Tipuri de roman în perioada postbelică

Premisă. Definirea cazului

Destinul romanului românesc în perioada postbelică, al literaturii în întregul ei, a stat sub semnul seismelor ideologice, sociale şi politice ale epocii.

Caracterizat de „stalinism integral”, deceniul 1950-1960 este unul al schematismului ideologic. Totuşi, şi în această epocă apar câteva romane care se salvează valoric, aparţinând unor scriitori ce debutaseră, cei mai mulţi, în perioada interbelică sau în timpul războiului. Aceste romane menţin o legătură plină de foloase cu romanul interbelic, în sensul creării unor tipologii viabile sau al conturării unor tablouri sociale şi personaje complexe.

Prozatorii au învăţat că prezentul trebuia evitat, întrucât nu putea fi descris până la capăt în lumina absolută a adevărului. Prezentul aparţinea ideologiei şi fusese confiscat integral de aparatul de propagandă, ca argument. Dar concesia făcută de cenzură le-a sugerat că se pot ocupa de trecut sau de oricare alt subiect care nu implică probleme acute de interpretare partinică imediată şi că sunt „liberi”, doar aplecaţi asupra societăţii burgheze sau a istoriei îndepărtate, să practice un realism nemilos. [...]

Bietul Ioanide a deschis pârtie pentru romanul citadin şi cel tipologic, Moromeţii, pentru bogata proză dedicată lumii satului şi ignoratei complexităţi sufleteşti a ţăranului, Groapa, pentru prozele pitoreşti, de mediu exotic, Toate pânzele sus!, pentru romanele de aventuri şi pentru cele înrudite (picareşti, fantastice şi de anticipaţie), Cronică de familie, pentru romanul tipologic, istoric şi de mediu. (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism)

Desigur, legătura cu experienţele prozei interbelice, dar mai ales cu tipul de roman realist, nu este chiar întâmplătoare. Convingerea unor critici că anumite formule estetice, cea realistă în special, nu-şi epuizaseră resursele, în ciuda programelor moderniste ale vremii, căpătase o întruchipare adecvată în romanul lui George Călinescu, Enigma Otiliei. Scriind dintr-o perspectivă realist-clasică, combinată cu elemente de romantism modern, autorul demonstrase că formula literară a realismului putea fi încă viabilă în epocă. Chiar şi în Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război Camil Petrescu nu renunţase cu totul la crearea de tipologii, iar figurile lui Tache sau ale lui Nae Gheorghidiu se conturau destul de viu în roman, chiar dacă ele rămâneau personaje de plan secund. Realismul îşi demonstra astfel viabilitatea după circa un secol de manifestare.

Evoluţia romanului după al Doilea Război Mondial poate fi privită dintr-o dublă perspectivă, una cronologică şi alta estetică. Cronologic vorbind, perioada a fost una contradictorie. După un deceniu de ideologizare cruntă, odată cu anul 1964 are loc o relativă liberalizare, care a făcut posibilă renaşterea genului prin apariţia primelor romane despre anii ’50, obsedantul deceniu, cum îl numise Marin Preda. Însetată de adevăr, literatura începea să suplinească istoria, fenomen care a durat mai mult de un deceniu.

Are loc, totodată, o recuperare a interesului pentru individualitate şi pentru complexitatea naturii umane, ceea ce generează fie o proză a înstrăinării, fie una de factură psihologică. Între cele dintâi romane care au abordat tema înstrăinării, se poate aminti, în primul rând, Intrusul de Marin Preda, apărut în 1968, care nu e străin de mişcarea europeană a existenţialismului literar, reprezentat de Albert Camus. Se produce, în acelaşi timp, şi o modernizare a romanului tradiţional, fie printr-o marcată subiectivitate auctorială, fie prin apariţia unei literaturi a introspecţiei şi a analizei psihologice, ca în proza lui Nicolae Breban.

În anii ’70 au apărut noi romane, având ca subiect obsedantul deceniu: Galeria cu viţă sălbatică de Constantin Ţoiu, Feţele tăcerii de Augustin Buzura, Cel mai iubit dintre pământeni de Marin Preda, ultima şi poate cea mai importantă scriere din această serie. Continuă şi scrierea unor romane despre procesul de alienare a omului în comunism, precum Orgolii sau Vocile nopţii de Augustin Buzura. Apare, în acelaşi timp, şi o orientare către romanul cu sugestii mitice şi simbolice, prin Sorin Titel, cu Femeie iată fiul tău, sau prin Dumitru Radu Popescu ori George Bălăiţă şi de reflecţie morală şi filozofică, prin Martorii de Mircea Ciobanu.

