiar tot atât din partea ţării, cât şi dintr-a tiranicei puteri protectoare. Membrii bătrâni ai boierimii erau în mare parie, şi încă de o bună bucată de vreme, nemulţumiţi cu împărţirea funcţiilor, titlurilor şi micilor favoruri de curte. Ei formau o veşnic intrigantă opoziţie, de cel mai josnic egoism. Tinerii stăteau sub influenţa „spiritului francez”, „franţuşchi duh”, aşa de urât şi temut la Petersburg, şi nu doreau altceva decât înlăturarea zgârcitului gospodar din mila Rusiei şi introducerea celor din urmă cuceriri ale omenirii revoluţionate; ei erau pentru o sentimentală, dar neclară eră de „Liberte, Egalite, Fraternite”.

Consulul rus, reprezentantul puterii divine, se arăta foarte şovăielnic faţă de fostul favorit al cabinetului din Petersburg şi chiar spunea că situaţia lui Sturdza nu se mai poate susţinea. Se urzi în taină o intrigă împotriva lui Bibescu, şi îndată apărură în Bucureşti şi în Iaşi generalul Duhamel şi Talaat-Efendi în calitate de comisari extraordinari ai puterilor suzerană şi protectoare - aceasta amintea timpul când Alexandru Ghica fusese depus -, pentru ca să se achite de o însărcinare nu tocmai lămurită, totuşi foarte însemnată.

De aceea discursurile din Adunarea Obştească moldoveana erau presărate cu aluzii şi semnificaţii neobişnuite. Acelaşi om ai cărui cenzori opriseră într-o gazetă explicarea inofensivă a cuvântului Marseillaise binevoia acum să se pronunţe asupra ultimelor evenimente politice şi împărtăşea că, în încetul mers de dezvoltare, care lui i se pare bun, ţara va semăna cu „un pom bine sădit care face să apară în vreme frunza, floarea şi doritul rod, iar nu cu pomul a cărui înflorire pripită, lovindu-se de agerimea brumelor, s-ar veşteji şi picând s-ar preface în netrebnecie”.

Prin aceasta nu se întărea totuşi în nimeni convingerea că domnia lui Sturdza ar corespunde pe deplin nevoilor ţării, şi domnul trebui să se obişnuiască de voie sau de nevoie cu gândul dacă n-ar fi bine să introducă şi el câteva reforme în sensul Regulamentului. El intră în legătură cu capii tinerimii culte şi prin ministrul său, Ştefan Catargiu, ceru să i se facă propunerile corespunzătoare.

O întrunire politică publică, convocată la Otelul Regensburg, se ţinu netulburată; chiar partizanilor prezenţi ai domnului ea nu le păru prea revoluţionară. Se pornea de la sfânta Constituţie codificată, existentă, şi se întorcea iarăşi la dânsa. După ce mulţi chemaţi şi nechemaţi, cunoscuţi şi necunoscuţi - printre ei şi supuşi străini, mai ales austrieci, adică „Unterthanen”, care de mult jucau un rol în cercurile comerciale şi industriale ale Iaşului - îşi spuseră părerea, se primi cu aplauze o hotărâre, scrisă de o mână necunoscută, care prezintă o listă de dorinţe politice.

În această lungă declaraţie nu era deloc vorba de principiile franceze abstracte, ci numai de reforme, pe care le cerea Regulamentul şi care puteau sta foarte bine lângă acesta. Acolo era vorba de garantarea persoanei (habeas corpus), de grija pentru clasa ţărănească, de statistică, de o şcoală naţională, de o bancă naţională, de un mai bun procedeu în numirea funcţionarilor, de acordarea dreptului de petiţionare, de excluderea funcţionarilor statului din Adunarea legiuitoare, de libertatea cuvântului şi altele multe. Totodată se institui o comisie care să se ocupe mai departe de măsurile sprijinite chiar de domn.

Dar cei aleşi pentru aceasta nu erau oameni copţi, nici agitatori populari şi prudenţi, dar tot atât de puţin - şi acesta era faptul principal - nişte capete politice. Le lipsea curajul ca să-şi dea pe faţă gândurile. Erau cu toţii odrasle de boieri, tineri de tot, care nu cunoşteau bine nici poporul din oraşe, nici pe cel de la ţară; cu tot nobilul lor zel, ei nu aveau înaintea ochilor nici o ţintă, şi de aceea nu găsiră nici mijloacele ca să o atingă.

Conducătorul în domeniul literaturii „moldoveneşti”, Asachi, un fricos timid, care n-avea nici el idealuri, porecli pe aceşti zgomotoşi tineri: „duhuri aprinse”, care înclinau spre o activitate nesocotită. Conducătorul tinerii generaţii, Mihail Kogălniceanu, fu, ce-i drept, cu trup şi suflet pentru o prefacere a împrejurărilor şi mai târziu trebui să ispăşească pentru revoluţia neizbutită - el a fost urmărit fără preget de poliţia lui Sturdza -, dar de comisiunea din Otelul Regensburg nu voi să ţină samă. Membrii acesteia începură tratative cu Sturdza, şi acesta, care, ca în alte cazuri, juca poate şi aici numai o comedie, le acordă totul, afară de două puncte, şi acestea erau: dizolvarea Adunării şi înfiinţarea unei gărzi naţionale.

„Revoluţionarii” voiau însă „totul sau nimic”, şi vestea că după exemplul Parisului revoluţia izbucnise şi la Viena şi în toată Ungaria, îi încuraja la împotrivire. Dar ei se mărginiră numai la aceasta, să trimită deputaţi la domn şi să se adune când la cutare prieten, când la celălalt. Ca o altă activitate se mai poate cita cel mult că se angajară ca gardă câţiva meşteşugari străini naivi sau dornici de pradă. De altfel populaţia Iaşului se compunea mai bine de jumătate din evrei, şi locuitorii totdeauna gata de revoltă din mahalalele Tătăraşi sau Ciurchi nu fură chemaţi de tinerii „coconaşi”. Atunci Sturdza îşi pierdu răbdarea, sau cel puţin jucă şi această parte a rolului său; el apăru cu doamna în cazarmă, şi „miliţia” organizată ruseşte i se arătă cu totul devotată.

Principii Grigore şi Dimitrie, dintre care cel dintâi era un om energic, cu toate că fără nici o consideraţie, corupt şi sălbatec, luară conducerea soldaţilor încurajaţi prin rachiu. Se încunjură cu zgomot şi focuri de puşti casa de adunare a boierilor, şi vinovaţii fură târâţi în lovituri sângeroase la cazarmă, închişi sau izgoniţi din ţară. În ziua următoare, la 29 martie, s-a citit pe străzi proclamaţia în care biruitorul anunţa că el mântuise ţara din ghearele „câtorva netrebnici cu cugetări tulburate”. Urmară apoi până la ocupaţia rusească, care de altfel a fost pricinuită de alte motive, numai ostilităţi sub formă de broşuri, printre care se distinse mai ales Dorinţele partidei naţionale în Moldova a lui Kogălniceanu.

În Muntenia merse mai bine cu împlântarea „arborelui libertăţii”. Bibescu nu era desigur, cum s-a spus mai sus, un om rău, dar el primise de la sfătuitorii săi din Petersburg sfatul să nu consimtă la nici un fel de schimbări, „nici măcar cu privire la cel mai neînsemnat punct pus în Regulament”, şi el trebui să urmeze acest sfat. Ca şi vecinul său avea şi el de luptat fără preget împotriva unei opoziţii, căci printre boierii bătrâni avea numai favoriţi, ca de pildă Iancu Mânu sau Vilara, dar nici un prieten bun; aproape cu toţii îl pizmuiau pentru scaunul lui domnesc şi pentru îndoita situaţie de vasal cu aparenţe strălucitoare.

El îşi făcuse studiile la Paris încă în vremile bune ale absolutismului şi nu recunoştea deloc tovarăşi de idei în tinerii care se întorseseră acum de la Paris. Nu se putea purta altfel decât cum procedă, şi era de altfel numai un foarte obişnuit om mediocru. De aceea aşteptă foarte corect faptele ce erau să vină, şi anume o enquete ruso-turcă, afişele de stradă şi mişcările de stradă: nimic din toate acestea nu putu să împiedece. Dar până la urmă el păzi cu conştiinciozitate tratatele existente şi rămase astfel un minunat membru al înaltei societăţi internaţionale europene.

Partidul revoluţionar, care alcătuise şi el în primăvară tot în taină o comisiune, consta din elemente foarte felurite, care se simţeau unite numai într-un singur punct: în lupta împotriva urâtului control rusesc, împotriva blestematului protectorat şi a abuzului acestuia de către Rusia, şi împotriva guvernului consular rusesc. În toate celelalte chestiuni, privitor la reformă lăuntrică, la grija pentru ţărani, purtarea faţă de Bibescu, faţă de Poartă, de Ungaria şi Austria erau şi rămaseră cu totul de păreri deosebite.

În primul rând intrau înăuntrul partidului, care nu avea o organizaţie proprie, acei oameni care-şi făcuseră cultura lor intelectuală sub influenţa lui Lazăr: aceştia erau naţionalii, sau mai bine conservatorii. Dintr-înşii făcea parte fostul conducător al opoziţiei naţionale, Câmpineanu, care de altfel era acum obosit şi nu mai avea vechea hotărâre; în zădar încercă el să-şi joace mai departe, cu păstrarea celei mai mari prudenţe, rolul de mai înainte, ce i se dispută.

Apoi era Eliad, om cu mare trecere, care ani de-a rândul avuse însemnătate prin gazeta sa, acum oprită de Bibescu, prin cărţile sale, prin lecţiile sale şi nu în ultimul rând prin relaţiile sale cu populaţia, căci el sta în legătură şi cu locuitorii mahalalelor, cu acei jumătate-ţărani din întinsa împrejmuire a Bucureştilor, cu negustori ale căror afaceri se dezvoltaseră bine sub Regulament, astfel încât căpeteniile lor se bucurau de oarecare consideraţie, şi cu armenii, care în zilele de revoluţie îi oferiră ocrotire şi adăpost. Nu era încă nici de 50 de ani, dar cu toate acestea se arătau la el urme vizibile ale slăbiciunii vârstei.

Scria într-un stil umflat, îi plăcea extraordinar de mult să-şi înfigă persoana pe planul întâi şi vedea într-însul aproape un reprezentant al divinităţii, o apariţie a lui Hristos; pe oricine-i putea disputa primul rang îl stigmatiza din această pricină ca „trădător” al naţiunii, ca insultător al legilor cerului. La o viitoare revoluţie, acest romantic de felul lui Lamennais se simţea acum ca un îmblânzitor olimpian al patimilor, ca un profet al liberării nesângeroase şi credea să poată aduce ca învingător ordine şi libertate.

În a doua linie, în ce priveşte influenţa şi maturitatea ideilor, erau tinerii care-şi făcuseră acum educaţia în patrie, oameni care cunoşteau bine ţara şi în 1848 puteau acum privi în urmă la munca lor de profesori sau scriitori. Dintre aceştia făceau parte, de pildă, Nicolae Bălcescu şi Ion Ghica, care-i era poate superior celui dintâi; cel din urmă era un membru al familiei domnitoare şi un om ager, se ocupa mai ales cu matematica şi ştiinţele naturale, era duşman oricărei exagerări a formei şi oricărui romantism şi trecea drept un spirit înţelept, chiar şi după concepţia orientală. Aceşti oameni voiau o Românie mare, unirea tuturor clementelor naţiunii româneşti într-un singur corp politic. Aceasta nu-i făcea însă să dispreţuiască pentru greul timp al începutului o uşoară relaţie de vasalitate cu Poarta sau o confederaţie a Principatelor dunărene cu ţările „liberate” Ungaria şi Serbia, poate chiar şi o alăturare la noua Austrie.

Fiii marelui boier Dinu Golescu, patru fraţi, care fuseseră cu toţii crescuţi în Elveţia şi erau conduşi de fratele lor mai mare, Nicolae, viitorul „general Golescu” - vărul lor, Alexandru, un fiu al lui. Iordachi Golescu, se asocie cu ei -, corespunzând educaţiei şi originii lor similare, stăteau aproape pe acelaşi punct de vedere cu Bălcescu şi Ghica, pe când alţi fii de boieri, ca Grigore Grădişteanu, înclinau mai mult către felul de a vedea al lui Eliad. Ei scriau şi se purtau în acelaşi chip ca şi imitatorii lui Lazăr emigraţi din Ardeal şi care ca şi acela aduseseră de peste munţi lumina europeană.

