Tudor Arghezi – poezii şi proze despre vieţuitoare

Poet cu o îndelungată şi bogată activitate literară, Tudor Arghezi a debutat la sfârşitul secolului al XIX-lea în cercul literar al lui Al. Macedonski, făcând parte din grupul de liceeni bucureşteni atraşi de inovaţiile liricii simboliste pe teme religioase. Poet şi prozator, dar şi un temut şi talentat publicist, Tudor Arghezi a fost cel care a inaugurat în presa noastră interbelică o specie de mare succes, tableta.

A creat versuri inspirate din teme majore (viaţă, moarte, iubire, ură, prietenie, condiţia creatorului şi a artei, raporturile omului cu divinitatea şi cu celelalte fiinţe din univers etc.) şi a tipărit peste 20 de volume începând cu vârsta de 47 de ani, între care: Cuvinte potrivite (1927), Flori de mucigai (1931), Hore (1939), Una sută una poeme (1947), 1907 - Peisaje (1955), Cântare omului (1956) şi Frunze (1962). El s-a remarcat şi ca autor al unei proze de ficţiune, accentuat lirice, cu romanele: Ochii Maicii Domnului, Cimitirul Buna-Vestire şi Lina.

Experienţa de părinte i-a inspirat o bogată literatură pentru copii în versuri şi proză. Volumele de versuri care cuprind poezii pentru copii sunt: Cărticică de seară (1935), Mărţişoare (1936), Hore (1939), Hore pentru copii, Din abecedar (1940), Sărbătoarea de păpuşi se începe chiar acuşi (1942-1943), Sporturile copiilor (1942-1943); Prietenii copiilor (1942-1943); Animale mici şi mari (1942-1943); Mici copii, mari bucurii (1943-1944), Iubitele noastre animale (1942-1944), Drumul cu poveşti (1947), Ţara piticilor (1947), Prisaca (1956), Stihuri noi (1956), Stihuri pestriţe (1957), Zece arabi - zece căţei - zece mâţe (1958), Şapte fraţi (1963), Zdreanţă, Cartea cu jucării, Cântec de adormit Mitzura etc. În ultima ediţie de opere complete argheziene sunt adunate volumele dedicate copiilor, după cum urmează: Facerea lumii (1931), Ţara piticilor (1947), Drumul cu poveşti (1947), Prisaca (1954) şi Cartea mea frumoasă (1958).

Este perceput şi ca poet al copilăriei, sau mai bine zis, al „copilăririi” şi ca autor pentru copii. Florica Bodiştean vede cele două ipostaze consubstanţiale, copilăria fiind, în coerenţa interioară a liricii argheziene, un rezultat al unei atitudini onto-estetice; Arghezi crede în dematurizarea artistului pentru a ajunge la sursele originare ale limbajului pe care numai exerciţiul infantil le mai păstrează în mod natural.

Observăm, în lirica sa, două sectoare: textele programatice vorbind despre un poesis aparte şi textele care construiesc un univers inspirat, numit de Ovid S. Crohmălniceanu al „boabei şi al fărâmei”. Poetul se dedică unei lumi inocente, dăruindu-şi iubirea copiilor şi micilor vieţuitoare - un univers plin de gingăşie, inocenţă, delicateţe, prospeţime şi lumină. Un univers integrabil altuia mai larg, pe care Nicolae Manolescu îl consideră a reprezenta „poezia făpturii”.

Tudor Arghezi

Este o corespondenţă între psalmi şi celelalte poezii filozofice pe de o parte, şi această poezie a făpturii; poetul în căutarea absolutului este deturnat aici spre în lumea pură a infinitului mic, mereu în stare să se autoregenereze. Bucolicul şi miniaturalul iau locul încrâncenărilor titanice, poetul îşi uită orgoliul de ins de excepţie şi descoperă modestia statutului de simplu om, coboară din abstracţiuni şi intangibil spre concret şi de la poetica revelării la cea a întrupării. Animalele, păsările, gâzele devin prilej de admiraţie şi de disimulată uimire în faţa miracolului lor.

Volumul Cărticica de seară marchează această schimbare de direcţie în lirica argheziană. Pompiliu Constantinescu observă în acest volum „o-nfrăţire cu misterul vieţii, revelat în păsări şi animale, în copaci şi pământ, care duce la viziunea unui poet bucolic, de potentă cosmică - iată neaşteptata înnoire a poeticii argheziene. Ea vine din acelaşi naturism sănătos al misticei populare, din sentimentul mioritic al existenţei, întrupat de lirica lui Eminescu şi a lui Blaga. O integrare în categoria etnică a simţirii noastre poetice, expresia unui tradiţionalism sublimat în valori proaspete caracterizează ultima evoluţie poetică a d-lui Arghezi”.

Volumul se deschide cu un Cuvânt, o adresare către cititor atât de obişnuită la Arghezi, la care artele poetice, aşezate în fruntea unui ciclu de poezii, ar putea alcătui un volum separat.

