Ţările române în perioada premergătoare Revoluţiei de la 1848

Principatele Române în perioada 1821-1827

Principatele române - Moldova şi Ţara Românească - au rămas sub ocupaţie otomană timp de un an, cu începere din mai 1821. Obligaţiile multiple ce decurgeau din întreţinerea armatei (hrana şi solda celor peste 20.000 de soldaţi turci, întreţinerea cailor, sarcinile legate de efectuarea diferitelor transporturi), agravate de jafurile şi distrugerile acesteia au fost suportate în cea mai mare măsură de stările de jos. Se adăugau abuzurile boierilor întorşi din refugiu, care, profitând de prezenţa trupelor de ocupaţie, încercau să restabilească vechile lor privilegii faţă de ţărani.

În urma reducerii simţitoare a numărului vitelor de tracţiune, numeroase suprafeţe de pământ au rămas necultivate. În asemenea condiţii, foametea şi bolile au secerat mii de vieţi. În iarna 1822-1823, de exemplu, locuitorii din judeţele Vlaşca, Teleorman, Olt au fost nevoiţi, din lipsă de cereale, să mănânce coajă de copaci. Sub presiunea Marilor Puteri - Rusia, Anglia şi Austria - trupele otomane au fost obligate să părăsească ţara, lăsând în urma lor o datorie publică nemaiîntâlnită până atunci. În acelaşi timp, Poarta otomană a admis restabilirea domnilor pământeni prin numirea lui Ioniţă Sandu Sturdza în Moldova şi a lui Grigore Dimitrie Ghica în Ţara Românească. Cu acelaşi prilej au fost admise şi alte revendicări ale delegaţiilor române care merseseră la Constantinopol, printre acestea cea mai importantă referindu-se la limitarea menţinerii grecilor în funcţiile laice şi bisericeşti.

În 1827, Turcia şi Rusia semnează Convenţia de la Akkerman. Prevederile mai importante ale convenţiei erau: alegerea de către divan a domnilor pământeni pe şapte ani cu aprobarea Rusiei şi Turciei, scutirea Principatelor de tribut pe timp de doi ani, libertatea comerţului, cu obligaţia asigurării cu grâne a Porţii, garantarea drepturilor pentru boierii fugiţi în timpul mişcării revoluţionare din 1821 etc. Aceste prevederi au fost reluate şi consemnate în Tratatul de la Adrianopol, încheiat în 1829, ca urmare a războiului ruso-turc.

Tratatul de la Adrianopol

Alături de prevederile de importanţă deosebită pentru popoarele din Balcani, Tratatul de pace de la Adrianopol conţinea Actul osăbit pentru prinţipaturile Moldova şi Ţara Românească care dezvolta articolul V din tratat şi făcea, de fapt, parte integrantă din acesta. Conform prevederilor acestui act, cetăţile din stânga Dunării - Turnu, Giurgiu şi Brăila -, cu insulele ce ţineau de ele, erau restituite Ţării Româneşti. Poarta se obliga, de asemenea, să respecte şi să apere drepturile Principatelor, câştigate prin tratatele anterioare.

Celelalte puncte ale actului prevedeau autonomia administrativă a Principatelor, domni aleşi pe viaţă cu dreptul de a rezolva treburile ţării cu ajutorul divanului, scutirea Principatelor de obligaţia de a aproviziona Constantinopolul şi cetăţile turceşti din dreapta Dunării, libertatea comerţului etc. Până la plata despăgubirilor de război, Principatele urmau să intre sub ocupaţie rusească. Prin prevederile privind libertatea comerţului şi retrocedarea principalelor porturi de la Dunăre, Tratatul de la Adrianopol deschidea pentru Principate largi posibilităţi de dezvoltare a relaţiilor capitaliste, iar pe plan extern limita amestecul Porţii în treburile interne ale Moldovei şi Ţării Româneşti.

Regulamentul organic

Regulamentul organic a fost legiuirea menită să transpună în practică prevederile Tratatului de la Adrianopol, care aveau în vedere crearea instituţiilor moderne, favorabile dezvoltării capitalismului în Principate. Regulamentul organic a stabilit în primul rând că puterea legislativă aparţinea unei Adunări obşteşti, care supunea domnului cererile şi dezideratele ţării. Domnul era şeful puterii executive, sancţiona şi promulga legile sau putea să se opună proiectelor adoptate de adunare. El era comandantul suprem al miliţiei şi supraveghea menţinerea ordinii publice. Domnul era ajutat de mai mulţi miniştri (interne, finanţe, secretariatul de stat, justiţie, culte şi război).