În primul loc printre aceştia trebuie numit Laurian, apoi Florian Aaron, precum şi un dascăl mai tânăr, foarte înzestrat, Ioan Maiorescu, mult iubit în cercul său de activitate din Craiova. Ei legau de idealul naţional, ca şi Bălcescu şi Ghica, o deosebită grijă pentru ţărani, a căror deplină liberare socială, politică şi economică trebuia să formeze condiţia premergătoare a unui viitor asigurat al naţiunii unite. În chip caracteristic scrise Bălcescu, dar numai după neizbânda Revoluţiei, şi anume la Paris, a sa Question economique. Şi unii moldoveni, care veniseră în ţara vecină, ca bine pregătitul ştiinţificeşte Ioan Ionescu, un economist, un cugetător clar şi un desăvârşit economist practic, se mişcară pe acest drum, care singur ducea la ţel.

Părerile corpului ofiţeresc se apropiau mai mult de acelea ale lui Eliad. Miliţia munteană avea câţiva conducători ruşi, dar şi prusieni - Engel din Brăila -; comandantul lor, care purta titlul de colonel, era Ioan Odobescu, un desăvârşit partizan al Rusiei. Alţi câţiva ofiţeri superiori îşi începuseră cariera sub steagurile lui Tudor - aşa lipsitul de cultură şi ridicul de simplistul maior Solomon, un famulus al lui Odobescu -, alţii se distinseseră sub steagurile creştine abia în timpul războiului ruso-turc din 1828-1829; în această situaţie se aflau colonelul Tell, un ambiţios, care mai târziu se crezu odată aproape domn, şi Gheorghe Magheru, care începuse comandant al jandarmilor împotriva haiducilor din Oltenia şi mai târziu aduse ruşilor însemnate servicii ca foarte cutezător şi foarte iubit comandant al oltenilor în felul „domnului Tudor”.

În anul 1848 acesta din urmă ocupa situaţia de administrator în judeţul Romanaţi. Şi Bălcescu fusese cadet, şi tot aşa poetul Alexandrescu, poetul Cârlova, Ioan Voinescu II, şi chiar Ioan Brătianu, care abia în 1848 îşi dăduse demisia. Membrii corpului de cădeţi din Bucureşti erau cu toţii aprinşi pentru idealul libertăţii, şi în această direcţie lucra cu mai mult zel tânărul Magheru, un nepot al lui Gheorghe. În sfârşit pe primăvară sosiră din Paris tineri studenţi aparţinând clasei boiereşti mijlocii, care nu voiau să creadă într-o îngrădire în spaţiu a revoluţiei franceze.

Unul dintr-înşii, C.A. Rosetti, se ocupase şi cu poezia şi se bucura de aceea de ieftena reputaţie de poet. Dezinteresat în cel mai înalt grad, stăpânit de ideale filantropice, căsătorit cu o eroică engleză, nobilă în cugetare, Rosetti credea realizabilă în cel mai apropiat viitor o înfrăţire idilică a tuturor oamenilor, şi entuziasmul lor se manifestă în timpul revoluţiei prin nesfârşite imnuri sentimentale către libertatea coborâtă din cer. Tovarăşul său de idei, Ioan Brătianu, se înflăcăra, dimpotrivă, pentru violente scene de stradă, pentru procesiuni şi discursuri pe „Câmpia libertăţii” şi pentru o ridicare a marii mase a „poporului” împotriva „despoţilor”. Lui trebuie să i se socotească ca un merit că, trăind exclusiv pentru politică, era singurul care vedea limpede în faţa ochilor ţinta sa şi stăruia mereu şi cu noroc către ea; era şi singurul care a atins rezultate practice.

Marea boierime era pentru Regulament; căci cu toţii voiau pentru ei înşişi puterea, situaţia cea mai înaltă; aceasta se aplică lui Gheorghe Filipescu cât şi lui Constantin Cantacuzino şi fiecărui membru din familia Creţulescu. De aceea se şi certau unii cu alţii şi erau aşa de slabi faţă de o mână de „revoluţionari”. Ţăranii nu voiau nici libertate, nici egalitate, nici constituţie, nici republică: toate acestea li se păreau ca închipuirile unor rătăciţi. Ei voiau numai pământ, pământ propriu, cu drept de moştenire, pe care şi mulţi dintre revoluţionari voiau să li-l dea. Aceasta era pentru ei chestia cea mai însemnată; restul numai o aparenţă strălucitoare şi trecătoare. În fond e vorba aici numai de simple particularităţi biografice ale persoanelor interesate, care abia mai târziu ajunseră însemnate. De aceea în întregul mers al Revoluţiei trebuie să se deosebească două părţi: cea politică, mai puţin însemnată, şi cea socială.

La început izbucnirea mişcării întârzie din pricina unor întâmplări neprevăzute. În această vreme însă se întâmpla ceva măreţ într-un alt colţ al pământului românesc şi o parte din partizanii unei reforme părăsiră chiar Muntenia, ca să ia parte la aceastălaltă mare manifestare românească. Laurian şi Ioan Maiorescu se duseră în Ardeal, pentru ca acolo, în unire cu ceilalţi conducători ai inteligenţei româneşti, Bariţiu, patrioticul editor liber cugetător al „Gazetei Transilvaniei”, şi Bărnuţiu, dascăl la Blaj, să accentueze particularismul naţiunii „valahe” faţă de tendinţele de nivelare proclamate de revoluţionarii unguri: Ceea ce se întâmpla la Blaj în aprilie şi mai nu poate fi însă bine înţeles, dacă nu se luau în consideraţie prefacerile care se petrecuseră în Ardealul românesc din zilele lui Lazăr.

În Ardeal de multă vreme nu se schimbase nimic, nu se petrecuse nimic spre înlăturarea vechii nedreptăţi; se ordonase numai stabilirea unui nou urbarium, potrivit cu ideile umanitare stăpânitoare, pentru a asigura iobagilor o viaţă ceva mai suportabilă. Pentru a trata asupra acestor lucruri se convocaseră dietele ardelene. În acestea precumpănea însă elementul aristocrat unguresc, şi reforma, care trebuia să aducă uşurarea - despre o mântuire nu mai putea fi vorba acum -, se amina dintr-un an pe altul. Când apoi în anul 1811 veni timpul absolutismului deplin, fără nici o reprezentanţă provincială, însăşi Cârmuirea se apucă, ce-i drept, de lucru, dar tocmai în Ardeal dăinuia încă, întocmai ca şi mai înainte, guvernul transilvănean, cu marii şi micii săi funcţionari, de privilegiaţi îndărătnici. Din pricina acestora împăratul Francisc, care în 1819 vizită personal ţara, primi atât de multe plângeri întemeiate de la ţărănimea română apăsată, că nu avu încotro şi trebui să intervină.

Atunci, cu prilejul conscripţiei din 1819, se puse baza unui urbariu general, dar acesta se sprijinea în realitate pe un fundament rău, pentru că datele interesaţilor erau în cea mai mare parte false: chiar şi iobagii fură amăgiţi să facă declaraţii neadevărate prin răspândirea ştirii de către proprietari, că greutatea impozitelor va fi proporţională cu moşia fiecăruia. Apărătorii trecutului rău, care împiedecau orice progres şi-l făceau iluzoriu, nu se simţeau însă deloc siguri în mijlocul nemulţămirii crescânde, în groaznica amintire a băii de sânge din timpul Revoluţiei lui Horea, şi în anul 1831 o panică absolut neîntemeiată cuprinse pe nobilii din provincie, aşa că dânşii, de teama vreunui revoluţionar „valah” invizibil, aducător de răzbunare, fugiră în toate părţile.

În anul 1834 viaţa constituţională începe iarăşi în Ardeal cu restabilirea din nou a vechilor privilegii istorice şi toate chestiunile însemnate fură dezbătute de la capăt în şedinţele dietale. Acum, intelectualii maghiari îşi găsiseră iarăşi o ocupaţie exclusivă, căci asupra împrejurărilor prezente şi viitoare ale naţiunii ungureşti scrise elocventul comite Ştefan Szechenyi, un înflăcărat al neamului, dar totodată un cugetător cuminte şi sistematic şi pe care chiar protivnicii săi îl numeau „marele Ungur”, iar vocea limpede şi inspirată găsise peste tot un puternic răsunet. În noua lume de manifestare a energiilor naţionale ungurimea n-o mai putea duce aşa mai departe: o naţie de cel mult cinci milioane de oameni poate întemeia, ce-i drept, o cultură, dar în nici un caz nu poate cuceri, cum cântau poeţii acelei perioade, „jumătatea lumii” pentru „magyar ember”.

De aceea soluţia era: maghiarizarea! Cel puţin pentru viaţa externă, socială, naţional-ungurească trebuiau câştigaţi acum slavii şi românii, care fuseseră odinioară învinşi de strămoşii arpadieni. Chestia ţărănească rămase acum cu totul pe planul al doilea, şi abia în anul 1847 se termină urbariul, dar acesta însemna o astfel de consfinţire a drepturilor feudale existente, încât cârmuirea se temu să facă ştiut poporului opera aşteptată de multă vreme. Proprietarul îşi păstra tot ce avea, pământ, venituri şi apăsătoarele servitia, care nici nu erau măcar lămurit descrise; ba încă primiră dreptul de a preface din nou în alodial, după bunul său plac, pământul cedat iobagilor, adică sa-l dobândească, să-l confişte.

Toate acestea se retraseră acum, şi biruinţa partidei democratice revoluţionare de sub slovacul maghiarizat Kossuth, care, pe baza drepturilor omului, voia să sancţioneze nedreptatea naţională a suzeranităţii ungureşti cu privire la toate fenomenele politice şi culturale, această biruinţă, obţinută cu mari aplauze, aruncă toate cărţile urbariale, bune sau rele, între vechiturile amintirii pur istorice.

Lupta împotriva sistemului german reprezentat de Austria, maghiarizarea statului şi a vieţii culturale, acestea erau ultimul ţel urmărit cu îndărătnicie, care le juca înaintea ochilor. Se vorbea chiar despre introducerea limbii ungureşti în slujba bisericească a românilor uniţi şi neuniţi, şi aceasta ar fi fost o nemaiauzită crimă, atât faţă de tradiţia bisericii, cât şi de naţionalitate. În 1842 se propuse chiar un proiect de lege pe baza căruia în răstimpul unei perioade de zece ani se impunea ca datorie învăţarea pretinsei limbi a ţării de către toţi slujbaşii statului şi ai bisericii; dar chiar saşii răspunseră la aceasta că adevărata limbă a ţării e doar cea „valahă”!

Faţă de astfel de planuri şi atacuri, românii erau aşa de nearmaţi ca nici una din naţiile privite de unguri ca o pradă. Ei n-aveau de partea lor decât ceea ce avuseră totdeauna pentru ei, fără folos practic, adică numărul şi conştiinţa că dreptatea e de partea lor. În schimb însă le lipsea până în preajma anului 1848 orice conducere, căci aşa ceva nu găseau ei în nici una din cele două biserici ale lor, şi nici în pătura intelectuală.

Bogatul, bine văzutul episcop din Blaj, Bob, care păstorise vreme îndelungată peste uniţi, murise în 1830, plâns mai mult de canonicii săi decât de poporul român, căci izbutise să gonească din reşedinţa sa episcopală şi din dieceza sa toate personalităţile marcante, cei mai buni oameni din vremea lui. Lui îi urmă Ioan de Lemeny, un om care, coborâtor dintr-o familie a micii nobilimi, fusese crescut catolic şi n-avea nici un simţ pentru interesele mai înalte ale naţiei sale. Personal, el se iscălea ca nobil ungur; permitea, unde putea, şi chiar sprijinea introducerea limbii maghiare în dieceza sa.

Arhipăstorii din biserica lui îi urmau exemplul, vorbeau o limbă străină şi dădeau copiilor o educaţie străină. Mai mult decât oricare altă circumstanţă vorbeşte pentru sentimentele lui Lemeny inspiraţia lui de a ţinea la înmormântarea lui Bob, ca om bine crescut, discursul funebru în ungureşte, în faţa publicului adunat, român şi neromân. Sub el gimnaziul din Blaj, devenit liceu, primi o însemnată întărire şi îmbogăţire de forte dăscăleşti: după Timotei Cipariu, care-şi începu cariera de dascăl încă din 1829, a fost chemat în 1831 Simion Bărnuţiu ca profesor de filosof ie şi istorie universală.