Această prefaţă poetică adresată cititorului vorbeşte întâi de toate despre miniaturalizare ca procedeu şi ca tip de univers. Dacă la început conturează relaţia autor - cititor, iar cartea este comparată cu un cântec, datorită sonorităţilor apropiate ale violoncelului, harpei şi cimpoiului şi ale vieţuitoarelor, în strofa următoare, poetul pare să devină un vrăjitor care creează o lume imaginară, miraculoasă, nebănuită.

Ca George Topârceanu, Tudor Arghezi este un fin observator al lumii animale, universul imaginat este unul liliputan, cu vietăţi „microscopice”, exact pe gustul copiilor, care inventează jocuri pentru a construi un univers propriu, un paradis miniaturizat, pe care vor să-l stăpânească. Poetul ne invită să ne aplecăm cu sensibilitate privirea asupra albinelor, greierilor, lăcustelor, cărăbuşilor, buburuzelor, furnicilor care îşi împart existenţa cu omul văzut în diferite ipostaze: copil, tânăr şi matur.

Cartea cu jucării dedicată lui Miţura şi Baruţu este o capodoperă a prozei universului infantil. Ea descoperă momente intime de familie, când cei doi copii primesc primele lor lecţii de viaţă.

Prisaca (1954) este un ciclu tematic, cuprinde poeme precum Stupul lor, Iscoada, Paza bună, Fetica şi Tâlharul pedepsit. Poetul surprinde cu meticulozitate caracteristicile micilor vietăţi. Ciclul poetic arghezian a fost descris ca având unitate epică, având forma unor poveşti despre calendarul natural al albinelor într-un an. Cu ajutorul pastelului, al fabulei şi al monologului liric sunt evocate existenţa albinelor în stup în vreme de iarnă, zborul lor din floare în floare în timpul primăverii, regulile ce asigură securitatea stupului şi pedepsirea răufăcătorilor ce atentează la mierea adunată cu atâta trudă.

Stupul lor este un pastel al iernii care ilustrează forţa şi superioritatea muncii colective, albinele lucrând împreună, fără încetare şi pline de râvnă.

Următorul poem, Iscoada, este un pastel al sosirii primăverii, când albina „gospodină” îşi începe acum neobosita alergare din floare în floare, pentru a aduna „probe de dulceaţă”. Alcătuită din trei catrene de câte opt silabe, poezia descrie primele semne ale înfloririi vegetaţiei din grădină: izma creaţă, sulfina, verbina. Cum semnele înfloririi sunt numeroase, ea se întoarce în stup, „după povaţă”, cu probe de dulceaţă.

Paza bună ilustrează o zi din viaţa stupului: organizate, prevăzătoare, înainte de a pleca după nectarul din flori, albinele îşi lasă copiii în grija „nepoatelor”, cu datoria să apere stupul în timpul zilei de muscoii şi bondarii care „umblă să fure miere”.

Atunci când cineva încalcă regulile nescrise de bună purtare şi vrea să prădeze stupul albinelor, cum este şoricelul din poezia Tâlharul pedepsit, acestea îi dau o lecţie aspră: întregul roi îl îmbracă în ceară de la „bot şi până la coadă”. Poetul, ca un fabulist, cu o structură clasică, adaugă o morală ce exemplifică forţa de neînvins a unui grup solidar, atunci când interesele lui colective sunt ameninţate de răufăcători. Poetul schiţează un personaj a cărui mentalitate de tâlhar este ilustrată sub forma unui monolog interior: pe asfinţit şoarecele încrezător în puterile lui de uriaş vrea să fure mierea. Numai că musafirul neinvitat este întâmpinat de întreg roiul, ce demonstrează forţa „celor mici adunaţi laolaltă”.

În ultimul poem, Fetica, este trasat portretul albinei, „cel mai mare inginer” din lume. Este evidentă admiraţia poetului faţă de această vieţuitoare harnică şi fragilă, una dintre minunile creaţiei divine pe pământ. Poezia ilustrează roboteala zilnică a albinei care adună pentru stupi „pulberi, rouă, stropi şi leacuri”. Stupul în care albina se adăposteşte şi preface pulberile în miere pare o construcţie ingenioasă. Rezultatele efortului ei zilnic sunt miraculoase, cu atât mai mult cât este o vieţuitoare modestă care nu se laudă cu rezultatele muncii ei.

Portretul acestei minunate creaturi este realizat cu mijloace retorice specifice liricii argheziene: enumeraţii („pulberi, rouă, stropi şi leacuri”, „scule, numere, cântare”), comparaţii (albina „ţese reţeaua de ghioace” „ca din lână”, „ca din ace”), dislocări inedite ale topicii („Ceară cu miere [...] ostenită de albină”). Ele evidenţiază noi valori semantice şi sintactice, asociază termeni neologici (celule, inginer, cântar) cu cei arhaici (ghioc, leac, duh). Pentru conştiinciozitate şi exactitate, albina este, pentru copii, un model de modestie şi de hărnicie, un simbol al ingeniozităţii şi muncii perseverente, al miraculosului ce defineşte existenţa vieţuitoarelor pe pământ.