În felul acesta se instituia în Principate guvernul de tip modern. Conform principiului separării puterilor, înscris în Regulament, justiţia era despărţită de administraţie, primind o organizare aparte. Se creau în fiecare judeţ tribunale de primă instanţă, divanuri judecătoreşti de apel la Bucureşti, Craiova şi Iaşi şi o supremă instanţă, înaltul Divan. Pentru a răspunde unei vieţi comerciale din ce în ce mai active şi mai diversificate, se înfiinţau tribunale speciale de comerţ la Iaşi, Bucureşti şi Craiova.

Regulamentul organic avea o serie de prevederi privind modernizarea finanţelor. Vechile impozite indirecte - vinăriciul, oieritul, dijmăritul - erau desfiinţate, la fel corvezile de tot felul, rechiziţiile în natură, precum şi vămile interne care împiedicaseră dezvoltarea comerţului. În locul multiplelor dări de natură feudală, Regulamentul a introdus un impozit unic, capitaţia, care era plătit de ţărani, şi un alt impozit, numit patenta, plătit de negustori şi meseriaşi. Pe planul organizării finanţelor, Regulamentul organic menţinea şi unele practici învechite, ca scutirea boierilor la plata impozitelor şi răspunderea solidară a satului la plata capitaţiei.

În acest sens, la fel ca în plin feudalism, locuitorilor ţărani le era interzis să părăsească satul, fiind obligaţi să răspundă unul pentru altul de plata impozitelor. Tot în materie financiară, Regulamentul prevedea înfiinţarea unei Bănci Naţionale, adopta principiul modern al bugetului statului, care se întemeia, pentru prima oară în istoria Principatelor, pe concordarea cheltuielilor publice cu veniturile fiscului, pe aprobarea lui de Obşteasca adunare şi pe controlul veniturilor şi cheltuielilor de către un organ special.

Regulamentul conţinea, de asemenea, unele prevederi menite să încurajeze industria: regim de protecţie pentru industria naţională, prime de încurajare pentru întreprinzători, dreptul proprietarilor de a exploata minele de pe moşiile lor. În privinţa reglementării diferitelor probleme legate de viaţa privată a cetăţenilor, s-au instituit secţii de notariat pe lângă tribunale, s-au pus bazele oficiilor stării civile, s-a stabilit hotărnicia tuturor moşiilor după principiile cadastrului modern. De asemenea se preconizau o serie de măsuri privind organizarea învăţământului, organizarea sanitară etc. În sfârşit, Regulamentul înfiinţa miliţia naţională cu sarcina de a păzi graniţele şi de a organiza carantinele în timp de epidemii, de a menţine ordinea interioară şi de a constrânge pe cetăţeni la plata impozitelor.

Importante prevederi ale Regulamentului organic aveau în vedere agricultura, care era principala ramură a economiei Principatelor. Astfel se stabilea dreptul deplin al stăpânilor de moşii asupra unei treimi din moşiile lor, măsură care tindea să transforme domeniul feudal într-o proprietate de tip burghez şi favoriza dezvoltarea relaţiilor capitaliste în agricultură. În ceea ce priveşte claca, principala obligaţie a ţăranilor, Regulamentul organic a introdus norma-lucru, foarte ridicată, care făcea ca cele 12 zile legiuite să fie de fapt 56 în Ţara Românească şi 84 în Moldova. De aceea, pe bună dreptate, K. Marx a caracterizat Regulamentul organic drept „codicele muncii de clacă”, „expresia pozitivă a goanei după supramuncă”.

Principatele în timpul regimului regulamentar

Având principii aproape identice pentru cele două ţări române, Regulamentul organic a fost pus în aplicare în 1831 în Ţara Românească şi în 1832, în Moldova. Până la 1848 au condus ca domni, pe baza Regulamentului, Alexandru Ghica (1834-1842) şi Gheorghe Bibescu (1842-1848) în Ţara Românească şi Mihail Sturdza (1834-1849), în Moldova. În acest interval, ţările române au cunoscut o continuă dezvoltare. În ceea ce priveşte agricultura, perioada regulamentară a fost marcată printr-o pătrundere pe scară mai largă a elementelor capitaliste; tot acum ia fiinţă Societatea de agricultură menită să introducă procedee agrotehnice avansate, începe folosirea maşinilor agricole, se creează învăţământul special tehnic şi agricol şi se încearcă ameliorarea culturilor de cereale şi a raselor de animale.