Dar desigur că nu trebuie pus pe sama lui Lemeny dacă aceşti dascăli şi-au văzut de slujbă în sens naţional. Şi episcopul neunit din Sibiu, Moga, avu o lungă carieră; el supravieţui chiar colegului său Bob. Moga era un bătrân bun - foarte bătrân şi foarte bun -, dar nu era făcut să spună un cuvânt energic în chestia naţională şi culturală. Toată viaţa a fost mulţămit să fie cel dintâi episcop neunit de neam românesc cu reşedinţă statornică, recunoscută.

Dintre reprezentanţii tinerei generaţii româneşti din Ardeal foarte mulţi trecuseră în Principate, căci acolo, cu toată cenzura şi supravegherea rusească, puteau totuşi să lucreze în mult mai mare grad pentru dezvoltarea culturală a neamului lor. Laurian şi Ioan Maiorescu au mai fost numiţi, dar şi înaintea lor Moldova avusese din Ardeal dascăli desăvârşiţi. Insă nici în patrie n-au rămas oameni neînsemnaţi, deşi nici unul din ei nu se poate egala cu vreun membru din fosta grupă de scriitori.

Omul care aici se poate compara cu Eliad sau Asachi, şi anume mai mult cu cel dintâi, căci ca şi acela a urmărit scopuri politice-naţionale, a fost Gheorghe Bariţ - se iscălea Bariţiu -, care de la 1836 a fost director de şcoală la Braşov, chiar lângă hotarul Munteniei, şi care de la 1888 scoase „Foaia pentru minte, inimă şi literatură” şi încă şi o gazetă populară, care a fost tipărită cu litere chirilice cunoscute de toţi şi care cuprindea tot felul de articole literare nepolitice, mai mult în tonul pe jumătate glumeţ al vorbirii obişnuite.

Aceste organe se răspândiră şi în Principate, pe care Bariţ le vizitase împreună cu Cipariu, şi făcură mult bine. Dar lui Bariţ, ca şi întregului şi întinsului său cerc de acţiune, îi lipsea încrederea statornică în biruinţa finală a mişcării naţionale, şi lui îndeosebi şi pornirea spre faptă, spre fapta mult dorită, hotărâtoare în clipa priincioasă, pe care ţi-ar da-o împrejurarea.

Canonicii din Blaj ridicaseră obiecţii în 1842 împotriva faimosului proiect de lege care trebuia să forţeze învăţarea şi introducerea generală a limbii maghiare şi-şi exprimaseră în cuvinte energice părerea că poporul românesc ar putea părăsi formele culturale latine cel mult cu scopul ca să primească altele naţionale, dar nicidecum să adopte o limbă imperfectă, care ca producţii literare e chiar mai săracă decât a lor. Aici lucră pentru un mai bun viitor al compatrioţilor săi Simion. Bărnuţiu, care preda în româneşte, şi acesta era pentru învăţământul superior o inovaţie însemnată, apoi Cipariu, care ca autodidact îşi însuşise o cultură enciclopedică, şi care în biblioteca sa întrunea manuscripte orientale, ale căror limbi îi erau bine cunoscute, cu scrieri teologice şi ultimele noutăţi din literatura universală.

Ca muncitor neobosit, aproape fără nevoie de somn, sta el nopţi întregi ocupat cu cele mai felurite chestii, nepierzând însă niciodată din vedere scopul final şi anume: stabilirea unei limbi literare româneşti definitive, care să păstreze şi legătura cu întreaga istorie a limbii, dar şi cu dialectele vorbite. În chestiile politice însă, eruditul canonic avu o atitudine nehotărâtă, pe când Bariţiu, care nu era un cleric, se pronunţă cu mult mai clar, şi de aceea a fost mult mai cunoscut şi mai iubit.

După câtăva vreme Bărnuţiu părăsi profesoratul său din Blaj ca să studieze dreptul la Sibiu, căci într-însul găsea un sprijin pentru ideile sale politice, şi aici îşi câştigă, ca mai înainte dincolo, o mare popularitate. Studenţii sibieni intrară apoi în slujba statului, şi de aceea nu trebuie să ne mire că în anul 1848 nu mai puţin de treizeci de funcţionari români erau angajaţi la grefa din Oşorheiu, cea mai înaltă instanţă judecătorească din Ardeal. Între dânşii se bucură de o autoritate recunoscută de toţi Avram Iancu, un tânăr aprins, proprietar în munţi Abrudului, unde fantoma lui Horea rătăcea în spirite, cerând mereu răzbunare, şi nu mai puţin tânărul Papiu Ilarian, care arăta o înclinare deosebită pentru studiul istoriei.

După ce Kossuth porni revoluţia ungurească, în Ardeal se începu realizarea ultimului articol al noii constituţii „ungureşti”, adică înfăptuirea unirii Ardealului cu Ungaria. Toată populaţia ungurească împărtăşi cu însufleţire această măsură mântuitoare, care trebuia să creeze din cele două teri ungureşti o singură mare „patrie”. Saşii erau, ca de obicei, rezervaţi, neîncrezători şi şovăielnici şi pe lângă acestea despărţiţi între ei în mai multe direcţii. În ce priveşte românii, de care atârna materialiceşte posibilitatea îndeplinirii unirii, mulţi dintr-înşii erau rău informaţi despre starea lucrurilor, şi chiar un învăţat aşa de capabil cum era Cipariu putu să se pronunţe în al său „Organul luminării”, tipărit cu litere latine pentru unire, că e o necesitate neînlăturabilă şi în definitiv chiar binefăcătoare.

Totuşi Bărnuţiu era de altă părere. Părinţii lui munciseră ogorul străin în sudoarea frunţii şi lui ca tuturor celorlalţi îi părea în primul rând necesară desfiinţarea semi-sclaviei omeneşti de către dieta ungurească; dar această mare biruinţă, în folosul românilor ardeleni încă neliberi, nu se putea căpăta decât dacă erau pentru unire. Aceasta însă nu o voi Bărnuţiu: conaţionalii săi nu trebuiau să primească acest bun ca milă de la chinuitorii lor, zvârlită celor ce aparţineau unei plebs tributaria fără nume; el înţelegea unirea mai degrabă, dacă mai ales era să se facă o unire, ceea ce el nu o socotea deloc necesar, ca o învoială pe care trebuia să o încheie, contractanţi cu drepturi egale, de o parte o naţiune tiranică, plină de căinţă, şi de alta o naţie care acum a ajuns la deplina conştiinţă a demnităţii sale şi care pretindea răsplata amarei sale munci, până acum nerăsplătită.

Aceste păreri fură exprimate întâi la Sibiu în proclamaţii netipărite, fără nici o iscălitură, şi studenţii recunoscură într-însele exprimarea propriilor lor idei. De altă parte, focul mocnea acum între şcolarii din Blaj, şi arestarea românului Micheş, care părea suspect politiceşte, dădu prilejul unei agitaţii. În sfârşit în Oşorheiu funcţionarii români nu voiau să iscălească petiţia pentru unirea cu Ungaria decât cu anumite condiţii. Când în fine sosi şi aici o ştafetă din Blaj şi când şi proclamaţia lui Bărnuţiu a fost cunoscută, atunci toate elementele necesare mişcării erau unite.

Nu se mai gândeau acum la mici întruniri de intelectuali nici la polemice prin articole de gazetă şi broşuri, ci numai la o mare întrebare a poporului, fără deosebire de credinţă. Această adunare generală - se gândeau pentru aceasta la exemple din istoria vechii Rome, căci ideile unui Petru Maior intraseră acum în sângele mulţimii - trebuia să aibă fireşte loc la Blaj, cel mai mare centru cultural românesc, şi trebuia pregătită printr-o consfătuire cu ţăranii. Când şcolarii din Blaj se duseră acasă de vacanţă, primiră de la unii din dascălii lor însărcinarea să poftească pe consăteni pentru Dumineca Tomei la Blaj, pentru ca acolo să se poată consfătui asupra îmbunătăţirilor necesare stării lor.

Aici, în Ardeal, toată naţiunea era un singur trup, căci, cu toată lipsa de şcoli primare, stăpânea aceeaşi idee. Intelectualii şi chiar membrii clerului înalt erau doară cu toţii numai fii de ţărani şi de popi. Astfel în ziua hotărâtă şi cu tot urletul de turbare al duşmanilor, care vedeau iarăşi în ochii lor un Horea sângeros şi vărsător de sânge, se îngrămădi la Blaj o uriaşă mulţime de popor de rând, ca la o serbătoare, la o serbătoare naţională cugetată şi modestă, dar ţinută cu demnitate. Episcopul Lemeny trebui să se supună inevitabilului şi în calitatea sa oficială chemă la dânsul pe cei mai cuminţi dintre fiii spirituali ai poporului. Din Sibiu pornise aceeaşi îmbiere pe un ton ceva mai pătrunzător.

Noul episcop de aici, abia ales, era încă ocupat cu drumurile ce trebuiau făcute pentru înscăunarea sa; el se numea Andrei Şaguna şi era fiul unui negustor din Gabrova, un „aromân”. Locuise copil în casa rudei sale de pe mamă, Grabovschi, un negustor patriot din Pesta, şi după sfârşitul studiilor devenise un zelos apărător al drepturilor românilor, bărbat cu un caracter puternic, fără teamă în faţa duşmanului pe care-l combătea cu armele dreptului şi ale culturii. Lemeny încercă tot posibilul ca să dizolve adunarea, dar nu izbuti. Studenţii vorbiră mulţimii, care ce-i drept, înţelegea numai în parte despre ce era vorba, dar cu toate acestea îşi scoase cu bucurie din cele auzite o singură bună vestire.

Apariţia lui Bariţiu încuraja, precum şi veştile din Banat, unde încă multă vreme înainte Eftimie Murgu, un fost profesor la Iaşi, agitase, pentru ca să rătăcească apoi mai multe luni de zile prin temniţe. În realitate nu era vorba numai din punct de vedere geografic, ci şi din cel religios de o adunare generală a românilor, care se ţinu în numele lui Dumnezeu, al împăratului şi al Dreptului, căci numai din cele două dintâi putea decurge al treilea. Cereri ca recunoaşterea naţiunii româneşti, a religiei româneşti, a dreptului românesc de proprietate şi a limbii româneşti - programul lui Cipariu - fură primite cu aclamaţie şi se hotărî chiar să se ţină o altă adunare tot la Blaj, în luna mai.

Aceasta o întrecu încă pe cea dintâi şi arătă în chip strălucitor cât era de numeroasă, cât de primitoare de cultură şi în ce măsură era vrednică de ea această sărmană plebe a „valahilor”. Veniseră, după socoteala celor de faţă, cam la patruzeci de mii de ţărani în albele lor straie de primăvară şi erau chiar şi străini din Moldova - printre aceştia şi viitorului prim domn al României, Alexandru Cuza - laolaltă cu întreaga inteligenţă româno-ardeleană. Şi măreaţa reprezentaţie a fost încoronată prin aceea că în faţa maselor populare, care acopereau întreaga câmpie întinsă de pe apa Târnavei, „Câmpia libertăţii”, în grupe deosebite, vorbi însuşi Bărnuţiu.

El ţinu o lungă cuvântare, mult prea savantă ca să fi putut răspândi într-adevăr lumină, dar totuşi a fost ascultată ca o evanghelie. Şi nu mai puţin înălţătoare a fost clipa în care apărură alături ambii episcopi ca să anunţe că ei sunt gata să păşească înainte ca fraţi buni întru Hristos, pentru binele neamului lor. În protocolul formal al adunării se declară că naţiunea românească a tării ardelene făgăduieşte să fie credincioasă împăratului, de aceea depune solemn jurământul de credinţă şi totodată se declară naţiune de sine stătătoare, cu drepturi depline. Apoi la 28 mai, cum şi era de aşteptat, dieta transilvăneană, în care erau reprezentaţi aproape numai ungurii, votă unirea.

Comitetul românilor stabilit în mai nu găsi însă calea adevărată şi nici nu produse nimic. Cei doi episcopi se duseră, ce-i drept, ca membri ai Adunării naţionale a ungurimii unite la Pesta, dar nimeni nu auzi vreodată cuvântul lor. Manifestaţiile soldaţilor români nu avură nici un succes practic, căci guvernatorul ţării, Puchner, şovăia încă. Laurian, care lucra în Sibiu, încercă în zădar să înjghebeze un protest; dar comandantul imperial îl aresta pentru aceasta. În acest timp era de aşteptat pe curând un conflict între împărat şi ungurii „liberaţi”, şi în munţii lui Horea sta acum gata urmaşul său prin graţia dumnezeiască.

