Ţara, comitatul şi districtul Haţegului

Calificativul de „ţară” (terra) cu care apare Haţegul la prima sa atestare documentară, se datorează datei acesteia, dar exprimă totodată şi raporturile de la 1247 dintre regalitatea maghiară şi Ţara Haţegului. Probabil că dacă atestarea ar fi fost mai timpurie cu un secol sau poate doar cu o jumătate de secol, am fi întâlnit în document calificativul „pădurea/codrul/Haţeg” (silva), sau o „silva” cu alt nume, dacă toponimul Haţeg nu este mai vechi decât mijlocul secolului al XIII-lea.

O astfel de evoluţie, de la „silva” la „terra”, întâlnim pe durata secolului al XIII-lea în calificativele atribuite Maramureşului de cancelariile regatului, iar jumătatea de secol cu care „terra Harszoc” precede în documente „terra Maramorus” (1247-1299) reflectă în bună măsură situarea Haţegului mai aproape de sfera intereselor şi de direcţiile de expansiune din acest veac ale coroanei arpadiene. Spre deosebire de Maramureş prin care nu trecea vreun drum folosit în mod curent la începuturile mileniului nostru, prin Ţara Haţegului trecea - unul din cele trei drumuri dintre Banat şi centrul Transilvaniei (drumul Mureşului, drumul Begheiului şi drumul prin Poarta de Fier a Transilvaniei), precum şi principala cale dintre sud-vestul transilvan şi Oltenia.

Drumurile prin Haţeg n-au fost totuşi timpuriu folosite de străini, iar în acest sens este semnificativ că pe distanţa de peste 100 km care desparte Caransebeşul de pe Timiş de Simeria Veche de pe Mureş - cale de cel puţin două zile de mers - nu s-a produs deocamdată nici o descoperire anterioară mijlocului secolului al XIII-lea care să poată fi pusă în legătură cu maghiarii sau cu regatul arpadian. Situaţia diferă evident faţă de aceea de pe drumul Mureşului.

Trebuie de la bun început să ne întrebăm ce înţelegea cancelaria regală prin termenul „terra”, ce sens îi era atribuit. În contextul Diplomei cavalerilor ioaniţi, „terra Harszoc” are acelaşi înţeles cu „terra Dytua” sau „ţara cnezatului lui Litovoi voievodul” (terra kenezatus Lytuoy woiawode), este deci pe de o parte un teritoriu geografic delimitat (fie şi „împreună cu pertinenţele sale” - cum pertinentibus suis), iar pe de alta o structură teritorial-politică românească, cu propria ei organizare internă, asupra căreia regele îşi aroga drepturi suzerane. Aceste drepturi mergeau până acolo încât coroana rezerva din acest moment Ţării Haţegului un regim distinct, scoţând-o de sub autoritatea voievodului Litovoi şi deci desprinzând-o de celelalte cnezate care împreună cu voievodul lor intrau la 1247 în dependenţa ordinului ioanit.

Motivele hotărârii regale - care de altfel n-a putut fi atunci pusă în practică - nu sunt greu de înţeles. Ţara Haţegului se afla în interiorul arcului carpatic din care coroana maghiară, indiferent de planurile de expansiune pe care le-a păstrat permanent, voia să facă un hotar asigurat sub aspect militar. Totodată, „terra Harszoc” era nemijlocit vecină şi chiar se întrepătrundea pe alocuri cu o structură teritorială a regatului, nucleul viitorului comitat al Hunedoarei, aflat poate încă de atunci în curs de organizare prin separare de comitatul Albei.

Rezultă că înainte de 1247 Ţara Haţegului a fost unul dintre cele patru cnezate care, reunite sub autoritatea voievodului Litovoi, el însuşi cneaz în „terra Lytua”, constituiau un voievodat românesc dispus pe cele două laturi ale munţilor şi care îşi avea atunci centrul de greutate în nordul Olteniei. În măsura în care la acest stadiu de maturizare a vieţii statale româneşti se poate vorbi de o „capitală” sau mai degrabă de o cetate de scaun, ea se găsea în nordul Olteniei în reşedinţa probabil fortificată a voievodului Litovoi.