Dezvoltarea industriei a fost caracterizată prin adoptarea unor noi procedee tehnice şi prin cristalizarea unor forme ale producţiei capitaliste. Acum intră în funcţiune instalaţii mecanice importate şi se fac încercări de a le fabrica în ţară. Instalaţiile mecanice erau folosite, îndeosebi, la prelucrarea materiei prime pentru industria uşoară (lină, in, cânepă, cereale, animale, lemne). Astfel, în 1841 a fost construită la Iaşi prima moară mecanică; în acelaşi an, la Piatra Neamţ, intră în funcţiune fabrica de hârtie a lui Gheorghe Asachi. La Tunari (Bucureşti) a luat fiinţă, în 1843, o fabrică de postav utilată cu maşini din Austria, la Grozeşti (Bacău), o fabrică de sticlă care folosea forţa aburului, iar la Iacobeni (Bucovina), o cărămidărie mecanică, dotată cu maşini fabricate la Viena.

În perioada regulamentară a luat un mare avânt şi comerţul, atât cel intern cât şi cel extern. Prin convenţia vamală din 1846, care intră în vigoare la 1 ianuarie 1848, se preconiza desfiinţarea vămii dintre Moldova şi Ţara Românească, ambele Principate formând o singură piaţă, element important care va avea o contribuţie de prim ordin la înfăptuirea unirii politice din 1859. Un progres considerabil a înregistrat comerţul extern, Principatele făcându-şi apariţia, cu vigoare, în circuitul comercial european. Pentru a se uşura transportul mărfurilor, în 1830-1848 s-au luat o serie de măsuri privind construirea de poduri şi şosele şi de aducere în stare de navigabilitate a râurilor mai mari, ca: Prutul, Siretul, Ialomiţa, Argeşul şi Oltul.

Mişcările revoluţionare premergătoare

Frământările cu conţinut revoluţionar au continuat după 1821 aproape fără întrerupere în Principatele Române. La baza acestora stăteau fie nemulţumirile ţărănimii, care se ridica adesea împotriva asupritorilor, fie încercările unor elemente înaintate, ieşite din rândurile burgheziei în formare, de a pune în practică unele proiecte de reformă menite să vină în sprijinul intereselor ei politice şi economice. Din categoria celor dintâi, cea mai violentă a fost revolta din anul 1826 din Oltenia, condusă de Simion Mehedinţeanu şi Ghiţă Cuţui, foşti participanţi la mişcarea revoluţionară din 1821. Acţiunea iniţiată de ei a fost însă înăbuşită, iar cei doi conducători arestaţi şi spânzuraţi.

În Moldova, în perioada imediat următoare mişcării condusă de Tudor, au început să se manifeste contradicţii între marea şi mica boierime, concretizate în jurul memoriului „cărvunarilor” redactat de un grup de mici boieri în frunte cu Ioniţă Tăutul. Prevederile acestui memoriu nu urmăreau schimbări în raporturile feudale existente, ci doar crearea unor condiţii favorabile micii boierimi: egalitatea în drepturi a tuturor păturilor boierimii, respectul proprietăţii, înlăturarea tuturor piedicilor din calea comerţului, egalitatea înaintea legilor etc. Faţă de asemenea revendicări, reacţia boierimii mari a fost energică şi imediată. Îndeosebi boierii emigranţi, în frunte cu viitorul domn Mihail Sturdza, s-au ridicat împotriva domnului, bănuit că ar fi simpatizat cu noile tendinţe. Meditaţia consulului rus Minciaky a atenuat oarecum conflictul dintre domn şi boierii emigranţi, ceea ce a permis acestora din urmă să revină în ţară.

Sub influenţa socialismului utopic francez, Teodor Diamant, figură reprezentativă a socialismului utopic pe plan european, pune bazele, în 1835, la Scăieni-Prahova, sub numele de „Societatea agronomică şi manufacturieră”, primului falanster din România, desfiinţat însă în anul următor prin intervenţia autorităţilor. În 1839 a fost organizată sub conducerea comisului Leonte Radu aşa-numita „Conjuraţie confederativă”, care îşi propunea să constituie din Moldova, Ţara Românească şi Serbia o confederaţie după modelul celei germane, sub protecţia marilor puteri europene. Mişcarea condusă de Leonte Radu a fost înăbuşită şi conducătorii ei arestaţi.