Avram Iancu; el ajunsese, din avocat şi funcţionar, comandantul unei oştiri lui însuşi necunoscute. O tainică organizaţie cu prefecţi, tribuni şi căpitani se întinse în toată ţara de la munte şi, ca şi în alte ţinuturi, ungurii, îmbătaţi de libertate, provocară şi aici dezordine, ucigând ca petrecere de timp pe ţăranii „valahi”, abia socotiţi ca oameni. Astfel de fapte rămaseră neuitate şi neiertate, şi se aştepta, ca o mare sărbătoare, clipa răzbunării sângeroase. Acesta a fost rodul cuvântărilor ţinute la Blaj.

În această vreme sosise la Bucureşti, ca supraveghetor şi sfetnic, generalul rus Duhamel. El vorbi mult cu domnul şi strânse de peste tot informaţii, dar rezultatul lor nu ne este încă ştiut, căci pentru astfel de cercetări arhivele ruseşti sunt încă tot închise. Se duse apoi în Moldova, după ce obţinu oprirea apariţiei „Curierului românesc” şi închiderea graniţei din spre Austria pentru introducerea foilor româneşti din Ardeal; şi nici la o mai departe activitate a profesorilor ardeleni în Ţara Românească nu mai era acum de gândit, datorită tot îngrijirii lui. În sfârşit domnul ordonă arestări, de care scăpă totuşi câte un partizan al reformei printr-o dispariţie la timp. Această măsură nu atinse totuşi nici pe Ioan Ghica, care plecase încă din mai într-o misiune de încredere către împuterniciţii turceşti, şi nici pe Eliad, care căpătase mai întâi concediu în străinătate pentru lucrări ştiinţifice şi care porni apoi fără zgomot spre Oltenia.

Aici mai urmărea el şi scopul să proclame revoluţia în numele poporului neîntrebat mai înainte; fraţii Nicolae şi Constantin Bălcescu însă se duseră în unele ţinuturi muntoase cu scopuri de agitaţie, dar nu avură nici o izbândă. Eliad avea gata o proclamaţie concepută în formă de oracol, în care se vorbea mult de Hristos, de Evanghelie şi de principii sfinte; în douăzeci şi două de paragrafe ea cuprindea şi multe lucruri bune, dar încă şi mai multe inaplicabile, imitaţii ale declaraţiilor şi hotărârilor din Paris şi Viena. Aşa se prevedea de pildă o alegere a domnului numai pe cinci ani de către popor: o astfel de măsură ar fi crescut în cel mai mare grad nesiguranţa. Nu-i sigur dacă şi comitetul revoluţionar încuviinţase de fapt acest elaborat literaro-romantic, dar, personal pentru Eliad, acest copil al muzei sale reprezintă cele mai urgente reforme: realizarea programului său trebuia să aducă neîndoios „regenerarea” urmărită de dânsul.

Miliţia munteană avea de îndeplinit în primul rând sarcina jandarmeriei şi pe lângă aceasta însă avea să poarte grija şi de paza carantinei la Dunăre; de aceea fuseseră aşezate mari detaşamente în porturile de miazăzi ale Principatului. În Celei comanda o avea Zalic, fiul soţiei lui Eliad, în Islaz, nu departe de acolo, maiorul Pleşoianu, un partizan al „regeneratorului”. Craiova adăpostea pe duşmanul Revoluţiei, administratorul Iancu Bibescu, fratele domnului, şi aici trupele erau credincioase regimului. În judeţul vecin, dimpotrivă, Magheru ocupa funcţia de administrator.

În sfârşit în aceste ţinuturi olteneşti se bucura de o mare trecere popa Şapcă. Atunci fură chemaţi la Islaz câţiva ţărani, s-a citit Constituţia, s-au ţinură cuvântări, şi această mare faptă a fost adusă la cunoştinţa poporului, precum şi a domnului, care era socotit drept un credincios partizan al Constituţiei. Totodată se alcătui dintre persoanele prezente un guvern provizoriu: Ştefan Golescu şi Tell, Şapcă, Pleşoianu şi Eliad intrară într-însul. În Caracal şi Craiova membrii acestui „Guvern provizoriu”, care făcea propuneri de reformă domnului, fură primiţi cu alai mare.

Partizanii Regulamentului se retraseră acum în spre munte. Eliad, mândru de izbânda sa, se gândea îndată să repete mişcarea lui Tudor şi să-şi câştige pentru acest scop o oaste mereu crescând de ţărani şi soldaţi; Magheru înrolase de curând câteva trupe de panduri pentru apărarea lui Bibescu, şi se putea continua în acelaşi chip. El se mai gândea însă şi la o dezbatere a celorlalte chestii într-o mare Adunare Naţională înarmată, în faţa porţilor Bucureştilor. De altfel abia se poate admite că singur ar fi putut ajunge de fapt fără piedeci serioase aşa de departe, cu toate că punea mare temei pe popularitatea sa.

Dar chiar în drum află că Bibescu, constrâns de o mişcare populară, recunoscuse Constituţia şi că alături de el venise un minister revoluţionar, un minister din care, afară de tribunii de la Islaz, mai făceau parte şi Nicolae Golescu, Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetti şi Alexandru Odobescu. Curând după aceea se află, iarăşi, că domnul prin abdicarea sa şi prin plecarea în străinătate lăsase de fapt puterea în mâinile aleşilor poporului - fără să fi spus de altfel aceasta. Capii mişcării din Oltenia porniră atunci spre Bucureşti în cea mai mare grabă, schimbând încetul mers pe jos cu mijlocul mai repede de transport cu trăsura.

Aici schimbarea se făcuse în modul următor: în timpul unei plimbări a lui Bibescu se trase asupra lui dintr-o trăsură în care erau trei tineri: glonţul se opri în epoletul domnitorului. A doua zi acesta voi să imite lovitura care-i reuşise lui Sturdza la Iaşi. Merse la cazarmă, dar nu găsi aici dorita supunere necondiţionată. Cadetul Magheru, înştiinţat acum, desigur, de această nereuşită, apăru în Lipscani şi ceti proclamaţia lui Eliad, în faţa unui cerc de ascultători pe care-i adunaseră câţiva şefi de bresle şi Ion Brătianu. De aici mulţimea porni spre palat, unde găsi pe Bibescu gata de orice; aceasta se petrecu la 23 iunie. Faţă de acestea consulul rusesc trimise fără zăbavă domnului o scrisoare grosolană, şi plecă.

După două zile Bibescu făcu la fel, după ce declarase că el nu-i potrivit pentru asemenea împrejurări. În noul „Guvern provizoriu” erau reprezentate persoanele de la Islaz, afară de preotul Şapcă şi Pleşoianu, şi lor li se asocie acum negustorul Scurti. Revoluţionarii mai tineri ocupară posturile de secretari, în număr de patru, sau de miniştri; la acestea din urmă fură chemaţi Câmpineanu şi iarăşi Odobescu, care avea în mâna sa trupele capitalei. Mitropolitul Neofit, un om nevrednic, care se coborâse până la cele mai josnice linguşiri faţă de Rusia, şi totodată era un amărât duşman al lui Bibescu, acelaşi Neofit care începuse acum agitaţii cu boierii mari, trebui să ia prezidenţia unui guvern, în ai cărui membri el vedea numai „rebeli”. Se aranja o mare solemnitate cu prilejul prestării jurământului pe tricolor, şi aceasta avu loc chiar pe câmpia lui Filaret, care de acum încolo a fost numită Câmpia Libertăţii. Apoi se aşteptară numai membrii absenţi ai guvernului.

Când aceştia sosiră, Brătianu şi Rosetti fură cei dintâi care-şi dădură demisia din funcţia lor. Apoi Odobescu se simţi jignit de prezenţa celorlalţi eroi triumfători. El intră în înţelegere întâi cu Solomon, cu dragomanul rus şi apoi cu „proprietarii” care se credeau ameninţaţi în interesele lor personale prin articolul din Constituţie care făgăduia ţăranilor dezrobirea în schimbul unei despăgubiri date proprietarului. Se pregăti o lovitură de stat, şi membrii cârmuirii căzură de-a dreptul în cursă. Sub pretextul că vor să-şi exprime credinţa şi supunerea lor, câţiva ofiţeri - cei mai mulţi erau dintre aceia care nu fuseseră câştigaţi încă pentru revoluţie, - apărură în faţa palatului, şi, când se ivi şi un comitet al clubului proprietarilor, tribunii prezenţi fură arestaţi.

După ce se întâmplă aceasta, Odobescu se arătă totuşi foarte nehotărât şi nu a fost în stare să ia o măsură. Brătianu aţâţă mulţimea împotriva soldaţilor, şi în tulburarea aceea naivul Solomon dădu din nepricepere ordin să împuşte, aşa încât câţiva oameni căzură jertfă acestei hotărâri. El fugi, însă după câteva ceasuri s-a predat mitropolitului. I se făcu proces lui şi lui Odobescu, dar la o executare a sentinţei biruitorii nu se încumetară.

În acest moment ajunse vestea că ruşii, pe care Sturza îi chemase în Moldova, ar fi acum la hotarul muntean. La o împotrivire nu era de gândit; nevrednicul guvern fugi. Neofit aduse lucrul la cunoştinţa consulului rus, care din Moldova urmărise desfăşurarea evenimentelor în Muntenia. Atuncii marii boieri Teodor Văcărescu şi Emanoil Băleanu luară în mâinile lor guvernul. Dar Brătianu, care aflase că zvonul unei năvăliri ruseşti era născocit, „revoluţiona” gloatele Bucureştilor, insuflă încredere chiar şi soldaţilor lui Odobescu şi chemă îndărăt „guvernul provizoriu”. Acesta se întoarse plin de îngâmfare, lăudându-se cu „o jertfă pe care încă nimeni n-a făcut-o”, pentru a numi comitete şi a primi deputăţii. Şi, fiindcă vorbele sunau frumos, iar oamenii erau obişnuiţi cu supunerea către orice fel de cârmuire, nu lipsiră astfel de deputăţii.

Faptul hotărâtor însă trebuia să vină din afară, căci totul atârna de purtarea Porţii. Ruşii aveau nevoie de învoirea turcească dacă voiau să intervină şi să culeagă foloase. Revoluţionarii nădăjduiau la rândul lor iarăşi să câştige pentru ei pe turci, care se aflau sub conducători liberali. Când totuşi Soliman Paşa, fost ambasador la Paris, ajunse la Giurgiu cu o mică oştire, ei văzură cu uimire că guvernul turcesc nu voia să recunoască aceasta. O dorinţă a lui Soliman a fost îndată împlinită; în locul celor şase administratori, care nu administrau nimic, ţara nu mai avu de-acum decât trei din ei, locţiitori ai domnului (locotenenţă domnească): Eliad, Tell şi N. Golescu. Ceilalţi trei nu mai formau de-acum, pentru tovarăşii de idei, dacă nu şi pentru public, decât „Guvernul sfătuitor”.

Soliman apăru şi în Bucureşti, ţinu un discurs în faţa unei adunări a notabililor şi se minună de strălucitele serbări, cu cântec şi danţ, organizate în cinstea lui. Apoi se întoarse la Giurgiu, pe când o deputăţie „românească” pornea la Constantinopol, ca să expună sultanului, invocat cu umilinţă, dorinţele ţării. Când însă această deputăţie ajunse în sfârşit în cetatea împărătească, un alt minister turc venise la cârmă, şi Poarta, de când îi dispăruse nădejdea într-un sprijin al Franţei şi Angliei, dorea să mulţumească în special pe Rusia. De aceea Fuad Efendi primi porunca să facă linişte în Muntenia, şi un corp de armată îl însoţi. El nu primi pe nimeni, nu recunoscu nici o autoritate afară de cea, chemată totdeauna de turci, a preoţilor şi notabililor, şi lăsă o parte din soldaţi să intre în Bucureşti.