În sfârşit, deceniul al nouălea aduce o diversificare a formulelor literare, explicabilă şi printr-o atitudine de „evazionism literar”, ca reacţie la cenzura comunistă, dar şi printr-un proces de asumare de către unii autori a unor experimente livreşti, mai mult sau mai puţin formale, despre condiţia literaturii, prin constituirea, între altele, a unei proze parodice şi autoreferenţiale. Este ceea ce vor face, între alţii, reprezentanţi Şcolii de la Târgovişte sau optzeciştii, Mircea Nedelciu, Ioan Groşan şi Mircea Cărtărescu.

Dincolo de aceste avataruri, romanul de după război se integrează marilor formule romaneşti, în care esenţială rămâne preocuparea scriitorului pentru tabloul social, dar, mai ales, pentru condiţia umană, ilustrând relaţia individului cu destinul sau cu istoria, surprinzând personaje-cazuri, marcate de psihologii abisale, ori banalitatea vieţii sub semnul unor reverberaţii fantastice.

Romanul realist-psihologic

În Scriitori români de azi, Eugen Simion prezintă tipurile de roman ale epocii, de la cel realist-psihologic, reprezentat de Moromeţii şi până la proza fantastică. Peisajul nu e mult diferit de cel interbelic. Se pot identifica, aşadar, romanul de analiză, romanul eseistic sau eseul romanesc în linia lui Camil Petrescu, romanul lumilor pitoreşti sau romanul mitic. Nouă poate fi considerată formula aşa-zisului „roman politic”, despre care se poate discuta dacă este sau nu un tip special sau a fost definit astfel doar pentru tematica abordată, subordonată unor împrejurări istorice anume. Nouă este şi formula artistică a prozei generaţiei optzeciste în care romanul devine ecoul unor înscenări livreşti, ocazionate, de banalul existenţei.

Romanul cunoaşte o dezvoltare deosebită după 1964, când are loc un fenomen de renaştere şi multiplicare a interesului pentru gen, într-un context în care, graţie unui climat nou de creaţie, are loc o adevărată „reconquistă literară” ce priveşte întreaga literatură, nu doar proza. „La nivelul temelor şi al bogăţiei universului artistic, proza din această etapă cu greu mai poate fi comparată cu aceea scrisă cu puţin timp înainte. Pe pânza ei îşi fac loc mediile sociale neortodoxe (lumea intelectualilor, burghezia orăşănească, lumea târgurilor şi a mahalalelor, ţinuturile arhetipale neatinse de febra vremurilor noi etc.), sentimentele, conflictele şi mişcările psihologice etern umane, adică scutite de explicaţii ideologice, pasiunile, accidentele sufleteşti, crimele şi iubirile fără suport partinic nălucirile mitului şi închipuirile fanteziei. Ba, mai mult, apar chiar ororile comunismului incipient.” (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism)

Romanul cu elemente eseistice sau eseul romanesc

Dacă primul volum al romanului Moromeţii, publicat în 1955, surprindea în epocă prin noutatea viziunii despre tipologia ţăranului, modificând perspectiva artistică şi făcând din acesta un personaj cu o bogată viaţă sufletească, un contemplativ al evenimentelor istoriei, cel de-al doilea volum, publicat după 12 ani, avea să fie şi el un eveniment literar. Două sunt motivele care fac din acest volum un punct de referinţă al prozei postbelice: încadrarea în tema obsedantului deceniu - abuzurile contra clasei ţărăneşti - şi prezenţa unor elemente eseistice, de reflecţie morală, susţinute de către două dintre personaje: Ilie şi Nicolae Moromete.

Altfel spus, schimbările dramatice aduse de comunism devin punctul de pornire a unor discuţii care vizează chiar destinul omului, rostul acestuia în lume. Replicile lui Ilie Moromete sunt ultimele adevăruri spuse de reprezentantul unei lumi care părăsea, forţat, scena istoriei. Binele, proprietatea, tema veşnicei schimbări a lumii, moartea sunt doar câteva dintre subiectele pe marginea cărora se înfruntă reprezentanţi ai unor filozofii şi ideologii diferite.