Dar conţinutul politic al noţiunii de „terra” nu poate fi reconstituit din afară, de la actele regale câtuşi de puţin interesate în consemnarea stărilor dintr-o „ţară a românilor” în chiar momentul hotărârii de a o încorpora temeinic în regat. Fără îndoială că cele menţionate în Diploma cavalerilor ioaniţi ca existând la sud de Carpaţi - ca diferenţieri sociale, viaţă economică sau organizare militară - sunt valabile şi pentru Ţara Haţegului de la mijlocul secolului al XIII-lea, tocmai datorită faptului că înainte de această dată ea a fost o parte a stăpânirilor voievodului Litovoi.

Datorită informaţiilor din secolele XIII-XIV de care dispunem în Ţara Haţegului, incomparabil mai numeroase şi mai timpurii decât cele privind Oltenia, suntem aici în măsură să reconstituim din interior conţinutul politic al noţiunii de terra. Principala constatare sub acest aspect este existenţa stratificării în sânul feudalităţii locale, precum şi a celor cel puţin opt structuri teritoriale de tipul cnezatelor de vale sau jupanatelor, având în fruntea lor câte o familie din categoria superioară a feudalităţii româneşti haţegane.

Cu aceasta nu putem totuşi da un răspuns întrebării mai vechi, recent din nou formulată, a existenţei în Haţeg a unui voievod sau a echivalării Ţării Haţegului cu un voievodat românesc. Pentru anul 1247 răspunsul nu poate fi decât negativ, deoarece voievodul român care stăpânea şi Ţara Haţegului se afla, după mărturia Diplomei cavalerilor ioaniţi, în nordul Olteniei. Rămâne posibil şi poate fi considerată ca ipoteză de lucru eventualitatea ca din Haţeg să se fi produs cândva o „descălecare” în Oltenia, prin voievodul Litovoi pomenit la 1247 sau printr-unul dintre predecesorii lui, la începutul secolului al XIII-lea sau la sfârşitul secolului anterior.

În cazul în care o asemenea „descălecare” a avut loc, stările demografice reflectate de habitatul haţegan din secolul al XIV-lea, pe care am avut prilejul sa-l analizăm în detaliu, nu fac decât să sublinieze o dată în plus lipsa de legătură dintre „descălecările” româneşti şi transferurile de populaţie de pe o parte pe alta a munţilor. Ipoteza de lucru la care ne-am referit cuprinde însă şi întrebarea, subsidiară, dacă un voievod român rezidind în Ţara Haţegului pe la anul 1200 sau înainte de aceasta, stăpânea şi ţinuturi aflate la sud de Carpaţi, sau dacă voievodatul dispus la 1247 pe ambele laturi ale munţilor se explică tocmai prin „descălecarea” produsă din Haţeg.

Înainte de a cunoaşte arheologic stările din Oltenia din secolele XII -XIII şi de a descoperi centrele politice din cuprinsul voievodatului oltenesc, argumentele ce pot fi invocate - şi care de altfel au fost folosite - ţin mai ales de domeniul toponomastic. Astfel, frecvenţa şi epoca timpurie a atestării în Ţara Haţegului a numelui Băsărabă au fost considerate dovezi pentru originea haţegană a familiei voievodale de la Curtea de Argeş, devenită pe la 1300 dinastie domnitoare a Ţării Româneşti.

Argumentaţia are slăbiciuni serioase deoarece data relativ timpurie a atestărilor se datorează epocii de la care cancelariile regatului s-au interesat de stările locale. Dacă în Ţara Românească ar fi existat cancelarii active în secolele XIII-XIV de la care să ne rămână multe documente, este probabil că am fi avut ştiri despre numeroşi Băsărabă de la sud de Carpaţi. După ce numele a devenit cel al dinastiei domnitoare, este firesc ca folosirea lui acolo în mediul sătesc sau chiar în familiile boiereşti să înceteze sau să devină excepţională.