La această ocazie puţin potrivită, miliţia românească avu totuşi să dea onorurile militare pe Dealul Spirei, la cazarma de infanterie, dar, în încurcătura pe care o provocă neîncrederea reciprocă, se ajunse la un măcel, în care românii se arătară foarte viteji. Această afacere nu avu, bineînţeles, alte urmări. Fuad numi pe boierul Constantin Cantacuzino caimacam şi puse să aresteze pe partizanii Constituţiei şi să-i ducă la Orşova: „locotenenţii” putură părăsi ţara neîmpiedicaţi. Imediat însă pătrunseră şi ruşii în Muntenia. Încă de la începutul tuturor acestor întâmplări se anunţase o Adunare Obştească, o Constituantă. Ea nu a fost însă niciodată convocată, dar se ţinu cealaltă făgăduială, de a dezbate chestiunea socială într-o comisiune. În vară începură de fapt şedinţele, în care se discută o chestiune, chestiunea vitală a naţiunii române.

Proprietarii de moşii erau reprezentaţi prin boieri mari şi mici - propriu-zis, după voinţa guvernului, ar fi trebuit să stea faţă în faţă şaptesprezece proprietari şi şaptesprezece ţărani. Ei aveau cultura şi cunoştinţa vieţii sociale, aveau chiar şi experienţa ca membri activi ai corpului politic. Purtarea lor nu le face deloc cinste. Nici unul din ei nu recunoscu însemnătatea problemei, nici unul din ei nu voi să admită principiile cele mai elementare de drept, nici unul nu vorbi ca un român şi ca un creştin.

O excepţie se găsi totuşi, dar acela era un om care, în idei şi în vorbă, trăda mai mult pe ţăran. Pe când un Lenş sau un Lahovari întrebuinţau toate tertipurile pentru a zădărnici opera comisiunii, pe când alţii vorbeau cu siguranţă de vechea „robie” a ţăranilor din vremea lui Mircea cel Bătrân şi se certau cu cunoscătorul şi clar-cugetătorul vice-preşedinte, Ioan Ionescu de la Brad, moldovean, Ceauşescu, reprezentantul proprietarilor din Ialomiţa, vorbi într-un chip care produse tulburarea şi indignarea colegilor săi.

El îşi recunoscu toate păcatele şi voia cu sinceritate să le ispăşească, oferind despăgubire „fraţilor” săi, rău trataţi de el. „Şi eu v-am robit, fraţilor, v-am bătut, v-am dezbrăcat; de 36 de ani de când mă blestemaţi! Iertaţi-mă! mă rog, fraţilor săteni! Luaţi-vă înapoi ceea ce v-am răpit. Iată-mă vă dau îndărăt părticica de pământ!”. La aceasta ţăranii răspunseră scurt şi cuprinzător, fără să se arate miraţi: „Dumnezeu să te ierte, frate! Să fim fraţi! să trăim în pace!”. Şi atunci el continuă: „Am bătut ţiganii, şi i-am iertat; m-am judecat, am luat moşia ţăranilor prin nedreptate, pentru că eram tânăr şi lacom; şi acum mă pocăiesc şi o dau înapoi... Dau şi cu despăgubire, şi fără despăgubire, i-au, de-mi dă, ca de pomană; dar o dau îndărăt, pentru că am făcut fapte rele în viaţa mea”.

Ţăranii arătară faţă de toate declaraţiile boiereşti o neaşteptată maturitate de cugetare, un simţ desăvârşit pentru dreptate şi nedreptate. Unii vorbiră de lungile lor pătimiri, care făceau să le apară existenţa ca o viaţă de robi, de părinţii lor, care erau mânaţi cu biciul la munca câmpului, pe când copilaşii lor tânjeau prin bordeie, de neplata zilelor de muncă, de oprirea de fapt a strămutării lor şi de câte toate celelalte lipsuri şi scăderi ale sistemului reglementar, care li se părea lor mai aspru decât starea din vremea de altădată.

Ei nu cerură cumva, ca o compensaţie, împărţirea moşiilor boiereşti, care în mare parte fuseseră înainte proprietatea lor şi le fuseseră smulse pe sume de nimic sau pentru acoperire de datorii exagerate. Nu, cu toate că erau conştienţi că îndelungata lor muncă „recâştigase” poate ţara pierdută, că „şi ei contribuiseră”, cum spune domnul boier, „la lupta naţională a Buzeştilor şi Calomfireştilor”, că „patria română care se întinde de la nemţi până la ruşi, de la munte până la Dunăre, n-a fost încunjurată de vreun gard, ci apărată numai cu pieptul fiilor ei”, - cu toate acestea ei nu cerură decât desfiinţarea apăsărilor feudale existente încă şi acordarea unei bucăţi de pământ liber fiecăruia, atât cât să-i ajungă ca sa-l hrănească pe el cu familia şi cu vitele lui. Şi încă ei voiau să plătească această bucată de pământ.

Atunci Ionescu, după indicaţia şefului sătenilor, cumintele preot Neagu, făcu socoteală şi află că pentru aceasta s-ar cere nu mai puţin de 7.200.000 de galbeni, „o sumă care nu a mai sunat încă în orizontul patriei”. „O răspundem”, murmurară liniştit sătenii. Şi preotul spuse: „… Munca va plăti nu numai 7 milioane, dar de 77 de ori 7 milioane. Duhovniceşte vă întreb: adus-aţi bani cu corăbiile, cu trăsurile sau cu orice alt mijloc de peste graniţă? Au nu prin braţele noastre, lucrând pământul şi prin rodul ieşit dintr-însul?... Aşa, din braţele noastre iese un izvor de aur şi argint... De ce nu gândiţi, că noi suntem Statul, şi noi suntem şi Vistieria?”.

Şi Ceauşescu îmbrăcă cererile sătenilor în următoarea frumoasă parabolă: „Să facem un schelet, să-i adune oasele de pe unde sunt risipite. Acest schelet nu e schelet de hiară, nu va învia a ne mânca pe noi, sau a ne înghiţi moşiile noastre. Acest schelet e oaie. Oaia cea mâncată de vulturi şi de lei şi de urşi, de sunt acum şaptesprezece ani; să-i aşezăm oasele, şi să-i punem şi carnea şi să-i dăm şi suflarea şi să-i dăm şi un petec de loc pentru livezi şi islaz şi să pască; iar, când va veni la livezi, să ne dea lapte şi nouă să mâncăm!”. Dar Eliad avea lucruri mai mari de făcut. El veni în sala de şedinţe şi încheie discuţiile cu un torent de vorbe.

Între acestea ungurii, cum şi era de aşteptat, rupseră cu Austria. Oştile imperiale porniseră împotriva rebelilor; acum venise ceasul răsplăţii. Mulţi dintre revoluţionarii din Muntenia, A.G. Golescu şi mai ales I. Maiorescu, erau pentru unirea Principatelor şi pentru renaşterea întregului popor românesc prin unirea cu lumea germană, fie sub vechea formă austriacă, sau sub oricare alta nouă, naţională. Pe atunci simpatiile pentru Austria, începute încă de pe la 1821, erau foarte tari. Fraţii Hurmuzachi, fiii unui bun boier de modă veche, pribegit din Moldova, ai darnicului şi primitorului aga Doxachi, aceşti fraţi, dintre care cel mai mare, cavalerul Eudoxiu, şi-a cucerit mai târziu merite nepieritoare pentru istoria românească, erau pe la 1848 în fruntea mişcării româneşti din Bucovina şi se arătau strict imperialişti - am putea spune chiar: mărginit imperialişti -, fără nici un gând de iredentism.

Regimentele româneşti din Transilvania se declarară şi ele cu toatele pentru cauza imperială. Dacă Magheru, pe care guvernul muntean îl trimise în Oltenia, ca să pregătească aici o eventuală apărare, şi care în calitate de comandant general popular avea sub conducerea sa cam la 10.000 de oameni, ar fi trecut de fapt graniţa, pentru a se uni cu moţii lui Avram Iancu şi cu soldaţii lui Urban, atunci desigur că evenimentele militare din Ardeal s-ar fi desfăşurat altfel, mai ales dacă şi generalii austrieci ar fi recunoscut dreptatea românilor. Dar Magheru a fost înduplecat de consulul englez la dizolvarea armatei sale, pentru ca prin întrebuinţarea forţei să nu pericliteze situaţia legală. Imperialii favorizau numai pe saşi şi faţă de Iancu se arătau neîncrezători. Acesta puse totuşi stăpânire pe un ţinut care se întindea de la Zlatna până la Turda, dar, izolat, nu putu aduce Casei de Austria acelaşi serviciu ca Jelacich din Croaţia.

De altfel conducătorii români bisericeşti şi intelectualii români nu recunoşteau deloc într-însul de reprezentantul armat al întregii naţiuni -, cum ar fi fost de nevoie pentru bunul mers al cauzei naţionale. Lemeny, în faţa scenelor de cruzime ce se petreceau la Pesta, se întoarse, ce-i drept, îndărăt, dar, închis în Cluj, trebui să vadă cum se repetară şi aici aceleaşi scene de cruzime, provocate de plebea ungurească. Şaguna părăsise şi el în taină capitala, dar la Sibiu, unde stătea atunci, nu găsiră într-însul nici imperialii un tovarăş îndrăzneţ şi nici românii un apostol al libertăţii.

Membrii tinerei generaţii nu se îngrămădiră în jurul steagului lui Iancu, aşa încât acesta nu putea număra printre soţii lui de arme decât pe credincioşii lui ţărani, precum şi câţiva prieteni şi preoţi. Se scria şi se vorbea, dar orice se putea scrie sau vorbi, totul răsuna fără putere şi fără influenţă, căci conducătorii se ţineau departe de locul unde zăngăneau armele pe singuratecele cărări ale munţilor şi unde ochii pândeau pe duşman. La începutul anului 1349 veni apoi polonul Bem în Ardeal şi goni foarte repede pe generalul imperial Puchner.

De frica unei complete biruinţe a ungurilor, Şaguna făcu greşeala, ascultând şi de propunerea comandantului imperial, să cheme din Bucureşti în ajutor pe ruşi, apăsătorii şi duşmanii de moarte ai fraţilor de peste munţi. Ei veniră într-adevăr, dar îndată după aceea - în februarie - Curtea austriacă declară că nu mai are nevoie de dânşii. Atunci ei se întoarseră, şi din nou izbucni războiul reciproc de exterminare între imperiali, români şi unguri. Când revoluţia ungurească se apropia de sfârşit, Hatvany a fost îndreptat contra lui Iancu: şi aici, în munţii sfinţiţi prin biruinţa trecută, husarii fură bătuţi, fugăriţi şi nimiciţi. Chiar şi femeile îşi avură partea lor în acest război de nimicire.

În zadar încercară câţiva visători, ca Bălcescu şi alţii cu gânduri bune, să îndemne naţiunile care se luptau, reciproc, la pace şi să le câştige la o luptă comună contra ruşilor, care se apropiau din nou. Buteanu, prietenul unuia dintre prefecţii lui Iancu, răspunse batjocoritor la astfel de propuneri: „Libertatea lor este spânzurătoarea, egalitatea lor de drepturi constă în aceea că celelalte naţiuni care locuiesc pe acelaşi pământ cu ei sunt stoarse de elementul unguresc”. În curând, trădat fiind, el muri în spânzurătoarea libertăţii şi credinţei ungureşti: acestea fură ultimele cuvinte, dar corespunzătoare în totul adevărului, pe care palidele sale buze le rosti.

Tot atunci Bălcescu, ca reprezentant al pribegilor munteni, trata cu ministrul unguresc, contele Batthyanyi, căruia voia să-i pună la îndemână o legiune românească. La început primi răspunsul, foarte politicos, că, în ciuda împrejurărilor, două principii trebuiesc păstrate intacte” integritatea teritoriului unguresc şi suveranitatea elementului unguresc - „aşa cum au câştigat-o de o mie de ani, cu armele în mână”.

Revoluţia însă era aproape de sfârşit, când Batthyanyi făcu noi concesiuni: ele constau în recunoaşterea numelui de român (nu olah ca până acum), a administraţiei comunale proprii după naţionalitatea locuitorilor şi tot aşa a autonomiei naţionale în comitate, în întemeierea de şcoli româneşti, admiterea petiţiilor româneşti şi formarea unui patriarhat românesc independent, cu sinoade libere. Dar armata ungurească capitulă în faţa ruşilor la Siria-Villagos; Bem năvăli, ce-i drept, în Moldova, dar acolo nu găsi nici un sprijin, căci emigraţii români, împrăştiaţi peste tot, la Paris, Constantinopol şi Brusa, se pierdură în certuri josnice şi se acoperiră de învinuiri nevrednice, aşa că la urmă nu-şi statură în faţă decât indivizi izolaţi, care se duşmăneau.

