Tributul şi alte poveri ale Moldovei şi Ţării Româneşti

Cu ce scop era pus în scaun un domn român, el ştia cât se poate de bine această misiune: el avea pur şi simplu datoria să administreze ţara spre folosul exclusiv al „împăratului”. În primul rând, suzeranul cerea plata punctuală a tributului, a cărui întârziere era socotită ca un semn de răzvrătire şi supunea pe vinovat la pedeapsa cu moarte. Pe la începutul lui aprilie trebuiau predate regulat la vistierie pungile cu aspri datorite. Vistiernicul se convingea personal dacă erau de fapt câte 500 bucăţi în fiecare pungă şi le pecetluia cu pecetea sa.

Apoi haraciul împărătesc se încărca pe care domneşti şi, însoţit de un mare boier ales într-adins pentru aceasta, şi sub o puternică escortă de soldaţi băştinaşi pornea preţiosul alai pe drumul spre Constantinopol, unde în ziua de Sf. Gheorghe, când tot mergea bine, slujbaşii hasnalei, adică ai vistieriei statului, luau în primire încărcătura acestor care acoperite cu stofe preţioase şi de asemeni pecetluite. Mai târziu, pe vremea primului război cu Polonia, se făcuse datina să se aducă haraciul în vecina raia a Nistrului: „era legat”, scrie Miron Costin, „de cetăţile Bender şi Akerman”, aşa încât seraschierul, gata totdeauna la lupte dincolo de râul de hotar, dispunea încă din primăvară de banii necesari pentru ducerea războiului.

Adesea ienicerii puternicelor cetăţi nici nu mai aşteptau la vecina graniţă a imperiului sosirea carelor, ci apăreau zgomotoşi „ameninţând cu hangerele”, chiar la curtea domnului, Radu Mihnea, cel cu mare trecere, care cârmui în Moldova din 1616, şi care aduse, ce-i drept, iarăşi în uz vechiul obicei, de a trimite tributul la Constantinopol; dar mai târziu, în a doua jumătate a veacului al XVII-lea, vin iarăşi ofiţeri turci să ia haraciul.

În anul 1671, de pildă, când Moldova de Jos se răzvrăti împotriva apăsătorului tiran Duca, a fost închis la Iaşi „Turcul ce au fost venit la bir”; o cronică îl numeşte aga birului - sau haraciului -, care era pe punctul să plece cu acest bir al ţării. S-a mai spus că acelaşi obicei exista şi în Ţara Românească sub Şerban Cantacuzino. Pe vremea aceasta nu se mai ţinea în samă nici vechea regulă că banii trebuiau să fie la Constantinopole de Sf. Gheorghe; ba chiar, sub Duca, aga apare abia în decembre. În aceasta însă nu trebuie să vedem deloc o neglijenţă a domnului, ci dimpotrivă o pripire a turcilor, la care pătrunsese răul obicei de a cere haraciul înainte; vinovat de aceasta e, cum o arată chiar cronicarii oficiali, nesaţul păgân, care nu ţine samă de toate suferinţele şi rugăminţile supuşilor.

Pentru unul din cele două principate, pentru Moldova cel puţin, se poate socoti de la început şi mărimea de atunci a haraciului, Când Petru Aron trebui să se supună puterii turceşti, trimisul lui, puternicul şi bogatul logofăt Mihu, primi împuternicirea să plătească cei 2.000 de florini ungureşti sau „ughi” roşii ceruţi. Aceasta nu era deloc mult, căci de la mica republică a Ragusei, care nu făcea, ce-i drept, un însemnat comerţ, dispunea totuşi numai de un foarte mic domeniu, se ceruse cu câţiva ani mai înainte nu mai puţin de 10.000 de ducaţi.

Dar acei vecini ai împărăţiei turceşti se pricepuseră, ca încercaţi negustori ce erau, să reducă această enormă cerere până la un dar de 1.000 bani de aur, şi încă şi aceştia „per honor, et non per carazo”. Ce plătea în acest timp Ţara Românească, care căzuse mai devreme în atârnare, nu se poate stabili, căci pretinsele tratate ale sultanilor Baiazid I şi Mohamed al II-lea cu domnii munteni Mircea şi Radu cel Frumos sunt falsificări aparte abia în secolul al XVIII-lea, când boierii tratară cu consulii ruşi asupra viitoarei situaţii a ţării lor sub protectoratul rusesc.