Şi numele Litovoi, destul de frecvent în secolele XIV-XV în Ţara Haţegului, a servit pentru localizarea aici a începuturilor familiei voievodale din Oltenia, deşi caracterul lui de nume comun, cel mult-de „nume ales” datorită înţelesului, îl face mai puţin probant decât numele Băsărabă ce pare a fi fost iniţial o poreclă. Putem adăuga că numele satului Râu Bărbat a fost folosit în acelaşi sens şi a îndemnat la localizarea în Ţara Haţegului a confruntării militare dintre voievodul Olteniei şi oastea regală trimisă împotriva lui prin 1275-1276, confruntare ce a dus la luarea în prinsoare a voievodului Bărbat, deşi numele satului pare a nu avea legătură cu vreun antroponim ci este mai degrabă numele râului preluat de principala aşezare de pe valea acestuia, iar persoane cu numele Bărbat şi Barbu sunt destul de des menţionate în Ţara Haţegului în secolele XIV-XV. Dacă ar fi să urmăm această cale, ar trebui să aşezăm tot în Ţara Haţegului şi originile familiei domnitoare a Moldovei deoarece, ca antroponim sau toponim, numele Muşat-Muşata este aici încă mai frecvent.

Insistând asupra slăbiciunii argumentelor, n-am urmărit contestarea „descălecatului” haţegan în nordul Olteniei. În ampla şi îndelungata controversă privind realitatea „descălecatului” sau „descălecatelor” produse din sudul Transilvaniei în părţile de sub munte ale viitoarei Ţări Româneşti, ne situăm cu foarte puţine rezerve în rândul celor care acceptă acest proces istoric, atribuindu-i însă un conţinut asupra căruia am insistat cu alte prilejuri, cei de transfer din interiorul în exteriorul arcului carpatic a unui nucleu de organizare politico-militară românească.

De vreme ce condiţiile istorice care au determinat către mijlocul secolului al XIV-lea „descălecarea” maramureşeană în nordul Moldovei - act politic asupra căruia nu există îndoieli - au existat şi în Ţara Haţegului cu câteva generaţii mai devreme, este firesc să credem în realitatea unui descălecat” haţegan. El s-a putut produce doar la sfârşitul secolului al XII-lea sau la începutul secolului următor, iar aceasta face ca amintirea lui să nu mai poată fi surprinsă în documentele care încep la mijlocul secolului al XIII-lea şi se înmulţesc în secolul al XIV-lea, iar cronicile redactate la mijlocul acestui din urmă secol să nu-l consemneze.

S-au făcut încercări de a dovedi conservarea în Ţara Haţegului a ecourilor târzii ale instituţiei voievodale, iar informaţiilor invocate se mai pot adăuga şi altele, decurgând din toponimie. Dar argumentul principal îl oferă instituţiile haţegane şi modul de organizare a societăţii locale, aşa cum le cunoaştem din informaţiile secolului al XIV-lea şi care sunt cu certitudine mai vechi, instituţii şi organizare ce reclamau prezenţa în Ţara Haţegului a unei autorităţi politico-militare româneşti în perioada anterioară apariţiei şi instalării aici a unui reprezentant al autorităţii regale.

În fruntea cnezilor de vale sau a jupanilor trebuia să se afle o căpetenie care să reglementeze raporturile interne din cuprinsul „ţării”, după cum adunările generale ca aceea prezidată la 1360 de castelanul de la Haţeg şi care nu a putut fi prima,, trebuiau şi ele să se desfăşoare în secolul anterior sub supravegherea unei autorităţi general acceptate. De asemenea, strângerea din Ţara Haţegului în secolele XII-XIII a veniturilor coroanei, venituri evocate de chiar textul Diplomei cavalerilor ioaniţi, şi care sunt deci cu mult anterioare momentului instalării aici a unui reprezentant al regelui, după cum vom avea prilejul să arătăm în cele ce urmează, trebuia şi ea garantată de către o persoană situată în vârful ierarhiei sociale haţegane.

Rezumând cele spuse, putem deci accepta prezenţa - înainte de instalarea în Ţara Haţegului a unui reprezentant al autorităţii regale - a unei instituţii româneşti cu conţinut prevalent politic, care îşi exercita prerogativele în variatele domenii ale vieţii sociale haţegane, în domeniul juridic de pildă, sau în cel al organizării militare, cumulând deci atribuţiile pe care le-a avut instituţia voievodatului românesc la începuturile sale. La 1247 nu exista un voievodat al Haţegului ci cel mult o căpetenie dependentă de voievodul care rezida în Oltenia, adică de acel Litovoi al Diplomei cavalerilor ioaniţi. Dar cu una sau două generaţii mai devreme, Ţara Haţegului putea să fie - şi este chiar foarte probabil că a fost - un voievodat românesc, cu sau fără teritorii situate la sud de Carpaţi. La această din urmă întrebare nu vor putea da răspunsuri decât viitoarele cercetări arheologice.