În anul 1849 Rusia încheiase cu Poarta tratatul de la Balta Liman şi, din cauza „conflictelor regretabile” care se petrecuseră acum în urmă, amândouă guvernele se învoiseră să dea Principatelor o nouă orânduire politică. Conform acesteia domnii erau numai „înalţi funcţionari” (hauts Jonctionnaires) pe şapte ani şi Adunările, ca organe incomode şi nesupuse, fură înlocuite prin Divane ad hoc - un barbarism latino-turcesc -, a căror competinţă era şi foarte mărginită. Grigore Ghica, ginerele lui Ioan Sandu Sturdza, şi Barbu Ştirbei, fratele lui Bibescu, dar fiu adoptiv al celui din urmă Ştirbei, începură să domnească în astfel de condiţii. Amândoi erau încă tineri, foarte culţi, mai ales cel din urmă, cu intenţii nobile, mai ales cel dintâi, patrioţi desăvârşiţi, muncitori şi cinstiţi. Ei merită o dreaptă recunoştinţă, căci şi-au ferit ţara de o soartă mai rea.

Despre scurtul timp de domnie a ambilor prinţi avem cu toate acestea numai puţin de spus dintr-un punct de vedere mai înalt, anume din acel al dezvoltării generale a neamului românesc. Întreaga lor activitate trebui să se mărginească de nevoie la domeniul subordonat al măsurilor administrative zilnice, şi în acest domeniu ei au făcut mult bine. Măsurile lor merg adesea paralel: o nobilă întrecere îi stimula. Astfel amândoi obţinură dezrobirea deplină a ţiganilor şi îndepărtară astfel o pată ruşinoasă, prea multă vreme îndurată. Îndărătnicii posesori de robi fură constrânşi chiar legal în Moldova să imite exemplul statului în emancipare şi să primească despăgubirea oferită. O nouă lege agrară aduse ţăranilor în 1850-1851 dacă nu proprietatea de pământ nădăjduită în 1848, totuşi cel puţin desfiinţarea unor corvezi sau abuzuri, care până acum îi apăsaseră greu.

De obicei Ghica era acela care începea reformele. Ştirbei însă îl întrecu cu privire la însuşirile tehnice administrative, la talentul de gospodărie şi printr-o energie liniştită. Domnul muntean n-avea nimic nesănătos romantic într-însul, nu arăta niciodată nehotărâre şi nu avea nici o slăbiciune personală. Dar bolnăviciosul Ghica, despre a cărui dispoziţie sufletească slăbită se vorbea pe faţă şi care -, urmărit mai târziu de duşmanii săi cu calomnii nevrednice -, plin de durere şi îngrijit de viitor, se împuşcă într-un castel francez, în apropiere de Melun, acest om trăia mai mult decât Ştirbei pentru alţii, pentru poporul său, şi chiar nu numai pentru supuşii săi moldoveni, ci pentru tot poporul românesc întreg şi nu se gândea numai la tristul prezent, ci înainte de toate la un viitor mai bun, dorit cu aprindere. El era un luptător cavaleresc pentru naţiunea sa, şi chiar după căderea sa el a fost statornic pentru unire, al cărei „întâi reprezentant” el se numea, nu cu totul pe nedrept, şi, declarându-se pentru un „domn străin”, el respinse cu energie orice propunere de candidatură care-l ţintea pe dânsul.

Avea de altfel şi mult mai buni sfetnici decât vecinul său, care trebuia să creeze totul prin sine însuşi. Ştirbei ţinea strict închisă graniţa pentru toţi aceia care luaseră parte la tragi-comedia politică din 1848; nici un proscris care, cuminţit de nenorociri, s-ar fi întors bucuros din depărtare, nu putu să o treacă. De aceea avea ca ajutoare numai tineri necopţi, care ajunseră directorii săi de departamente, şi boieri ruginiţi, de modă veche - între aceştia din nenorocire şi un Câmpineanu -, cărora li se încredinţară portofoliile ministeriale: Ghica, dimpotrivă, era înconjurat de reprezentanţii generaţiei contimporane, compromişi în tot cazul la 1848 mult mai puţin decât cei din Muntenia, şi mulţi dintre acei care mai târziu au contribuit în Moldova la era de regenerare, ca Ralet, Cuza şi alţii, serviseră sub el ca funcţionari. Inspectorul său şcolar pentru instituţiile de educaţie nou organizate a fost Laurian şi din îndemnul domnului apăru prima ediţie completă a scrierilor profetului naţional Şincai.

Momentul hotărâtor nu găsi aici apărători ruginiţi ai privilegiilor şi nici revoluţionari exaltaţi, care abia sosiseră proaspeţi din Apus, fără să cunoască greutăţile vieţii practice a statelor şi popoarelor, ci oameni care, pe lângă nobilul zel pentru prosperitatea naţiunii lor, întruneau şi o experienţă îndestulătoare. Aceşti oameni erau: Mihail Kogălniceanu, care şi mai departe ocupă primul rang, Costache Negri, Constantin Hurmuzachi, român din Bucovina, Anastase Panu, un orator clasic, deşi cam lipsit de fond, şi mulţi alţii. Afară de aceasta ei erau obişnuiţi să se ajute, aşa încât apărură ca o falangă închisă, pe când în Muntenia duşmani neîmpăcaţi şi prieteni nesiguri reprezentară lumea politică. În sfârşit, în Moldova, datorită şcolilor şi activităţii unor astfel de conducători, domnea în clasele culte un spirit mult mai bun, aşa încât manifestările naţionale se prezentară toate cu măreţie.

Dar, chiar dacă revoluţionarii munteni din 1848 lipseau acasă, în străinătate ei lucrau totuşi pentru naţiune: fireşte, nu aceia care trăiau ca pensionari în Turcia şi priveau aici liniştiţi, cu mâinile încrucişate, cum se perindau zilele, ci tinerii sau oamenii maturi care se aflau la Paris, la Londra, în Germania şi Austria. Parisul era înainte de toate centrul de agitaţie pentru buna cauză a libertăţii, pentru „causă”. Aici scrise Bălcescu, pe care de altfel moartea îl smulse în curând, Question economique des Principautes, aici apărură mai târziu frumoasele broşuri care au de autor pe Ion Brătianu.

Se făcură cunoştinţe folositoare, se prilejiră articole de gazetă, şi în acest chip chestia „moldo-valahă” ajunse cu încetul tot atât de bine cunoscută ca, mai înainte, cea grecească prin entuziaştii pentru elenism. Nici unui diplomat, nici unui redactor nu-i mai lipseau acum bazele pentru cunoaşterea României, şi în public se răspândiră simpatii pentru depărtatul popor creştin de origine latină şi cu tendinţe de dezvoltare europeană.

În anul 1853 izbucni, provocat de chestia protectoratului „latin” sau rusesc la Mormântul Sfânt, între Rusia şi Turcia un război pe care ţarul Nicolae îl privea ca pe cel din urmă, ca acela care trebuia să pună. de milă, capăt zilelor „omului bolnav”. Dar Franţa, al cărei împărat, încoronat de curând, avea să plătească o veche datorie napoleoniană, şi Anglia, care avea nevoie pentru comerţul său de status quo absolut, garantat în Orient, se amestecară în lupta dintre cei doi şi-l ajutară pe sultanul deznădăjduit la biruinţa de care era de mult lipsit.

Prusia se arătă rezervată faţă de o alianţă cu Europa apuseană, la care se asocie mai târziu Sardinia, care voia să se pună în evidenţă. Totuşi, politica Austriei în momentul fatal (iunie 1853) în care ruşii trecură Prutul şi luară în stăpânire Principatele ca o garanţie, înainte de declaraţia războiului, necesită o lămurire mai de aproape, şi aceasta trebuie să ţină samă şi de interesele generale ale întregii românimi.

Guvernul imperial introdus în Ardeal după 1848 se arătă sever, descoperi peste tot pofte revoluţionare; totuşi faţă de românii rămaşi credincioşi a fost „binevoitor”. Nu-i vorbă, gazetele acestora aveau de luptat greu pentru existenţa lor şi orice bănuit, ca de exemplu foarte bătrânul episcop de Blaj, trebui să se retragă. Dar, pe când Lemeny a fost constrâns fără milă la depunerea funcţiei sale, credincioşilor bisericii unite li se acordă încă din anul 1850, din consideraţie faţă de scenele populare de la Blaj din mai 1848, ceva care în alte împrejurări nu s-ar fi putut nădăjdui niciodată, adică despărţirea scaunului episcopal de primatul unguresc şi înfiinţarea unei mitropolii care să corespundă aceleia a vechilor neuniţi de la Alba Iulia.

Cel dintâi mitropolit, Alexandru Şuluţ, se dovedi ca un credincios apărător al dreptului naţional şi lucră, nu numai în sensul catolic bisericesc, ci şi în cel românesc laic. Şaguna, episcopul neunit, se bucura printre capii guvernului de o mare stimă şi după lungi lămuriri şi multe petiţii ajunse chiar mitropolit, un contra-mitropolit pentru cei din Blaj, dar cu toate acestea de multe ori un tovarăş de luptă al acestora din urmă. În anul 1861 se puse şi piatra de temelie a societăţii literare a românilor ardeleni, Asociaţia, şi amândoi episcopii - Şaguna căpătă numirea sa de mitropolit abia în 1864 - luară parte paşnic alături unul de altul şi se sfătuiră împreună asupra celor mai însemnate interese ale neamului lor, cele cultural-naţionale.

Cercurile conducătoare ale Austriei, persoane ca Bach şi profesorul Stein gândeau că acum, cu prilejul încurcăturii războinice a Rusiei şi a înjosirii ei, s-ar putea apropia de realizarea ideii care răsărise în 1848 printre saşi şi românii dunăreni, anume învierea Daciei sub forma unei provincii imperiale. Ca şi înainte de 1774, Austria încheie acum un tratat de defensivă cu Turcia şi în urma acestuia oştile împărăteşti, printre ele şi regimente româno-ardelene, sub generali mai mult italieni, ca un Coronini şi un Marziani, pătrunseră în Moldova şi Ţara Românească. Aici, domnii fuseseră neplăcut atinşi de ocupaţia rusească, dar pe faţă nu lăsară să se observe nimic. Ei răbdară dimpotrivă până în ultima clipă, ca să-şi apere umbra lor de stăpânire, dar la urmă tot trebuiră să cedeze Principatele comisarului rusesc von Budberg şi comandantului militar al ţarului.

Aceştia însă trebuiră să lase locul liber în faţa austriecilor, şi tot aşa făcură şi turcii, care veniseră numai ca să-şi documenteze încă o dată drepturile. Imperialii se aşezară comod, cerură cvartir „ca la Viena”, insultară pe „înapoiaţii” boieri, întrebuinţară faţă de clasele de jos băţul şi baioneta, puseră să exercite miliţia de ţară cu sublocotenenţi austrieci, confiscară materialul de război şi lăsară domnilor chemaţi îndărăt numai forma exterioară a puterii lor, niciodată prea întinsă.

Asupra poporului cu sentimente franceze şi însufleţit de idei naţionale, această purtare avu un cu totul alt efect decât poate se aşteptase: regimul austriac a fost în curând nu mai puţin urât decât cel rusesc şi ochii tuturor urmăreau plini de nădejde succesul aliaţilor, biruinţa lui Napoleon al III-lea pe teatrul războiului din Crimeea. Acolo se luptară şi câţiva români împotriva Rusiei, pe când miliţia moldovenească sub căpitanul Filipescu, mai târziu atât de sărbătorit pentru aceasta, nu putu fi înduplecată prin nici o ameninţare la unirea cu ruşii.

Încă în anul 1855 se simţea că pacea e apropiată între împărăţia rusească sleită şi duşmanii ei, care tocmai aveau nevoie de această sleire, în conferinţa de la Viena se trată întâi asupra organizaţiei viitoare a Principatelor dunărene, a ţărilor de compensaţie, care până acum fuseseră socotite ca zălog şi de care se asiguraseră prin ocupaţie.

Reprezentantul Rusiei recomandă, bineînţeles, ceea ce corespundea interesului rusesc, un guvern constituţional pe baza Regulamentului Organic, fără să hotărască totuşi mai de aproape momentul reformelor puse în perspectivă; puterea armată a Principatelor nu putea fi crescută decât cu învoirea ruşilor şi cu consimţământul Porţii şi a celorlalţi vecini, împotriva acestei pretenţii Anglia a fost cu totul pentru unirea ambelor teri româneşti, nedespărţite prin nimic şi asemănătoare ca elemente de viaţă, pretinse un domn pe viaţă şi chiar ereditar şi o adevărată reprezentanţă a naţiunii, un „Parlament” dunărean lângă puterea monarhică întărită. Austria tăcu.