Domnia lui Alexandru Ghica a fost deseori obiectul unor puternice atacuri din partea boierimii liberale şi a burgheziei. În fruntea opoziţiei se găsea partida naţională, al cărei şef era Ion Câmpineanu. În anul 1638, partida naţională a redactat un manifest care aprecia ca ilegală numirea lui Al. Ghica şi se pronunţa pentru alegerea unui nou domn în ambele Principate şi adoptarea unei constituţii. Proiectul de Constituţie, întocmit de Ion Câmpineanu şi Felix Colson, fost ataşat al Consulatului francez la Bucureşti, prevedea votul universal şi eliberarea clăcaşilor, lăsând însă neatinsă marea proprietate, pe care o degreva astfel de orice servitute feudală. După o peregrinare pe la marile curţi europene, Ion Câmpineanu s-a întors în ţară, unde a fost arestat şi surghiunit.

În 1840 au fost puse bazele unei societăţi secrete sub conducerea lui Mitică Filipescu. Scopul societăţii era răsturnarea ordinii sociale existente şi instaurarea unei noi orânduiri. Printre membrii societăţii se aflau Nicolae Bălcescu, care se pregătea pentru cariera militară, D. Macedonschi, fost participant la mişcarea condusă de T. Vladimirescu, Eftimie Murgu, J.A. Vaillant, C. Telegescu şi M. Serghiescu. „Societatea” îşi propusese să atingă mai multe obiective social-politice care imprimau acesteia un caracter revoluţionar: independenţa ţării, eliberarea şi împroprietărirea clăcaşilor cu despăgubire, anularea tuturor privilegiilor feudale, libertatea şi egalitatea în faţa legilor, republică democratică şi constituirea unei armate revoluţionare.

Aceste obiective urmau să fie realizate cu ajutorul unei răscoale armate care să izbucnească în momentul când condiţiile externe ar fi fost favorabile. Insuficienta legătură cu masele, împrejurările externe nefavorabile ca şi pătrunderea în rândurile membrilor societăţii a unor elemente trădătoare au împiedicat trecerea la realizarea programului. Acuzaţi de „complot criminal” împotriva ţării, membrii societăţii au fost arestaţi şi condamnaţi la ani grei de ocnă. Nicolae Bălcescu, care era minor, a fost internat la mănăstirea Mărgineni, ceilalţi la mănăstirea Snagov.

Trei ani mai târziu, în 1843, după ieşirea sa din închisoare, Nicolae Bălcescu a pus, împreună cu I. Ghica şi Christian Tell, bazele unei noi societăţi secrete, cunoscută sub numele de Frăţia, care s-a adresat atât burgheziei şi boierimii liberale cât şi micii burghezii, lucrătorilor şi ţărănimii clăcaşe. În Moldova, opoziţia împotriva domniei lui Mihail Sturdza a reuşit să strângă în jurul Asociaţiei patriotice un număr important de reprezentanţi ai intelectualităţii progresiste moldovene: T. Râşcanu, V. Mălinescu, Al. I. Cuza etc. Asociaţia, al cărei centru era la Vaslui, avea ramificaţii în toate oraşele din Moldova. Membrii asociaţiei îşi propuneau să lup le pentru egalitatea juridică, dezrobirea ţiganilor boiereşti, fixarea de impozite pe moşii etc.

Mijlocul de realizare a acestui program era lovitura armată împotriva ocârmuirii, care urma să fie dată de un detaşament militar. Informat asupra scopului asociaţiei, domnul a reuşit să o lichideze încă înainte de declanşarea vreunei acţiuni. O parte a membrilor ei au fost arestaţi, iar alţii au reuşit să emigreze. În anii premergători revoluţiei, a avut loc o intensificare a legăturilor între tinerii patrioţi din cele trei ţări române. Prezenţa lui I. Ghica la Iaşi, întâlnirea de la Mânjina, moşia lui C. Negri de lângă Galaţi, călătoria lui Nicolae Bălcescu în Transilvania şi a lui G. Bariţiu în Ţara Românească sunt doar câteva exemple care atestă această intensificare.