De altfel nici datarea şi nici cuprinsul nu se potrivesc cu împrejurările şi obiceiurile contimporane; în locul bogatelor întorsături de frază orientale şi a formulelor străvechi, în locul tonului mândru, plin de protecţie, de care turcul se serveşte de pildă şi în tratatele cu puternica republică a Veneţiei şi tot aşa în tratatul cu Ungaria din 1452 întâmpinăm aici hotărâri clare, precise, de felul acelora pe care le-a adoptat mai târziu Europa creştină.

În ce priveşte haraciul, în primul tratat se vorbeşte de „3.000 de bani roşii”, ceea ce ar corespunde la „300 taleri de argint din moneda noastră împărătească”, în al doilea de „10.000 de ducaţi, numiţi sultanini, din moneda noastră”, pe când în realitate e ştiut că în veacul al XV-lea turcii nu băteau decât aspri mici, iar ca monede mari se foloseau de acelea ale italienilor, ungurilor şi nemţilor; sultaninii aparţin veacului al XV-lea, iar în Ţara Românească nu exista ca monedă naţională decât hiperperii, cărora nu li se dădea în realitate decât o însemnătate politică, iar în străinătate nu erau căutaţi.

Afară de aceasta în anul 1392 zece „hiperperi româneşti” preţuiau numai cu ceva mai mult decât trei hiperperi constantinopolitani. Pe de altă parte, pretinsul descoperitor al vechilor tratate, poetul şi marele boier Ienăchiţă Văcărescu n-avea nici o idee despre astfel de hrisoave, cum o şi dovedeşte Istoria sultanilor scrisă de el mai târziu. După toate acestea pare cu neputinţă să mai credem în autenticitatea acestor acte. Ele au fost născocite de patriotici boieri munteni, ca să dovedească prin ele deplina autonomie a ţării, şi forma în care ne s-au transmis a fost ticluită ceva mai târziu de istoricul grec al ambelor principate, Dionisie Fotino.

Suma pe care Ştefan cel Mare trebuia s-o plătească turcilor nu ni-o arată nici un izvor contimporan, iar rapoartele mai târzii se contrazic. Cunoaştem însă sigur pe cea privitoare la epoca nu cu mult mai târzie a lui Petru Rareş; acesta, ca să dovedească polonilor cu cifre lipsa sa de bani, le face cunoscut în 1532 toate greutăţile ţării sale10. În ziua de Sf. Gheorghe el trimite „împăratului” 120.000 aspri, adică după socoteala turcească 12 „iuci”, sau pe monedă europeană 10.000 de aur. Nouă ani mai târziu, când domnia ajunse din nou în mâna lui Petru, ţara trebui să plătească datoria conducătorului său, şi nou-numitul domn se îndatorat printre altele la plata unui tribut de 12.000 de „scudi” (ecus); probabil însă că trebuie să înţelegem prin aceştia „ducaţi”.

Dar suma aceasta păru turcilor prea mică şi după 20 de ani tributum însemna pentru Iacob Despotul o dare anuală de 30.000 de ducaţi. Creşteri de tribut de aceeaşi mărime se raportează şi mai târziu; de pildă la 1574 şi 1582, când Petru Şchiopul ajunse întâia şi a doua oară la domnie. Cu toate aceste însemnări din rapoartele ambasadorilor străini, haraciul Moldovei păstră proporţia cam de 30.000 de ducaţi sau 50.000 de taleri. Socotită în aspri, suma totală era cu mult mai mare, după ce această obişnuită monedă de socoteală a turcilor suferise în epocile critice mai multe scăderi.

Pe când acelaşi Petru Şchiopul domnea în Ţara Românească, această ţară trebuia să plătească îndoit cât Moldova, căci aici haraciul suferise mai multe schimbări. La suma principală de 60.000 de ducaţi se mai adăugau şi alte dări, căci turcii se foloseau de orice pretext ca să stoarcă mai mult raiaua. Astfel, de pildă, când pe la 1568 numeroşi locuitori din ţinutul Vidinului se refugiară în Muntenia, Poarta nu avu nimic împotrivă, numai că urcă deodată tributul cu încă 400.000 de aspri, care trebuiau să corespundă sumei haraciului ce aveau sa-l plătească noii locuitori ai principatului. Dar nici aici la început nu se trecu cu mult peste cei 60.000 de ducaţi. Totuşi după un veac, sub Brâncoveanu, muntenii plăteau 125.000 de taleri, apoi 14.000 şi în sfârşit încă alţi 120.000.

Tributul moldovenesc, a cărui urcare înceată nu se poate urmări exact, consta din nu mai puţin de 65.000 de taleri, şi afară de aceasta peşcheşul de Bairam costa în aur şi blănuri de samur - darul obişnuit la marea serbătoare turcească a Bairamului - suma de 70-80.000 de taleri din care însă sultanul nu primea în realitate decât 15.000. Acum, stăpânii decăzuţi, aproape totdeauna nenorocoşi în război, şi pentru care războiul nu mai însemna nici un izvor de venituri, nu se mai jenau defel; cu cât ţara părea că înfloreşte mai mult, cu atât mai mult trebuia să sângereze: stipulaţiile trecutului fuseseră cu totul date uitării.

Oficial, cu tributul se încheiau toate dările cuvenite; în realitate însă era cu totul altfel, căci pe lângă haraciu trebuiau să se mai dea şi amintitele peşcheşuri, adică daruri sau pocloane; cel dintâi, tributul, se trimitea în numele ţării, acestea din urmă trebuiau să arate supunerea, credinţa şi zelul voievodului. În timpul lui Rareş, se cere să se dea în luna lui aprilie un peşcheş, care de asemeni era anume prescris şi nu putea fi decât crescut, dar niciodată scăzut, 12.000 de ducaţi pentru sultan, adică o sumă mai mare decât chiar tributul.

Însă şi pentru vizir se socoteau 600 de bani frumoşi de aur, sau corespunzătorul lor în urâţi şi mai puţin preţioşi aspri de argint. Mai târziu ajunse o datină în Moldova ca şi în Ţara Românească peşcheşul Bairamului la marea serbătoare a Islamului, şi fiecare, sultanul, femeile lui, vizirul, marii dregători îşi primeau cu această ocazie partea lor. Pe lângă bani apar şi alte obiecte ca daruri. Cum s-a spus mai sus, Moldova dădea cai pentru grajdul sultanului şi şoimi pentru vânătoarea maiestăţii sale.

Odată cu tributul veneau din Ţara Românească „după un vechi obicei”, un şoim şi opt cai. Dar peşcheşului i se adăugau şi produse naturale în mare cantitate: în aprilie pentru sultan - cel puţin aşa era sub Rareş - 12 soroace de piei de samur, 12 de piei de râs, 12 bucăţi de dos de vair şi 12 cai; pentru vizir patru soroace de samur şi aceeaşi cantitate din celelalte două feluri de daruri; tot atâta căpăta şi al doilea vizir. Când în ţară se încheiau socotelile, porneau spre Constantinopol tot astfel de daruri, numai că acestea costau mai puţin şi că nu se duceau cu ele pungi de aspri.

La acestea se adăugau încă şi datoriile personale ale fiecărui voievod, aşa încât fiecare trebuia să trimită mereu bani spre capitală, dacă nu voia să aibă în imediata sa apropiere pe creditorii care aşteptau achitarea; dacă erau chiar turci - găsim chiar şi ieniceri în acest rol - atunci ei îşi arătau nerăbdarea într-o formă foarte zgomotoasă şi jignitoare, cum de altfel erau obişnuiţi s-o facă şi sub ferestrele celor mai mari din Stambul - o astfel de nedisciplină nu poate să ne mire în statul otoman, care mergea încet spre o disoluţie. Aşa cetim în tristele condici de socoteli ale lui Petru Şchiopul: „am trimes 6 iuci aspri cu Stanei Aga, 20 iuci cu Dimitrie Postelnicul, pentru împăratul” etc.

Numai puţini domni aveau timpul să se plătească de toate datoriile lor: o excepţie fac cel mult domni ca Matei şi Vasile, care au domnit neobişnuit de mult timp, sau bogatul Brâncoveanu. Orice domn însă care abdica, orice mazil sau destituit şi orice fugar îşi lăsa datoria sa, încă neplătită, urmaşului, căci trecea ca un principiu juridic recunoscut că datoriile erau ale tronului şi nu ale persoanei; turco-grecii nu trebuiau în nici un caz să piardă ceva. La orice întâmplare neobişnuită, când se sărbătorea cu solemnitate ziua circumciziunii unui fiu al sultanului, când i se năştea împăratului o odraslă de sex bărbătesc, când un nou stăpânitor intra în funcţie sau când se alegea un nou vizir, dar mai ales cu ocazia unui război se cereau pe neaşteptate bani.