Cum s-a spus mai târziu pe faţă, ea nu voia să aibă în apropierea ei un al doilea Piemont, un al doilea popor latin, care şi purta într-însul germenele unui viitor stat naţional mai mare. De aceea şi intenţia Austriei a fost să lase Principatele pe sama unui guvern slab, neputincios prin sine însuşi, pentru cazul când o părăsire a ţărilor se va dovedi necesară.

Un sprijin firesc găseau în Turcia, căci prin norocosul efect al războiului se trezise de fapt iarăşi vechiul spirit otoman, spiritul mândriei arogante, care pretinse ca un drept al său stoarcerea micilor popoare creştine mai puţin îndreptăţite. Turcia din nou ridicată, întărită prin război, se arăta tot atât de neîngăduitoare ca şi cea veche a unui Mohammed al II-lea faţă de ţările pe care, cu toată păstrarea unor privilegii mai mult sau mai puţin însemnate, le vedea la urma urmelor numai ca elemente din statul sultanilor.

Aceste intenţii însă stăteau în cea mai flagrantă contradicţie cu acelea ale Franţei, al cărei împărat tindea la revizuirea tratatelor din Viena şi voia să înlocuiască vechile state, născute dintr-un calcul dibaci şi care slujeau numai la păstrarea echilibrului, prin nouă creaţii politice pe baze naţionale. Căci pentru Napoleon era o datorie de conştiinţă să înfiinţeze la Dunăre bariere veşnice faţă de preponderanţa rusească şi să stabilească sigur o nouă ramură a rasei latine pentru un mai bun viitor faţă de Islam, de slavi şi de poftele de anexiune ale Austriei.

În ce priveşte interesele turceşti, Napoleon n-avea aceleaşi motive ca englezii, cărora, din pricina comerţului, li se părea necesară o favorizare a Porţii. Slabul vot al Sardiniei dependentă de Franţa era fireşte mai dinainte câştigat pentru politica franceză, căci acei care susţineau ideile de unitate înăuntrul poporului italian trebuiau numaidecât să fie pentru aceleaşi idei şi la Dunăre. Congresul de pace era fixat pentru primăvara anului 1856 şi a fost pregătit, întrucât priveşte Principatele, printr-o conferinţă a ambasadorilor la Constantinopol.

Aici Austria propuse un întreg plan de reorganizare, pe care îl elaborase Bach, fratele primului ministru; într-însul se prevedea desfiinţarea protectoratului rusesc, confirmarea pretinselor tratate existente între Poartă şi domnii români, precum şi numirea domnilor de către sultan pe baza unei propuneri a ţărilor; afară de aceasta, un Senat trebuia să stea pe lângă acest domn numit şi toţi locuitorii pământului românesc să aibă drepturi egale. Turcii din parte-li erau gata să îngăduie în fiecare „provincie” un domn numit pe viaţă şi să-i adauge un Divan ales. Ambasadorul francez şi cel englez făcură faţă de aceasta numai propuneri care nu li-au atras nici un drept de recunoştinţă din partea românilor.

În acest timp partidul viitorului, care se numea partidul naţional, se pregăti de luptă, mai ales în Moldova, şi găsi peste tot o aprobare cum nu mai întâmpinase niciodată până atunci. Programul său nu era din nou premenit, ci cuprindea aproape aceleaşi puncte pe care le anunţase Kogălniceanu încă din 1848, în vestita sa broşură: Unirea şi viaţa liberă de stat după principiul egalităţii politice a tuturor, dezvoltare ne-stânjenită a naţionalităţii române, înlăturarea desăvârşită a stăpânirii de clasă de până acum aşa cum exista sub protectoratul rusesc şi sub bunul plac al turcilor; înlesnirea unei adevărate culturi naţionale formau cea mai însemnată şi mai puternică chezăşie pentru viitor.

Grigore Ghica, care se întorsese ca domn al ţării, s-a făcut, el şi cu funcţionarii săi, purtătorii acestor idei mântuitoare, liberale, şi rolul pe care-l joacă în aceasta a fost cu atât mai frumos, cu cât şi el recomandă un „domn străin” şi prin aceasta renunţă de la început pentru dânsul la această demnitate. Şi Ştirbei s-a hotărât pentru unire. Împotriva protocolului final al Conferinţei consulilor din 11 februarie, care recomanda numirea domnilor şi instituirea unui Senat, se ridica în Moldova un puternic protest, căci în aceasta vedeau o hotărâre care jignea adânc drepturile ambelor ţări dovedite prin istorie şi tratate. Emigraţii îşi dădeau în acelaşi timp cu zel osteneala să câştige prin articole de gazetă şi prin broşuri politice lumea diplomatică şi publicul european pentru cauza dreptăţii şi umanităţii.

Supt stăpânitoarea influenţă a împăratului francez, a cărui putere monarhică îşi avea originea în plebiscite, Congresul de la Paris, după vii dezbateri, în care ieşiră la iveală interesele şi temerile arătate, primi în luna lui martie principiul care se potrivea mai bine şi hotărî că viitoarea constituţie a Principatelor trebuie să atârne de dorinţele pe care le va arăta însăşi populaţia. O nouă conferinţă, compusă din reprezentanţii puterilor semnatare, avea să asculte aceste dorinţe, să le ia în consideraţie şi să dăruiască protejatului ei, poporului „moldo-valah” renăscut, o nouă Constituţie în numele Europei.

Sub conducerea însuşi a domnului sau sub a unui guvern provizoriu, care după vechiul obicei se numi Căimăcămie şi pe ai cărei membri Poarta era să-i numească, o Adunare a muntenilor şi moldovenilor, convocată după o lege electorală propusă împreună de unul dintre ambasadori şi de Poartă, purtând numele barbar de „Divan ad-hoc”, - expresia era luată din Convenţia de la Balta Liman -, trebuia să formuleze dorinţele naţiunii. În cursul alegerilor o comisie europeană anumită supraveghea în Principate aducerea lor la îndeplinire.

Supremaţia Porţii, care ceruse suveranitatea pentru ca să capete măcar suzeranitatea - o nouă denumire, mai mult sau mai puţin potrivită pentru atârnare - era bazată pe tratat. Austria îşi avea încă trupele în Principate şi notifică puterilor că ea nu poate da ordinul de plecare înainte de a se stabili noua graniţă a Moldovei din spre Rusia; prin această regulare de graniţă, cele trei districte basarabene: Cahul, Belgrad şi Ismail de la Prut şi Dunărea de Jos se înapoiau Moldovei în interesul liberei navigaţii pe marele fluviu al Europei centrale şi răsăritene.

Caimacamii erau oameni de încredere ai Porţii. Cel din Moldova, Toderiţă Balş, un om foarte incapabil, dar foarte ambiţios şi soţul unei femei şi mai ambiţioase, era afară de acestea şi un prieten declarat al Austriei. Colegul său muntean, Alexandru Ghica, era fostul domn, pe care însă vrâsta şi experienţele trecutului îl încovoiaseră mult; cu toate că mulţi din progresişti credeau să găsească într-însul un sprijin al năzuinţelor lor, el se gândea totuşi în primul rând cum şi-ar putea câştigă din nou tronul sau cum oare ar putea aduce servicii numeroşilor săi nepoţi. El nu socoti exclus că s-ar putea răzbuna pentru nedreptatea îndurată din partea principilor Bibescu şi Ştirbei şi pe lângă aceasta asculta în totul de poruncile sultanului, pe care-l numea de-a dreptul „suveranul” său.

Prin numiri, înaintări şi răsplătiri, Balş se silea neîncetat să combată partidul naţional, care se constituise solemn. Se căpătă de la Poartă un firman, care introducea cenzura şi urmarea a fost că gazetele naţionaliste trebuiră să-şi întrerupă apariţia. Când Balş muri, veni în locul său tânărul grec Nicolae Vogoride, fiul unui bulgar grecizat, fost mai înainte, în anul 1821, caimacam al Moldovei. Ca ginere şi moştenitor al marelui boier şi poet Conachi, născutul şi crescutul în ţară pretendent la domnie avea la îndemână mari mijloace şi pe lângă acestea legături întinse cu cei mai de samă greci care şedeau în slujba Porţii.

Vanitos şi fără scrupul, el se întemeia pe sprijinul Turciei, al Austriei, ba chiar al Angliei, care vedea în Unire o mare slăbire a Imperiului otoman; ba nu-şi ascundea nici adevărata intenţie, de a împiedeca din „răsputeri” biruinţa partidului naţional. Şi izbuti chiar prea bine. Listele electorale făcute de funcţionarii şi prietenii săi erau un scandal; din cei 2.000 de mari proprietari se admiseră, de pildă, numai 350. Şi, apoi, când se ajunse la vot, chiar şi aceşti puţini duşmani, aleşi cu atâta îngrijire, apărură în aşa de imperceptibilă minoritate, încât se născu un Divan antinaţional. Pe lângă acestea trebuie să se accentueze că hotărârea privitoare la Unire trebuia să cadă mai curând în Moldova, căci aici jertfa era mai mare pentru ţara cea mai mică, care prin aceasta pierdea şi mai multe avantagii.

Napoleon ceru totuşi să se declare alegerile nevalabile, şi, cum Poarta ezita, el porunci ambasadorului său să se îmbarce de plecare. Atunci împăratul se duse la Osborne ca să câştige pentru el pe Anglia şi cu aceasta să sfarme împotrivirea ce se făcea politicei sale orientale. Aici ajunseră la înţelegere ca să nu se mai acorde Unirea deplină, ci, în cazul când Divanurile alese legal o vor cere, să se menţină numai o „Union des rapports militaires, financieres et judiciaires”, expresii pe care le putea fiecare înţelege altfel.

Alegerile din Moldova fură îndată casate şi la cele următoare partidul naţional avu de semnalat o biruinţă deplină. Împotriva acestora luptaseră însă din nenorocire şi câţiva boieri întârziaţi sau capete aprinse, ca Nicolae Istrati, şi afară de ei câţiva membri ai clerului, care se temeau să nu aibă în „domnul străin” al Principatelor Unite un duşman firesc al vechii credinţe.

Acum nu mai era nici o îndoială că Adunarea moldovenească, a cărei hotărâre singură era importantă, va cere unirea ambelor Principate, sfârşitul acelei „patrii Moldova” jelită amarnic de puţinii „separatişti”, şi vocea puternică a înţeleptului patriot Kogălniceanu, cu care, în ce priveşte cultură, pătrundere, îndrăzneală şi talent oratoric, nu se putea măsura nici unul dintre contimporanii şi urmaşii săi, făcu de fapt, în Adunarea ce asculta cu pietate, propunerea corespunzătoare.

„Noi suntem”, aşa declară Kogălniceanu, care reprezintă în chip demn întreaga sa generaţie în acest cel mai mare şi mai solemn moment din istoria naţională, „de aceeaşi origine cu fraţii noştri, avem acelaşi nume, aceeaşi limbă, aceeaşi credinţă, aceeaşi istoric, aceleaşi organizaţii, legi şi obiceiuri, împărtăşim aceleaşi speranţe şi aceleaşi temeri; aceleaşi hotare sunt încredinţate pazei noastre; în trecut am îndurat aceleaşi dureri, avem de asigurat acum acelaşi viitor şi de împlinit aceeaşi misiune.”

Totodată în propunerile sale el arăta următoarele, ca dorinţe ale naţiunii. În primul rând cerea observarea exactă a îndatoririlor luate de către Poartă, mai ales cu privire la autonomia deseori atinsă şi nemairecunoscută formal în ultimul timp, din cauza „slăbiciunii fanariote şi indiferenţei ruseşti”, apoi un „domn străin” - Franţa se gândea la victoriosul mareşal Pelissier -, o neutralitate garantată de Europa, de „Puterile” binevoitoare şi a cărei ocrotire trebuia să o ia asupră-le aceleaşi puteri şi o Adunare reprezentativă naţională pentru sprijinul puterii monarhice. Dar chestia principală era şi rămase Unirea.