În primii ani ai secolului al XIV-lea, deci la foarte scurtă vreme după instalarea în Ţara Haţegului a unui reprezentant al autorităţii regale, este menţionată aici o instituţie ce pare să conserve o parte a atribuţiilor aparţinând înainte vreme voievodului Ţării Haţegului, sau cel puţin unei căpetenii de rangul acelor Ioan şi Farcaş pomeniţi de Diploma cavalerilor ioaniţi. Este vorba de un villicus de Hatzak”, Nicolae cel Roşu fiul lui Ştefan de Britonia, atestat la 1315.

Villicus se traduce de obicei prin jude sau primar şi desemnează pe fruntaşul ales al unei colectivităţi săteşti (villa) sau orăşeneşti, dar Nicolae cel Roşu, făcând parte din feudalitatea românească haţegană şi stăpânind la 1315 mai multe sate româneşti pe temeiul stărilor de fapt - deoarece abia în acest an i-a fost recunoscută de drept stăpânirea - nu putea fi primar al Haţegului, aşezare catolică având atunci un statut intermediar între sat şi târg.

Pe de altă parte, toponimul Haţeg, lipsit de altă precizare, este folosit de documentele din secolele XIII-XIV atât pentru desemnarea localităţii cât mai ales a „ţării” sau districtului, semnificative fiind în acest sens formulări ca „kenezius de Hathchok” sau chiar „concivus de Haczak” folosite pentru cnezi români care în nici un caz nu locuiau în localitatea Haţeg. Suntem astfel îndreptăţiţi să vedem în acest „villicus” nu atât pe judele sau primarul comunităţii de la Haţeg, ci pe un „jude al Ţării Haţegului” sau chiar pe „judele Ţării Haţegului”, aceste două variante de interpretare lăsând deschisă eventualitatea ca el să fi făcut parte dintr-un organ colectiv sau să-şi fi exercitat singur atribuţiile.

Începând cu anul 1360 şi până în secolul al XV-lea, documentele consemnează funcţionarea instituţiei cnezilor juraţi ai Ţării Haţegului, organ colectiv pentru desemnarea membrilor căruia se folosesc termeni ca „viri idonei et fidedigni”, „iudices iurati” sau „iurati kenezii”. Este vorba de introducerea în tiparele juridice ale regatului angevin a unei realităţi care decurgea din organizarea locală şi care funcţiona în virtutea unor necesităţi interne social-politice şi juridice. Dar la 1315, la începuturile dinastiei angevine pe tronul Ungariei, nu poate surprinde alegerea unei alte soluţii pentru introducerea realităţilor româneşti haţegane în tiparele cancelariilor.

Soluţia îşi găseşte o justificare suplimentară în împrejurările politice locale din acei ani, când regele Carol Robert avea un reprezentant în Ţara Haţegului în persoana comitelui sau castelanului de Haţeg, care ţinea cetatea împotriva fiilor fostului voievod răzvrătit al Transilvaniei, Ladislau Kan, aceştia din urmă având cetatea Deva. În aceste condiţii, colaborarea autorităţilor regale cu feudalitatea românească haţegană şi cu reprezentantul ei Nicolae cel Roşu de Britonia, ca şi obţinerea de către acesta din urmă a diplomei regale, apar ca fapte ce se leagă între ele. Iar în lumina tuturor acestor informaţii, „judele de Haţeg” poate fi considerat drept instituţie cu atribuţii administrative şi judecătoreşti a întregii „ţări” a Haţegului, drept formă târzie şi în bună măsură golită de înţelesul iniţial al instituţiei voievodatului haţegan.

În cele trei decenii care s-au scurs de la 1247 - când regele Bela IV a desprins sau cel puţin şi-a manifestat intenţia de a desprinde Ţara Haţegului din legăturile ei cu voievodatul Olteniei - şi până la 1276 de când avem atestarea comitelui de Haţeg, suntem cu totul lipsiţi de ştiri privind stările locale. Faptul că primul comite de Haţeg, Petru Aba, nu era un dregător local ci un important dregător regal, marele comis, ne dă dreptul să vedem în el un reprezentant cu delegaţie temporară şi specială al coroanei, trimis în acel an sau în anul anterior la Haţeg cu o însărcinare anume.