În vremea mai veche era vorba numai de plata mai din vreme a haraciului, mai târziu însă a fost de-a dreptul o cerere deosebită. Ea se făcea destul de des, când oştile erau în marş, căci datoria vasalului era să înlesnească prin toate mijloacele biruinţa sultanului. Domnul, la rându-i, cerea de la rău chinuita-i ţară o ajutorinţă, care se punea apoi pe judeţe; de aceea se şi chema, cu o expresie turcească, curama. În sfârşit, în veacul al XVII-lea sultanul binevoia să împrumute şi bani din principate.

Moldova şi Ţara Românească trebuiau în sfârşit să dea toate cele necesare atât capitalei, cât şi armatei împărăteşti, ba încă în ce priveşte oastea, fără nici o plată, fiindcă în Constantinopol se socotea aceasta ca o datorie sfântă a acestor state vasale. Oi, boi, cai, lemne, grâu, ovăz, făină, corăbii, în scurt: tot materialul de război imaginabil se trimitea în mari câtăţimi, la un termen hotărât, la Bender, Acherman sau Belgrad. Rareori numai primeau şi proprietarii, cărora li se lua în grabă de către agenţii domneşti bunul lor, o răsplată şi, chiar când se mergea aşa de departe, li se arunca, acolo, câţiva aspri.

De aceea „câblele”, şi „chilele” adică dările în natură, sunt trecute printre sarcinile pe care avea să le suporte ţara. Aceleaşi obiecte se trimeteau şi la Constantinopol pentru imensul serai şi pentru nevoile casnice ale fiecărui puternic, şi, afară de acestea, miere, ceară, său şi unt. Cu strângerea acestor lucruri erau însărcinaţi negustori privilegiaţi, greci, armeni, evrei şi turci, care arătau un ordin al cârmuirii turceşti. Cei mai însemnaţi dintre aceştia, mai mult cămătari şi totodată creditori ai domnului, erau negustorii care mânau spre Dunăre turme de oi şi cirezi de boi, aşa-numiţii saigii şi gealepi, adică „păstori şi negustori”.

Cum se purtau ei în ţară, aceasta atârna de caracterul personal al fiecăruia şi de autoritatea întâmplătoare a principelui domnitor, dar în genere se întâmplă deseori că, sub pretextul negoţului lor cinstit, prădau, chinuiau şi ucideau. Printr-o poruncă a sultanului Soliman era anume oprit orice export de boi, oi, cai, şi numai pe drumuri ascunse, de altfel cu totul nepăzite, se putea face comerţul aducător de câştig cu Ungaria şi Polonia. Felul turcesc de a stăpâni storcea astfel sângele ţării şi împiedeca în acelaşi timp procesul natural, care l-ar fi putut produce din nou în mod firesc.

Acum ştim ce avea de dat ţara. În primul rând era „birul împăratului”, de care nimeni nu putea fi scutit, birul haraciului. Birul era împărţit pe districte, după o condică, şi slujbaşii domneşti, în Ţara Românească chiar boieri de ţară, erau ocupaţi cu strângerea sumelor. Slujbaşii se chemau birari şi aceştia nu erau oameni prea delicaţi, iar cei ce plăteau dările se chemau birnici. Fiecare sat era impus după puterea sa, şi în fiecare sat bătrânii în unire cu vătămanul sau pârcălabul şi cu ajutorul administratorului domnesc, dregător, ureadnic, a reprezentantului boierului sau stareţului în satele nelibere, împărţea din suma totală impusă satului partea cuvenită fiecărui ţăran, şi această împărţire se chema cisla.

Aşa se creară o mulţime de liude, adică nişte unităţi de bir abstract socotite, corespunzătoare câte unei gospodării normale: fiecare cap de familie plătea pentru sine, pentru fiii neînsuraţi şi pentru slugile de casă şi de la câmp, numai o dată, un bir. Bir, birul poclonului se chema şi darea generală pe care o necesita poclonul, darul obişnuit sau neobişnuit; poclonul steagului, darul pentru „steagul” noului domn întronat, era o numire foarte obişnuită. Un al treilea bir îl formau curamalele şi ajutorinţele.