Situaţia Transilvaniei în preajma izbucnirii revoluţiei din 1848-1849

Situaţia Transilvaniei în preajma izbucnirii revoluţiei din 1848-1849 se caracterizează prin raporturi sociale şi naţionale complexe. Dezvoltarea social-economică din perioada anterioara a dus la creşterea rândurilor şi importanţei clasei burgheze, reprezentanta noului mod de producţie, a orânduirii capitaliste. Împiedicarea accesului noii clase la puterea politică dădea naştere la contradicţii pe care numai revoluţia burghezo-democratică le putea dezlega. Pe planul vieţii sociale, relaţiile feudale din agricultură, exploatarea cruntă a ţărănimii (acapararea pământurilor de către nobili, obligaţiile grele de muncă, natură, bani etc.) creau principala problemă de rezolvat pentru revoluţia care se apropia; desfiinţarea regimului învechit al breslelor se impunea şi ea.

Din punct de vedere naţional, statisticile timpului, deşi tendenţioase, dovedesc că marea majoritate a populaţiei din Transilvania o formau românii. Pentru înţelegerea modului în care această populaţie era supusă dublului jug al exploatării sociale şi al asupririi naţionale, e necesar să reţinem că în Transilvania, însăşi exploatarea socială era mai accentuată decât în Ungaria sau Austria. Majoritatea iobagilor şi jelerilor o formau românii, în timp ce marea majoritate a nobilimii era formată din elemente maghiare. Armata, poliţia, birocraţia habsburgică aveau menirea de a conserva cu orice mijloace vechile rânduieli.

Publicistica liberală a epocii considera că cele trei naţiuni privilegiate şi cele patru religii din Transilvania, recunoscute oficial (românii rămâneau pe mai departe „toleraţi”), formau împreună cele şapte blesteme ale principatului cu şapte cetăţi (Siebenburgen). Afirmarea crescândă a ideii naţionale s-a dovedit a fi o puternică forţă antifeudală. Conştiinţa naţională a românilor din Transilvania - formată în decursul întregii epoci istorice anterioare, pe baza situaţiei social-economice, demografice şi politice - era întărită de ideile despre originea şi unitatea poporului şi a limbii române; cultivarea istoriei naţionale, a limbii, răspândirea culturii în rândurile poporului, dezvoltarea şcolii, a presei şi literaturii româneşti, legăturile tot mai intense dintre românii transilvăneni şi cei din principate au contribuit în cel mai înalt grad la naşterea mişcării naţionale.

Un rol important în această mişcare revenea păturii - puţin numeroase, dar deosebit de active - a intelectualilor români (profesori, ziarişti, studenţi), din rândurile căreia s-au ridicat fruntaşi de seamă, ca Gheorghe Bariţiu, Avram Iancu, Simion Bărnuţiu, Timotei Cipariu, Eftimie Murgu şi alţii. Unitatea culturală a poporului român se manifesta şi prin faptul că cei mai valoroşi cărturari de peste munţi (Vasile Alecsandri, Gr. Alexandrescu, Bolliac, Bolintineanu, Negruzzi, Donici în literatură, Bălcescu, Kogălniceanu în domeniul istoriei etc.) îşi publicau operele în Transilvania. Dascălii transilvăneni erau întemeietori şi profesori apreciaţi ai celor mai înalte şcoli din Ţara Românească şi Moldova acelui timp; viile preocupări folcloristice contribuiau şi ele la descoperirea unor elemente ale unităţii naţionale.

Primele foi româneşti care au publicat articole, ştiri şi comentarii despre toate cele trei ţări române sunt cele de la Braşov, conduse de Bariţiu: „Gazeta de Transilvania” şi „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”. Mişcarea naţională îşi avea rădăcinile în ţărănime. Masele populare maghiare şi săseşti au fost şi ele cuprinse de suflul înnoitor al timpului, de conştiinţa naţională şi de ideile democratice, antifeudale. Elemente progresiste, ca Jakab Elek, Bolyai Janos - dintre maghiari - sau ca Stephan Ludwig Roth, Anton Kurz - dintre saşi - au exprimat aceste tendinţe, ajungând la poziţii înaintate, prin înţelegerea problemei româneşti, susţinerea necesităţii de a se acorda drepturi naţionale pentru majoritatea covârşitoare a populaţiei; cele mai avansate concepţii ale epocii afirmau necesitatea apropierii între popoarele asuprite, a înfrăţirii acestora în lupta contra absolutismului.