Alăturând această constatare informaţiilor despre conflictul dintre rege şi voievodul Litovoi al Olteniei, acelaşi cu voievodul pomenit la 1247 sau mai degrabă un urmaş al acestuia, evenimentele capătă împreună înţeles şi plasează la 1275-1276 crearea comitatului Haţeg. Pare totodată foarte plauzibil ca, în forme pe care nu le putem reconstitui în detaliu, Ţara Haţegului să fi continuat în perioada 1247-1275 să ţină de voievodatul Olteniei.

Această din urmă opinie se sprijină şi pe absenţa în acei ani a unui comitat al Hunedoarei, ca şi pe împrejurările organizării lui. De-a lungul secolelor XI-XII şi până la mijlocul secolului al XIII-lea, aşezările catolice din partea apuseană a cursului mijlociu al Mureşului, până la Zam, precum şi cele de pe cursurile inferioare ale râurilor Cer na şi Strei, au ţinut de marele comitat al Albei, în funcţie de regimul social al acestor aşezări, majoritatea lor depindea totuşi direct de autoritatea constituită în cetatea de pământ de la Hunedoara, căreia îi asigurau efectivul militar şi de protecţia căreia se bucurau. După ce la 1224 privilegiile acordate saşilor au determinat crearea în sudul Transilvaniei a teritoriului lor scos din regimul comitatens, cu graniţe care la vest ajungeau până dincolo de Orăştie, zona din jurul Hunedoarei a primit încă mai mult, sub aspect administrativ, caracterul de teritoriu pentru care era necesară o organizare proprie.

În acest sens a acţionat regalitatea în anii de după marea invazie mongolă din 1241-1242. Dacă ne luăm după ordinea cronologică a atestărilor documentare, prima măsură pare a fi fost ridicarea unei cetăţi pe dealul de deasupra Devei, cetate menţionată ca existând la 1264. Doisprezece ani mai târziu, în 1276, este atestat comitatul Hunedoarei şi nu poate fi întâmplător faptul că data coincide cu prima atestare a comitatului Haţeg şi cu prezenţa marelui comis regal Petru Aba în această regiune.

Indiferent de ordinea cronologică în care au fost ridicate cetăţile de zid de la Deva şi Hunedoara, există temeiuri pentru a crede că centrul noului comitat a fost iniţial la Hunedoara. Arhidiaconatul atestat începând cu 1265 este al Hunedoarei, iar numele noului comitat este tot cel al Hunedoarei, păstrat de-a lungul întregului ev mediu şi transmis actualului judeţ. Pare deci foarte probabil ca centrul administrativ, militar şi politic al comitatului să se fi mutat la Deva abia în deceniul 3 al secolului al XIV-lea, după cucerirea acestei cetăţi de către oastea regală de la fiii fostului voievod al Transilvaniei Ladislau Kan.

După mutarea la Deva a centrului comitatului hunedorean, acesta a primit şi hotarele între care va dăinui. De la crearea lui şi până către 1320, pe durata unei jumătăţi de secol, teritoriul noului comitat a fost foarte restrâns. Nu avem ştiri ca el să se fi extins spre nord până în valea Crişului Alb, cum s-a întâmplat ulterior, iar pe valea Cernei comitatul nu a depăşit cu mult în amonte localitatea eponimă, deoarece satele româneşti de pe cursul superior al Cernei, începând chiar cu Cincişul, sunt precizate în secolul al XIV-lea ca fiind în districtul Haţegului şi prin urmare ele trebuie să fi ţinut pe la 1300 de comitatul Haţeg. Şi pe cursul inferior al Streiului, hotarul dintre cele două comitate învecinate, al Hunedoarei şi al Haţegului, trebuie să fi ţinut seama de apartenenţa firească la Ţara Haţegului a satelor româneşti.

Cât despre comitatul Haţegului, posedăm doar puţine informaţii sigure oglindind această primă soluţie adoptată de coroană pentru încorporarea „ţării” în hotarele regatului. Da 1276 este vorba despre „corniţele de Haţeg”, la 1315 moşia Britonia este precizată ca aflându-se „în comitatul de Haţeg”, iar la sfârşitul secolului al XIV-lea mai întâlnim un ecou târziu al existenţei acestui organism teritorial.