Clasele privilegiate: preoţii, soldaţii, negustorii, precum şi acele sate şi judeţe care încheiaseră cu vistieria o învoială, o rumptoare, boierii şi mănăstirile şi în sfârşit străinii plăteau şi ei un bir, dar nu birul de ţară, ci un bir preoţesc, bir slujitoresc, bir curtenesc etc., fiecare pe acela care se cuvenea clasei sale. Între bir şi dajde exista desigur de la început o deosebire, pe care însă noi n-o mai putem stabili. Dările extraordinare se înfăţişau, cel puţin în Muntenia, cu numiri deosebite: porunci, cereri, nevoi, nedreptăţi, năpăşti, supărări, mâncătorii etc.

La sfârşitul veacului al XVII-lea situaţia se înrăutăţise atât de mult, încât între biruri, dăjdii, năpaste, dări regulate, extraordinare şi neîngăduite, orice deosebire dispăruse; din toate feluritele cereri se făcuse un haos de nedescurcat, şi numai un om genial sau un nelegiuit era în stare să îndeplinească bine slujba de vistiernic în Ţara Românească sau Moldova. Activitatea sa nu era altceva decât o crudă, sălbatecă vânătoare a omului sărac, care nu mai putea plăti, şi care, ca să poată plăti, îşi vânduse şi propria-i libertate personală.

Nici o socoteală nu mai era cu putinţă, căci totul atârna numai de moment, de ceasul rău, aducător de nenorocire, şi birurile se dădeau pentru plata lui Ali Paşa, pentru han, pentru oastea împărătească, pentru vizir, pentru împrumutul împărătesc, pentru seraschier, pentru regularea graniţei, pentru cetatea Cameniţei şi pentru toate cele ce le puteau trece prin gând. La început se deosebea socoteala principală de celelalte, vel sama de sămile mai mici, dar totul a fost în zădar; în curând iarăşi lucrurile se amestecă. Se putea face socoteală, dar nu se putea stabili nici un plan; se putea deplânge starea, dar nu se putea înlătura. Acum se trăia la noi, cel puţin pentru moment, în adevăratul Orient.

Şi, ca să ne înfăţişăm mai bine grozăvenia acestei situaţii, trebuie să ne gândim că şi toate dările de mai înainte către visteria domnească, precum şi toate drepturile vechi ale proprietarilor mari sau mici rămăseseră în vigoare. Din fiecare izvor de câştig domnul îşi lua partea sa: din oi, oieritul, din vite văcăritul, din sarea scoasă, sărăritul, din săpun, săpunăritul, din târgul cu boi, oluc-hacul, din pescării măjăritul, de la cizmari ciohodăritul, de la vieri, vinăriciul. Numai câteva dintr-însele curg în cămara personală a domnului, căruia îi aparţine şi venitul ocnelor de sare, al vămilor şi al dijmelor, afară de văcărit, veniturile din târguri şi din cele douăsprezece sate mărginaşe.

Toate celelalte revin tezaurului, adică turcilor. Dar în vremurile grele domnul ia adesea din vistieria ţării ca să răspundă unei nevoi momentane, şi apoi ţara trebuie să răspundă din nou această sumă. De aceea nu e de mirare că acela care încă de mai înainte abia putea să poarte pe umerii săi osteniţi sarcinile ţării, ţăranul, se prăbuşeşte acum sub apăsarea unei mari împărăţii, a unei împărăţii putrede, luxoase. Acasă turcii prăpădiseră totul, şi aici, în străinătate, storceau românilor din trup ultima rămăşiţă de putere.

Check Also

Consolidarea poziţiei internaţionale a Moldovei (1365-1400)

Statul feudal moldovean s-a consolidat şi şi-a desăvârşit organizarea în a doua jumătate a secolului …

Cauzele interne şi externe ale înfrângerii Revoluţiei din 1848 în Ţara Românească

Înfrângerea revoluţiei a fost determinată de faptul că în ţară capitalismul era slab dezvoltat şi …

Criza fărâmiţării feudale în Moldova (1432-1457)

Perioada cuprinsă între moartea lui Alexandru cel Bun şi urcarea pe tron a lui Ştefan …

Întărirea presiunii otomane asupra Ţării Româneşti (1496-1521)

La sfârşitul secolului al XV-lea şi în prima jumătate a secolului al XVI-lea, istoria Ţării …

Epilogul acţiunii eteriste în Moldova

Conducătorii trupelor eteriste din această provincie, C. Pendedeca (ce fusese trimis de Ipsilanti în luna …