„Roman total al satului, cuprinzând deopotrivă ţăranii şi burghezia intelectuală rurală (preot, învăţător, notar - cu familiile lor), scrisese, pentru vremurile de dinainte de Primul Război Mondial, în Transilvania, cu mare succes şi îndelung răsunet, Liviu Rebreanu. Nu mai puţin total, dedicat vieţii satului din Câmpia Dunării, în vremurile de după Primul Război Mondial, apare şi romanul lui Marin Preda, deşi în Moromeţii intelectualitatea rurală e doar fugar şi convenţional schiţată, în schimb ţărănimea absoarbe cu atâta forţă atenţia autorului, încât ea capătă valoare de umanitate integrală. Şi cu toate că această atenţie coboară mai ales asupra familiei lui Moromete, ea cuprinde nestingherit numeroase alte personaje din aceeaşi categorie, cu problemele şi evenimentele existenţei lor, cu dreptul de a-şi etala fiinţa în prim-plan, astfel că, împreună, ca o sumă considerabilă de instrumente, dovedesc remarcabila ştiinţă de orchestraţie a autorului.” (Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani)

Romanul psihologic

Aducând o anume libertate de creaţie, deceniul şapte al secolului trecut se remarcă şi prin reapariţia romanelor psihologice. Sunt mai ales romane ale unor „cazuri”. Un exemplu îl constituie Animale bolnave de Nicolae Breban, în care analiza nu e străină, cel puţin prin unul dintre personaje, Krinitzski, de universul dostoievskian, marcat de credinţă, de pătimire sau umilinţă.

Preocupat de realitatea lumilor interioare este şi Augustin Buzura. Autorul recuperează în epocă, prin Absenţii, tipologia romanul subiectiv, apropiat de formula jurnalului. Cartea lui Augustin Buzura se deschide însă şi spre domeniul socialului, analiza fiind dublată de prezenţa unor nuclee epice care surprind viaţa dintr-un institut de cercetări, unde lucrează personajul principal, Mihai Bogdan, medic psihiatru.

Romanul „obsedantului deceniu” sau romanul politic

Şi după 1971, deşi presiunea ideologică asupra scriitorilor creşte, continuă să se scrie romane despre obsedantul deceniu. Explicaţia poate veni din ceea ce s-ar putea numi uzura sistemului totalitar sau ar putea fi expresia unui calcul asumat: era nevoie de o supapă, într-o perioadă în care sistemul, în esenţa sa, dădea semne de criză structurală. Numite, pe drept sau nu, politice, seria acestor romane se justifică, între altele, prin aceeaşi nevoie de adevăr, într-o lume în care minciuna era resimţită tot mai mult ca un factor alienant atât pentru individ, cât şi pentru categorii profesionale sau grupuri umane.

Unul din primele romane care se oprise asupra tragediilor societăţii româneşti supuse unui proces de abuzuri şi alienare, fusese Moromeţii, vol. II. Surprinzând esenţa cărţii, Eugen Negriei consemna: „Deşi ţăran şi „exponent al unei clase”, Moromete reprezintă, în fond, chiar spiritul independent, inapt de compromisuri şi plieri, care (ca şi acela din lumea intelectualităţii) nu poate supravieţui în comunism. El se clatină şi până la urmă dispare. Tocmai momentul acesta al derutei şi al eşuării încercării de adaptare [...] e surprins de cartea lui Preda din 1967”. Marin Preda continua şi aici, fără să o epuizeze, tema obsedantă pentru creaţia lui, raportul dintre individ şi istorie.

Abia mai târziu, în 1980, în Cel mai iubit dintre pământeni, Preda avea să încerce o sinteză asupra destinului omului, într-un roman în care politicul se topea, de astă dată, în ceea ce însemna chiar condiţia umană surprinsă sub semnul arbitrariul şi al absurdului. Dar Preda nu a fost singurul creator al acestui tip de romane. Constantin Ţoiu, în Galeria cu viţă sălbatică, reuşea să ilustreze, prin Chirii Merişor, condiţia intelectualului din deceniul şase, aşa cum Augustin Buzura continua să scrie romane-problemă, precum Feţele tăcerii sau Refugii.

