Tradiţionalismul şi identitatea naţională la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Distincţia dintre conservatorismul politic şi tradiţionalism

Conservatorismul politic, după cum ştim, trimite la tradiţie, pentru a justifica evoluţionismul social-istoric, în general, conservarea proprietăţii, în special. El este deosebit însă de tradiţionalism, denumire dată de Max Weber unui alt conservatorism, cel natural. Caracteristică umană universală, tradiţionalismul este opus iniţial oricărui reformism. Este rezistenţa primară la orice înnoire. Psihologic, constă chiar în frica de schimbare. Parte a conştiinţei magice, individuale ori colective, el ţine de formele ancestrale ale vieţii.

Comportamentul tradiţional nu e legat de conservatorismul politic nici în epoca modernă. Există persoane politice „progresiste” care, în probleme de viaţă, sunt tradiţionaliste. Şi invers. De exemplu, în faţa introducerii drumului de fier, un tradiţionalist se împotriveşte. În aceeaşi situaţie, un conservator politic, un om care acţionează conform programului unui asemenea partid, are o atitudine favorabilă. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi în primii ani ai veacului al XX-lea, tradiţionalismul este reprezentat de gânditorii care, în tinereţe, se formează la şcoala junimismului, pentru ca, ulterior, să contureze ei înşişi curente noi, predominant agrariene.

Sămănătorismul

Elaborat de colaboratorii unui săptămânal cultural, „Sămănătorul”, editat la Bucureşti începând cu anul 1901, cel mai dinamic curent agrarian se afirmă îndeosebi trei ani mai târziu. Această afirmare coincide cu momentul în care Nicolae Iorga devine director al periodicului menţionat. Cu acest prilej, istoricul reia unele dintre ideile pe care, ca student, le dezbătuse la Junimea.

Convins că România merge pe „o cale falsă”, cea a capitalismului occidental şi a liberalismului burghez, pe care le considera total nepotrivite cu experienţa istorică a propriului popor, Iorga propunea respectarea tradiţiei. Orice ruptură cu această tradiţie, considera el, este în detrimentul naţiunii. Fiecare iniţiativă, contrară liniei de dezvoltare care decurge din „spiritul naţional”, duce la pierderea identităţii manifestate de-a lungul secolelor. Pentru a rămâne ceea ce este, un popor nu trebuie să renunţe la moştenirea sa; nu trebuie să accepte „experienţe sociale abstracte”, nici să imite modele străine.

Iorga manifesta o simpatie deosebită faţă de ţărănime. El considera satul „locul în care legile schimbării sociale” operează „în forma cea mai pură”. Satul, pentru cunoscutul istoric, rămânea păstrătorul tradiţiei multiseculare; în cadrul satului, orice schimbare trebuia realizată „cu «respectarea deplină» a structurilor organice”. Spre deosebire de oraş, centrul industrial al lumii moderne, un mediu steril, cu relaţii mecanice, impersonale între locuitorii săi, satul rămânea „depozitarul înaltelor valori morale”. Într-o societate agricolă modelată prin cultură, vechea vatră rurală asigură evoluţia naturală.

La „Sămănătorul”, Iorga a rămas director până în 1906, anul în care curentul său agrarian începea să se dizolve lent. În 1907, într-o conferinţă publică, istoricul îşi schimba opinia despre raportul sat-oraş, în favoarea ultimului. În 1910, când sămănătorismul a încetat să reprezinte o forţă semnificativă în viaţa intelectuală, Nicolae Iorga se afirmase deja ca exponent al unui alt curent politic, naţionalismul democrat.

Poporanismul

Un alt curent agrarian al vremii a fost poporanismul. Reprezentanţii săi au sesizat abaterile de la „dezvoltarea organică” a ţării, dar - spre deosebire de sămănătorişti - nu s-au mulţumit numai cu chemări „la renaşterea morală”, ci s-au angajat în acţiunea reformatoare. Au elaborat, chiar, proiectul unei legi rurale cu profunde implicaţii sociale şi politice.

Pentru noi structuri agrare, se pronunţa însuşi principalul teoretician al poporanismului, Constantin Stere. Născut în Basarabia, unde a fost influenţat de populismul rus, s-a stabilit la Iaşi în 1891. A participat la viaţa cultural-politică locală, acordând o deosebită atenţie ţărănimii. De altfel, Stere considera România o ţară de agricultori, în cadrul căreia progresul economic şi social era de neconceput fără consolidarea micilor gospodării săteşti, independente.