Din păcate, revoluţia a găsit naţionalităţile din Imperiul habsburgic divizate, din cauza divergenţelor dintre burgheziile naţionale, a politicii imperiale de dezbinare naţională, precum şi din cauza limitelor şi greşelilor nobilimii şi burgheziei maghiare. Contradicţiile naţionale din Transilvania s-au ascuţit şi datorită faptului că nobilimea mijlocie şi mică maghiară - care conducea de fapt mişcarea revoluţionară maghiară - dorea menţinerea supremaţiei maghiare: pe această poziţie s-au situat principalii conducători ai revoluţiei maghiare, în frunte cu Kossuth Lajos. Măsurile de maghiarizare, atitudinea şovină faţă de celelalte naţionalităţi nu puteau duce decât la agravarea continuă a problemei naţionale.

Mişcările antifeudale din perioada premergătoare revoluţiei reînviau pentru exploatatori coşmarul răscoalei lui Horea. Numeroase societăţi şi acţiuni, în aparenţă culturale, aveau în fond un caracter politic. În Banat (1830) şi la Sibiu (1834) iau fiinţă societăţi secrete, cu ramificaţii largi, având legături cu mişcarea revoluţionară din Ţara Românească. În Munţii Apuseni se produce o îndelungată mişcare a moţilor (1841-1847), îndreptată la început împotriva exploatării crâncene la care erau supuşi de către fisc (domeniile miniere din această regiune aparţineau statului). Ecaterina Varga, o femeie din rândurile micii nobilimi maghiare, a întocmit petiţiile ţăranilor şi le-a dus la curtea împărătească de la Viena. Aceste petiţii au rămas fără nici un rezultat. Ţăranii refuzau să-şi îndeplinească obligaţiile ce le erau impuse, trecând apoi chiar la folosirea pădurilor, care fuseseră odinioară în folosinţa lor comună. Frământările ameninţătoare din Munţii Apuseni au fost înăbuşite, iar Ecaterina Varga a fost prinsă şi întemniţată.

Dieta Transilvaniei de la Cluj a votat legea urbarială din 1847, care agrava simţitor situaţia ţărănimii, în special prin încuviinţarea răpirii pământului iobăgesc. Gheorghe Bariţiu vedea în această lege reacţionară prilejul izbucnirii unei noi „horiade”. Aristocraţii recunoşteau deschis, în dietă, că desfiinţarea iobăgiei ar duce la pierderea poziţiilor conducătoare ale elementului maghiar. Asistând la dezbateri, Avram Iancu şi-a manifestat indignarea cu aceste cuvinte, adresate unui vorbitor: „Nu cu argumente filozofice şi umanitare veţi putea convinge pe cei tirani, ci cu lancea, ca Horea”. Situaţia revoluţionară din Transilvania, în preajma marii izbucniri populare din 1848, a fost pregătită de toate aceste frământări anterioare.

 Mişcările cu caracter revoluţionar din ţările române în perioada premergătoare anului 1848 sunt forme de manifestare a luptei pentru unitatea naţională a poporului român, pentru înlăturarea orânduirii feudale, pentru revendicări cu caracter burghezo-democratic. În societatea românească încep să se manifeste încă din aceşti ani profundele contradicţii existente între diferite clase şi pături sociale: de o parte se găsea boierimea retrogradă care milita pentru păstrarea integrală a privilegiilor ei de clasă; de cealaltă parte se întâlneau forţele reunite ale boierimii mici şi mijlocii, dornice să obţină o parte din privilegiile marii boierimi, burghezia care lupta pentru câştigarea unor poziţii economice şi politice din mâna marii boierimi şi ţărănimea interesată să scape de asuprirea boierească. Acestea vor constitui forţele sociale care se vor înfrunta în zilele de luptă ale anilor următori.

Check Also

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie …

Eteria şi ţările române

Popoarele creştine din Imperiul Otoman au văzut în victoriile Rusiei asupra turcilor un prilej de …

Prima intervenţie otomană pentru înăbuşirea Revoluţiei din 1848

Revoluţia din Ţara Românească a rămas, aşadar, să se apere singura împotriva ameninţărilor din afară, …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …