Teme şi motive populare ale basmului

Tema generală a basmului este lupta dintre bine şi rău, concretizată însă diferit, ca o luptă între dreptate şi nedreptate, adevăr şi minciună, curaj şi laşitate, bunătate şi răutate, hărnicie şi lene, generozitate şi egoism, cu victoria indiscutabilă a binelui.

Însuşi modul în care se împlineşte această finalitate - în contradicţie acerbă cu desfăşurarea vieţii de toate zilele, care poate ajunge la un final întunecos - elimină contradicţia fundamentală a basmului, transformând-o într-o interpenetraţie fără surpriză pentru eroii săi, a realului cu fantasticul, într-o coabitare firească a acestora, chiar pentru ascultători.

În lumea în care basmul a fost creat şi în care a vieţuit atâtea secole, feciorul de om sărac sau năpăstuitul prâslea al familiei putea ajunge împărat sau putea dobândi o bogăţie nemaivăzută, numai pe calea întâlnirii cu fantasticul.

Un reprezentant de seamă al criticii franceze, Jean-Pierre Richard, concepe tema drept „...un principiu concret de organizare, ca o schemă sau obiect fix, în jurul căreia are tendinţa să se constituie şi să se dezvolte o lume”. Până la o anumită limită, tema se confundă sau face concurenţă unui alt element, intrigii. Devenind astfel o predominantă de seamă a operei, ea se transformă într-un magnet care polarizează în juru-i cele mai mici detalii.

În basmul folcloric, secvenţe din cele mai diverse capătă sens, se supun unei logici proprii acestuia, încât noţiunea de temă, luată în acest înţeles, devine indispensabilă celei de motiv, iar ambele devin operante în studiul prozei folclorice.

Basm

În basme, se poate vorbi de teme generale şi de teme particulare. Cea dintâi este „principală”, fundamentală, ca una care uneşte particulele narative atât de disparate, conferind subiectului unitate. Temele secundare vin să ilustreze, prin detalii, pe cea principală. Multe dintre acestea sunt expresii ale universului moral şi de gândire al povestitorului (al lumii înconjurătoare); exprimă moduri de viaţă ce nu sunt străine colectivităţilor, care ascultă tocmai cu mult interes basmul.

Şi în basme, temele sunt tradiţionale şi deci, permanente şi universale. Faţă de temele literaturii scrise, acestea au o particularitate în plus: sunt itinerante, adică circulă, în limite definite, fiind aceleaşi în mai multe locuri.

Există şi teme istorice, adică „mitologice”, „legendare” („istoria”, în cazul basmului, fiind luată într-un alt sens decât literatura scrisă). Dar alături de ele, povestitorii dezvoltă şi teme actuale. Deseori, ele devin o şarjă a celor tradiţionale, cel puţin ca mod de expunere; episoadele au conţinut nou. Prin mijloace de comunicare proprii prozei folclorice, îndeosebi basmul cu zmei şi zâne, ilustrează aspecte ale vieţii ca: dragostea, gelozia şi ura; bunătatea şi răutatea, invidia şi perfidia; teme didactice moralizatoare, umoristice, legendar - mitologice, absurde.

Cu privire la tema dragostei, părerile sunt împărţite. Pentru unii cercetători, basmul ar constitui „o poezie despre femei”; după cum pentru alţii, dragostea „nu ar avea în basme aproape niciun rol”. Şi totuşi, ea constituie sarea oricărei povestiri, cea care trezeşte curiozitatea, cel puţin în sfera basmului anumitor popoare.

Este drept că tonul acţiunilor nu îl dă dragostea faţă de soţ, soţie, faţă de femeie. Cu toate că, de obicei, orice subiect se încheie cu căsătorie, nu dragostea constituie esenţa materiei. Sentimentul erotic apare doar ca simplu pretext, ceea ce stă în centrul naraţiunii fiind aventura, o înclinare a eroului de a parcurge spaţii imense şi de a face faţă numeroaselor impedimente, ivite în calea lui tocmai pentru a-i demonstra eroismul.

O stare obsesivă stăpâneşte lumea basmului: de a-şi găsi soţie sau soţ, de a avea copii şi de a întemeia o familie. Dacă evenimentele fabuloase, senzaţionale, incită fantezia şi-i încântă pe ascultători, sentimentul de dragoste, luat în cea mai largă accepţie, mişcă sufletele. Putem spune că basmul impresionează tocmai prin drama fetei izgonite, a soţiei care trebuie să-şi abandoneze căminul şi să nască în pustiu, a soţului rămas singur. Basmul mai place şi datorită tonului naiv, simplu, care-l apropie pe om de esenţa naturii, a vieţii primordiale. Aceasta, deoarece încifrarea sentimentului de dragoste se face într-un mod cu totul arhaic.

Basmul românesc posedă teme legendar-mitologice care, o dată introduse în cadrul subiectului, fac corp comun cu simbolurile mitologice, ca şi cum nu ar putea exista independent, ca în basmul Crâncu, vânătorul codrului, unde eroul, pentru a-şi îndeplini dorinţa, leagă (şi aici) stihiile naturii: pe Decuseară, pe Miez-de-Noapte şi Decătre-Ziuă. Este de remarcat capacitatea povestitorului de a crea o mitologie ca suport artistic, necesar povestirilor sale.

Supus la încercări neobişnuite, eroul reuşeşte să le scape pe fete din captivitatea zmeilor, dar, în drum spre casă, este omorât de un zmeu mai puternic. Vulturul îi aduce „apă vie şi apă tare” şi, reînviindu-l, îl transformă într-un fecior mai frumos decât a fost. Aceste episoade indică în ce constau straturile mitologice ale basmelor. Există un număr mare de legende şi eroi cu profil mitologic. Alături de toate acestea, povestitorii pot imagina episoade dintre cele mai inedite, cu rost estetic, care inculcă subiectele basmelor într-o albie legendară multiseculară.