Singur numai bătrânul şi incapabilul logofăt, „posesorul unei decoraţii ruseşti şi cel mai mare proprietar din ţară”, Alecu Balş, votă împotrivă, şi cu el se uni vicar episcopiei din Roman, Hermeziu, cu toate că Rusia, odată ce lucrurile ajunseseră aşa de departe, favoriza mişcarea ce nu putea fi oprită, pentru ca să-şi asigure măcar devotamentul românilor şi totodată să supere şi pe Austria, care era încă tot duşmănoasă. Toţi ceilalţi consimţiră cu inima veselă la Unirea Principatelor, şi chiar mitropolitul, pe care în zădar îl ameninţase neputinciosul patriarh grec din Constantinopol, se uni ca un bun „păstor” cu „turma” sa. Aceasta se întâmplă la 7 octombrie 1857.

În şedinţele următoare, care se prelungiră mult, Divanul se ocupă cu diferite chestiuni care trebuiau să servească de bază viitoarei Constituţii a patriei. Dintre acestea făcea parte regularea graniţei - se dorea anume o mai bună delimitare în Basarabia -, organizarea armatei, libertatea de credinţă, libertatea comerţului, organizarea unei biserici naţionale, precum şi stabilirea unui sinod prevăzut cu puteri legiuitoare în chestiile bisericeşti, repartizarea sarcinilor statului, precum şi stabilirea situaţiei legale a străinilor; mai ales asupra acestui din urmă punct se ajunse la discuţii violente.

Cel mai însemnat punct însă era tratarea ţăranilor. În numele ţăranilor, care, deşi în număr mai mic, erau şi ei reprezentaţi, se prezintă un memoriu, compus probabil de I. Ionescu, în care se cerea cu cuvinte pasionate, împrumutate de la Comisia munteană din 1848, desfiinţarea pedepselor corporale nelegale, administrarea proprie a satelor potrivit cu împrejurările locale şi desfiinţarea dijmei, a odiosului boieresc. Dar acum, ca şi mai înainte, proprietarii, plini de indignare şi de teama de ţărmuriri şi mai mari a drepturilor lor, se opuseră; o excepţie o formară numai câţiva conducători ai generaţiei mai tinere, şi rezolvarea marii chestii, de la care atârna formarea unei adevărate naţii, unitară politiceşte, a fost amânată pentru un viitor nehotărât.

În Muntenia revoluţionarii se întoarseră; ei hrăneau încă vechile lor visuri şi erau plini de ură împotriva acelora care-i goniseră în exil, pe drumul lipsurilor şi durerii. Rosetti întemeie vestitul său ziar „Românul”, şi într-însul apără zilnic „bunele” principii într-o retorică înflorită, curgătoare. Cel mai mare din Brătieni, Ion, intră iarăşi în legătură cu iubita sa populaţie din capitală, cu poporul, căci lui îi menise el rolul conducător în viitoarea Românie. Plini de speranţă se întoarseră îndărăt foştii domni, Bibescu şi Ştirbei; mai ales cel dintâi, un bătrân frumos, prevăzător şi măsurat în vorbele lui, în care însă poporul nu avea încredere deplină, lucră cu zel la o eventuală restabilire a domniei sale „pe viaţă”.

Caimacamul Ghica, un mare duşman al amândurora, îşi urmărea propriile scopuri şi în sfârşit şi Eliad, care acum se numea Ioan Heliade-Rădulescu, făcu să se audă din depărtare tragi-comicele sale cuvinte profetice şi, din adăpostul ascunzătorii sale sigure de pensionar în capitala turcească, trase el solemn vălul de pe viitorul enigmatic al poporului său. Adunarea deputaţilor ad-hoc era foarte amestecată aici în Muntenia şi nu se arătă nici un talent care ar fi putut desluşi pe cei adunaţi asupra lor înşişi. Ideile conducătoare fură luate de-a dreptul din Divanul de la Iaşi, iar acest Divan nu era dispus să atingă şi probleme nouă.

În conferinţa de la Paris apărură acum reprezentanţii diplomatici cu propuneri bine pregătite pentru viitoarea constituire a ţărilor române dunărene. Numai Austria refuză orice realizare, cât de slabă, a unei uniri între Moldova şi Muntenia. Totuşi, cu oarecare schimbări, se primi propunerea franceză, şi conform acesteia „Principatele Unite” trebuiau să fie cârmuite de doi domni pe viaţă, aleşi, nu numiţi, de două ministere şi două corpuri legiuitoare, care să se formeze prin alegeri separate.

Un element de legătură între ambele ţări se prevedea totuşi prin comisia de optsprezece membri, care era să stea în oraşul de hotar Focşani, aşezat jumătate pe pământ muntenesc, jumătate pe moldovenesc, oraş cu adevărat „moldo-valah”, şi trebuia să alcătuiască legile comune, a căror publicare era rezervată numai domnilor. Apoi, pe viitor trebuia să existe o singură Curte de Casaţie şi să fie măcar posibilitatea de a uni amândouă oştirile; de aceea se introduse şi un semn comun, o panglică albastră, care împodobea ambele steaguri, atunci din două colori, nu din trei.

Suzeranitatea turcească era mărginită, dar tratatele Porţii cu alte puteri trebuiau să fie obligatorii şi pentru Principate - în vremea veche nu fusese astfel. Regimul capitulaţiilor, pe baza căruia consulii străini se bucurau de întinse drepturi administrative şi judiciare şi puteau să atragă numeroşi supuşi pentru patria lor spre binele ei, rămase de asemeni în vigoare. Aceste hotărâri se luară la 19 august 1858. O astfel de stare nu putea fi însă decât un provizorat. Unirea cu doi domni era o imposibilitate în Principate, care nu erau o Germanie respectuoasă a privilegiilor şi tradiţiei. Românii erau totuşi mulţam iţi măcar cu recunoaşterea principiului Unirii; restul era să vină mai târziu: cum şi când, această întrebare nu cuteza să o pună nici cel mai îndrăzneţ.

Personalitatea viitorilor domni era de o mare însemnătate pentru această viitoare desfăşurare a lucrurilor, dar nu mai puţin caracterul caimacamilor însărcinaţi cu supravegherea alegerilor şi care trebuiau să fie numiţi conform Regulamentului Organic ca să exercite puterea domnească până la alegerea domnilor. În Moldova toţi trei membrii regenţi, Ştefan Catargiu, Vasile Sturdza şi Anastase Panu erau unionişti; dar intrigile austro-turceşti reuşiră totuşi să despartă pe bătrânul Catargiu de colegii săi, şi aceasta dădu prilejul unui apel la Poartă.

Dar Sturdza şi Panu se considerau ca o majoritate, care ar fi îndreptăţită să lucreze în numele întregii Caimacamii, şi ei luară pur şi simplu cunoştinţă ad referendum de toate observaţiile Porţii, care erau făcute în obişnuitul ton jignitor. Vechiul „hospodar” Mihai Sturdza, care a fost primit domneşte la Galaţi de câţiva credincioşi, îşi risipi în zădar banii ca să recâştige scaunul domnesc.

Fiul său, Grigore, care servise provizoriu în ultimul război ca general turc, izbuti, ce-i drept, să câştige de partea lui pe un bărbat de valoarea lui Constantin Hurmuzachi, dar Adunarea nu voi totuşi sa-l recunoască de candidat la tron. Progresiştii din parte-li dispuneau şi ei de numeroşi pretendenţi la coroană; dintre aceştia făceau parte şi Kogălniceanu, Negri şi poetul Alecsandri; pentru ei însă alcătuia o primejdie ameninţătoarea contopire a ambelor partide sturdziste. De aceea, în ultimul moment se gândiră la o persoană care, din pricina poziţiei sale în stat şi a cunoscutului său caracter cavaleresc, hotărât, fără de cruţare faţă de prejudecăţi, li se păru în stare să exercite cu putere stăpânirea, în cazul când alegerea ar cădea asupră-i.

Acesta nu era nici scriitor şi nici gazetar, nici om politic şi nici membru al celei mai mari boierimi, care dăduse până acum Moldovei pe domnii ei; nu, ci fiul unui boier de ţară, nepotul unui om simplu care fusese ministru sub Grigore Ghica. Îşi făcuse educaţia în Franţa, dar nu ajunsese până la studiile universitare. Fusese apoi, ca mulţi alţii de vrâsta lui, cadet; părăsise însă cariera militară fără perspective, ca să se facă funcţionar de minister, mai târziu membru şi preşedinte al unei Curţi de judecată. Vogoride făcea mult haz de glumeţele sale saillies, uneori chiar cinice, şi după sfatul caimacamului, el intră iar în armată şi, după o singură lună, în care servi ca locotenent, ajunse colonel.

Ca atare i se încredinţa administraţia districtului Galaţilor, dar în această calitate el nu voi să se facă agitator în favoarea ocrotitorului său şi-şi dădu demisia printr-o scrisoare care avu un efect nimicitor asupra partizanilor anti-naţionalişti. Regenţa-i dădu acum postul de încredere de locţiitor al ministrului de război, şi prin aceasta, în ianuarie 1859, toată oastea era sub conducerea colonelului Alexandru Cuza. La 4(6) ale aceleiaşi luni el a fost deodată înscris printre candidaţi şi în şedinţa de la 5(17) ianuarie toţi membrii prezenţi ai Adunării, chiar şi mitropolitul, până acum duşmănos, votară plini de entuziasm, dar mânaţi şi de interese de partid şi de socoteli, pe Alexandru Ioan Mul, care ajunse astfel domn al Moldovei înăuntrul Principatelor Unite.

Şi adunarea electorală munteană era de data aceasta foarte împestriţată; membrii, amărâţi, se certau între ei şi, prin amintirile anului 1848 şi urmările lui, erau împărţiţi în mai multe partide, care nu recunoşteau nici o autoritate comună. De aceea, aici se putea numai presupune că Bibescu va întruni cele mai multe voturi. Candidat al partidului progresist era Nicolae Golescu, singurul mare boier din rândurile sale. Brătianu recurse la încercatul mijloc de constrângere, acel al mişcărilor de stradă; ţăranii fură chemaţi la târg şi numeroşi mahalagii lărmuiră sub ferestrele camerei de şedinţă de pe dealul Mitropoliei.

Caimacamii, dintre care numai unul, Ioan Filipescu, era pentru tineret, trimiseră miliţia să apere Adunarea, dar ea trebui să fie retrasă; atât de aprinse erau protestele împotriva „baionetelor”. Alegerea din Moldova însă a unui „homo novus” nu rămase la urmă nici aici fără efect, şi deodată ajunseră la ideea că alesul ar putea să nu fie altul decât tocmai domnul moldovean, care conform convenţiei de la Paris era şi cetăţean al Munteniei; prin aceasta s-ar pune Europa în ce priveşte Unirea în faţa unui fapt împlinit. Mulţi şi-au atribuit mai târziu meritul de a fi rostit pentru întâia oară numele lui Cuza.

Sigur e însă numai faptul că Vasile Boerescu - ca jurist distins el apărase de mai multe ori drepturile Principatelor - a fost acela care prezida şedinţa secretă de la 24 ianuarie şi pronunţă aici numele aducător de speranţe. În următoarea şedinţă solemnă se obţinu şi aici o unanimitate vrednică de laudă. Înştiinţat telegrafic chiar în timpul nopţii, Alexandru Ioan Cuza, fără să fi consultat asupra acestui lucru pe vreunul din moldovenii săi, declară că el primeşte demnitatea de domn ce i se oferea. Deputaţii din amândouă părţile se schimbară, pentru a vesti în ambele Adunări marea faptă, şi, când domnul comun al Principatelor, încă tot despărţite în mod arbitrar, ajunse la Bucureşti, a fost primit cu o însufleţire extraordinară.

Check Also

Luptele de neatârnare ale domniei Ţării Româneşti împotriva Ungariei. Întemeierea domniei Moldovei. Cele mai vechi stări de lucruri în ambele state şi cele dintâi măsuri de organizare

O nouă eră se deschide pentru neamul românesc prin unirea voievodatelor de la Olt, mai …

Lupta dacilor împotriva stăpânirii romane şi a exploatării sclavagiste

Lupta populaţiei supuse din Dacia se intensifică odată cu introducerea stăpânirii romane. Ea se va …

Încercările de eliberare a Ţării Româneşti. Lupta antiotomană în perioada 1477-1484. Criza internă din anii 1485-1486

Victoria trebuia întregită prin înscăunarea în Ţara Românească a unui domn favorabil lui Ştefan cel …

Lupta revoluţionară din 1848 în Europa

Lupta revoluţionară izbucnită în 1848 în ţările române face parte integrantă din revoluţia generală care …

Luptele armatei române din mai-iulie 1877

De la proclamarea independenţei României până în cea de a doua jumătate a lunii iunie …