„Criticii din ţară au insistat mai ales asupra romanului de iubire [Cel mai iubit dintre pământeni]. Nu ne oprim la el, nu-l socotim neglijabil, ci doar secundar, cu tot locul ocupat aici de erotism. Dacă există, în schimb, un domeniu în care Marin Preda inovează şi înfruntă multe tabuuri, este în romanul politic. La noi, romanul politic s-a rezumat în general la o meditaţie asupra puterii şi morbului de totalizam pe care-l conţine inevitabil. Dar de excesele puterii pot fi bolnave şi alte regimuri, dictaturi, tiranii, cel comun ist-totalitar are trăsături aparte. Hannah Arendt îl definea în primul rând prin delaţiunea ce provoacă atomizarea societăţii, Jules Monnerot prin religia degradată, fanatizată, dar fără transcendenţă ce-i stă la temelie (un Islam al secolului al XX-lea), Alain Besancon prin suprarealitate ideologică în contradicţie absolută cu realitatea cotidiană, Soljeniţîn prin minciuna nu numai ca sistem de guvernământ, dar mai ales ca instrument de pulverizare a psihismului. În toate aceste versiuni ale comentariului filozofic sau sociologic nu un exces sau altul al puterii caracterizează fenomenul comunist, ci procesul sistematic intentat realului, voinţa malefică de a-l anula în beneficiul ficţiunii ideologice.” (Monica Lovinescu, Posteritatea contemporană. Unde scurte, III)

Tabloul literaturii din deceniul al optulea nu poate fi nicicum complet fără proza postmodernă. Este o literatură a unui nou raport între real şi imaginar. Dacă neomodernismul recuperase o parte dintre formele literare ale modernismului interbelic, proza livrescă şi parodică a deceniului opt se poate revendica şi ea din avangardă, dar fără aerul de frondă al acesteia. Ea preia de la avangardă doar dimensiunea experienţei formale, recuperând, în bună măsură, este adevărat sub semnul ironiei, formele şi toposurile modernismului.

Cele dintâi semne ale ceea ce se va numi postmodernism apar la autori precum Mircea Horia Simionescu şi Costache Olăreanu. Amândoi aparţin Şcolii de la Târgovişte, grupare care va crea o literatură a parafrazării şi a contrafacerii, ca reacţie la viciile stereotipiei şi ale inerţiei în arta momentului, şi nu numai. Mişcarea postmodernistă propriu-zisă, deşi s-a afirmat mai ales prin poezie, este interesantă ca proză, prin opera a cel puţin trei autori, Mircea Nedelciu, Ioan Groşan şi Mircea Cărtărescu, ultimul de departe cel mai important reprezentant al generaţiei sale.

Romanul O sută de ani de zile la porţile Orientului al lui Ioan Groşan are o structură surprinzătoare. El este alcătuit din episoade scurte, care au o remarcabilă autonomie în cadrul textului, ceea ce are drept consecinţă posibilitatea ca fiecare episod să se constituie într-o scriere independentă, într-o proză scurtă. În ansamblu însă, romanul reprezintă o sinteză a topos-urilor din literatura noastră, cu intenţia manifestă, încă din titlu, de a sublinia o anumită şi predilectă dimensiune a spiritualităţii româneşti, cea balcanică şi orientală.

Concluzii

În esenţă, romanul de după al Doilea Război Mondial este unul profund marcat de contextul social-politic, chiar şi atunci când adoptă formule mascate de reflectare a lumii, precum parabola şi sugestia mitică sau simbolică.

Tipurile de romane cultivate după al Doilea Război Mondial acoperă, în ciuda dificultăţilor epocii, a condiţiei scriitorului de a fi „sub vremuri”, aproape toate genurile: cel realist-tradiţional, de aventuri sau poliţist, psihologic, experimental, obiectiv sau subiectiv. De asemenea, modalităţi ale narării tradiţionale sunt completate de cele moderne, precum discontinuitatea epică şi temporală, analiza psihologică sau notaţia confesivă sub formă de jurnal.

Dar problema care se va pune, în timp, va fi aceea a viabilităţii atât a genurilor, cât şi a operelor care le ilustrează. Timpul care s-a scurs este încă insuficient. Şi cu toate acestea, se poate spune că romanul obsedantului deceniu sau romanul politic, gen, în fond, eteroclit, şi-a pierdut din relevanţa artistică, devenind tot mai mult un produs de istorie literară.

Reevaluată va fi, de altfel, contribuţia fiecărei generaţii a „literaturii comunismului”, inclusiv a Generaţiei ’80: „Din perspectiva unei literaturi atipice care prea des a sărit etapele şi şi-a lăsat descoperite marile capitole, a unei istorii care abia intra, în anii ’70, în matca ei naturală, se poate spune că această generaţie (optzeciştii) a izbutit să forţeze, ca într-o vrajă malefică, brusca îmbătrânire a literaturii române. E posibil ca una din condiţiile decisive ale afirmării şi configurării unei generaţii de creaţie [...] să fie contribuţia ei la „asasinarea „generaţiei anterioare prin compromiterea şi împingerea modelului artistic al acesteia în desuetudine.” (Eugen Negrici, Literatura română sub comunism)