Acest ciclu tematic, alcătuit din poeme cu forme prozodice diferite, dedicat albinei ca vieţuitoare harnică, ingenioasă şi modestă a fost publicat de Tudor Arghezi când ajunsese la deplina maturitate artistică şi după ce traversase experienţe literare diverse: romantice, simboliste, gândirist-tradiţionaliste. Acum, el încearcă să exprime convingeri şi atitudini morale general valabile, în consens cu noua ideologie.

Cu înţelepciunea omului care a supravieţuit celor două războaie mondiale şi regimurilor totalitare din epoca interbelică, el propune celor mici exemplul unei vieţuitoare ale cărei calităţi native şi activităţi zilnice puteau exemplifica unele dintre ideile doctrinare ale vremii: victoria celor mulţi şi modeşti în faţa celor puţini şi exploatatori, solidaritatea care ar trebui să guverneze toate grupurile, organizarea societală egalitară şi umanitaristă etc. Albina, în viziunea sugerată de poet, îi oferea posibilitatea să ignore limbajul de lemn al liricii proletcultiste specifice deceniului dogmatic când şi-a publicat volumul şi să exerseze formele artistice specifice liricii sale de până atunci.

Roxana Jeler intuieşte în poezia lui Tudor Arghezi a altă ipostază a poeziei: cea de joc cu limbajul. Este, în acelaşi timp, şi o ipostază nouă a poetului, pentru că poeziile sale pentru copii nu au fost foarte comentate. Prin „stihul de abecedar”, împrumutând imagistica şcolară, prin versificaţia sprinţară pe 7-8 silabe şi prin scriitura accesibilă, de o ambiguitate bine temperată, poeziile scrise pentru cei mici au un profil distinct în opera marelui poet.

Poezia lui Arghezi nu va fi niciodată gravă, ci ludică, pusă pe şotii, căutând să stârnească râsul mai degrabă decât să emoţioneze ori să încânte. Indirect, ea le vorbeşte însă copiilor despre lucruri importante: despre rostul cititului si scrisului, aşezând dificultatea însuşirii acestor instrumente într-o ordine a firescului; despre menirea cărţii si despre cum se poate pune scrisul în slujba creaţiei, devenind facere de poezie; despre cum devine posibil jocul cu sunetele, silabele si cuvintele limbii.

„Miniaturile” lui Tudor Arghezi surprind nu numai aspecte din natură, ci şi exemple de conduită, foarte educative pentru copii. Limbajul poeziilor este pe înţelesul lor, îşi pot îmbogăţi vocabularul şi cunoştinţele cu nume de animale (lăcustă, muscoi, bondar, catâr, stacoj, cuc, pitulici, scatiu etc.), cu însuşiri ale lor (zdrenţuros, flocos, pungaş, nerod, zburdalnic, balşat, pestriş), cu numele locurilor unde trăiesc animalele (stup, urdiniş, furnicar), cu numele hranei.

Poeziile despre vieţuitoare au un rol important, deoarece copiii pot învăţa să admire şi să protejeze natura, să observe şi cele mai mici părţi ale mediului înconjurător, viaţa fiinţelor mărunte şi chiar să înveţe din stilul lor de viaţă, din greşelile lor. E bine să atragem atenţia copiilor asupra făpturilor mici, ca să descopere ei înşişi frumuseţea lumii, a naturii, şi astfel să aibă dorinţa de a o ocroti.

Poeziile despre vieţuitoare se recomandă începând cu clasele a treia şi a patra. Aceste poezii se pot utiliza în mai multe feluri. În clasele primare nu se fac analize literare, dar oricum se pot discuta textele cu ajutorul unor întrebări intra şi extratextuale. Se pot discuta şi în cadrul altor obiecte: la ştiinţe vorbind despre viaţa animalelor, la desen, desenând animalul / insecta, la educaţie civică, discutând despre relaţia om-animal, om-natură. Se dezvoltă imaginaţia copiilor prin solicitarea unor descrieri, unor compuneri cu şi despre animale.

Check Also

Adam şi Eva, de Tudor Arghezi (comentariu literar, rezumat literar)

Tudor Arghezi, scriitor interbelic, este un inovator al limbajului artistic în poezie. Pornind de la …

Flori de mucigai, de Tudor Arghezi (comentariu literar, rezumat literar)

Volumul de povestiri intitulat sugestiv Poarta neagră din 1930 ilustrează tragica experienţă de viaţă a …

Testament, de Tudor Arghezi (comentariu literar, rezumat literar)

Tudor Arghezi, pe numele adevărat Ion N. Theodorescu, este un vârf al modernismului interbelic, prin …

Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (21 mai 1880, Bucureşti – 14 iulie 1967, Bucureşti) – poet, prozator, nuvelist, …

Evoluţia prozei în literatura română

Accepţii ale termenului. Evoluţie Cuvântul „proză” vine din francezul „prose” şi înseamnă „discurs care înaintează …