Începând din 1906, când a înfiinţat revista lunară „Viaţa românească”, Stere şi colaboratorii săi au propagat poporanismul („dragostea pentru popor”) prin una dintre cele mai însemnate publicaţii culturale ale perioadei. Pe lângă reforma agrară, poporaniştii erau pe cale să obţină şi votul universal. Este drept, cu ajutorul Partidului Naţional Liberal, prezidat de Ion I.C. Brătianu. Declanşarea primului război mondial a amânat însă aceste proiecte.

Atitudinea agrarienilor faţă de alte concepţii referitoare la viitorul României

Adesea aflate ele însele în conflict, curentele agrariene s-au confruntat permanent cu alte concepţii despre dezvoltarea imediată şi de perspectivă a României. Cea mai cunoscută este polemica lui Stere cu socialiştii, desfăşurată în anii 1907-1909 şi cuprinsă în seria de articole, publicate în „Viaţa românească”, intitulate „Social-democraţie sau Poporanism”.

Teoreticianul poporanismului respingea ideea potrivit căreia fiecare ţară este „menită să urmeze aceeaşi cale de dezvoltare ca Europa occidentală”. Stere contesta faptul că industria reprezintă cheia dezvoltării ţării. Mai mult, el atrage atenţia că o eventuală minimalizare a importanţei problemei agrare de către politicieni adânceşte înapoierea economică şi socială a României.

Referitor la primatul industriei, agrarienii, atât poporaniştii, cât şi sămănătoriştii, polemizau cu „pragmatiştii”. Cu precădere economişti şi statisticieni, adepţi la început ai liberului schimb, ultimii recunoşteau „caracterul esenţial agrar al României”, dar se pronunţau şi pentru dezvoltarea industriei. Asemenea idei, formulate anterior de N. Suţu, A.D. Moruzi, I. Ghica, D.P. Marţian, au fost continuate îndeosebi de P.S. Aurelian (1833-1909). „Agronom prin formaţie şi economist ca vocaţie”, membru al unui guvern liberal şi chiar prim-ministru în anii 1896-1897, acesta înţelegea că România nu putea concura cu succes în competiţia internaţională pentru pieţe decât dacă se industrializa rapid.

Această cale de dezvoltare era, potrivit lui Aurelian, şi o garanţie a independenţei statului naţional, în condiţiile în care, pe plan mondial, cucerirea economică devenise „o formă modernă de dominaţie”. Polemica stârnită de ideile lui Aurelian a fost întreţinută în special de Iorga. Istoricul şi filozoful culturii nu-i ierta adeptului pragmatismului uşurinţa cu care trecea peste o tradiţie seculară. Mai mult, îl acuza că, fără a fi consecvent, Aurelian se lasă manevrat chiar de Ionel Brătianu, pentru a transforma „drapelismul” într-o disidenţă a partidului liberal prezidat, la un moment dat, de D.A. Sturdza.

O reacţie asemănătoare a avut Iorga şi faţă de A.D. Xenopol (1847-1920). Cândva „o culme” spirituală, un istoric model, profesor universitar şi protector al polemistului de la „Sămănătorul”, Xenopol a devenit ţinta atacurilor mai tânărului său coleg. Xenopol, jurist şi economist ca formaţie, fost junimist, postură în care valorificase predispoziţiile de filozof al istoriei, s-a dovedit, în realitate, unul dintre „cei mai influenţi apărători ai industrializării” (K. Hitchins). Spre deosebire de Iorga, Xenopol vedea Apusul drept model de dezvoltare. De aici, convingerea lui fermă că agrarienii nu au dreptate. Şi, pentru a-şi convinge contemporanii, argumentelor economice le adăuga pe cele demografice şi politice.

În consecinţă, solicita intervenţia statului în susţinerea unei industrii viabile. Respingea astfel liberul schimb, care - în cazul României, credea Xenopol - nu permitea depăşirea stării de subdezvoltare. Cu timpul, disputele dintre agrarieni şi industrialişti au depăşit tărâmul teoretic, devenind practică politică, în vederea concretizării intereselor economice diferite. Interesele agrarienilor, alăturate valorilor sociale tradiţionale, s-au regăsit în activitatea guvernamentală.