Menţiunile ne asigură că paralel cu comitatul învecinat al Hunedoarei şi tot pe durata unei jumătăţi de secol, deci până către 1320, a existat un comitat al Haţegului. Evident că acest comitat, care trebuie să fi inclus şi cea mai mare parte a „pertinenţelor” de la 1247 ale Ţării Haţegului, a funcţionat neîntrerupt doar din punctul de vedere al autorităţilor regale, deoarece împrejurările politice din aceste decenii, legate de anarhia feudală de la sfârşitul secolului al XIII-lea şi de dificultăţile întâmpinate de dinastia angevină de a se consolida pe tronul Ungariei, au făcut ca în perioade îndelungate noul comitat să fie o instituţie fictivă.

În afara marelui comis regal Petru Aba, care a avut desigur un reprezentant personal în castelanul ce rezida la Haţeg, mai cunoaştem un singur nume care ar putea fi al unui comite al Haţegului, atestat într-un moment în care, la fel ca şi în 1275-1276, coroana avea de rezolvat în această regiune sarcini militare. Este vorba de Nicolae Szechy pomenit drept comite sau castelan la 1317, în anul în care Carol Robert reuşea să înfrângă sub învecinată cetate a Devei ultima rezistenţă a partizanilor fostului voievod transilvănean Ladislau Kan.

După cum s-a spus, pe la 1320 sau puţin după aceasta s-a organizat „districtul Haţeg” sau „districtul cetăţii Haţeg” ca parte constitutivă a comitatului Hunedoara, avându-l în frunte pe castelanul cetăţii regale a Haţegului. Vecinătatea cu Deva, unde în secolul al XIV-lea s-a aflat principala reşedinţă a voievodului Transilvaniei, a făcut ca demnitatea de castelan al Haţegului să fie de obicei deţinută de colaboratori apropiaţi ai voievodului, care îi puteau astfel pune la dispoziţie importantul contingent militar recrutat printre cnezii români haţegani.

Nu ştim cine a fost castelan la Haţeg în timpul celor două decenii de voievodat transilvănean ale lui Toma de Szecseny (1322-1342), dar după 1344 când familia Lackfi a preluat pentru mai mult de trei decenii demnitatea de voievod al Transilvaniei, este sigur că ea a fost strâns implicată în evenimentele şi transformările pe care le-a cunoscut Ţara Haţegului.

Andrei Lackfi a acţionat aici în anii 1356-1359 pe când era voievod al Transilvaniei şi când în Ţara Haţegului au avut loc execuţii sumare de cnezi români ce au determinat ulterior intervenţia regelui pentru reparaţii parţiale, iar în 1360 este atestat Petru de Oarda drept castelan al Haţegului, acesta fiind vice-voievodul Transilvaniei şi prin urmare colaborator apropiat al voievodului Dionisie Lackfi. Cum acesta din urmă deţinea în aceeaşi vreme demnitatea de jude al curţii regale, este mai mult decât probabil că atât la Deva cât şi la Haţeg el era reprezentat de către vicevoievod.

Către sfârşitul secolului al XIV-lea, după moartea lui Ludovic I şi în primii ani de domnie ai lui Sigismund de Luxemburg, suntem informaţi asupra preluării demnităţii de castelan al Haţegului de către familia nobiliară de Binţinţi şi Pişchinţi (sate învecinate pe malul de sud al Mureşului), care apare de altfel în aceşti ani ca având rolul principal în organizarea şi funcţionarea comitatului Hunedoara, deoarece a deţinut paralel sau consecutiv demnităţile de comite şi castelan al Devei. Datorită preocupărilor ce ne-am fixat, episodul interesează mai ales prin cotropirile iniţiate de această familie şi prin modificările pe care acţiunile ei le-au produs sistemului de relaţii patrimoniale din Ţara Haţegului.

În ceea ce priveşte hotarele districtului Haţeg şi locul acestuia în cadrul comitatului Hunedoara, reconstituirile sunt doar aproximative datorită documentelor, care fie lipsesc în anumite perioade, fie cuprind informaţii contradictorii. Un act din 1387 redactat la Deva de un for judiciar cuprinzând ansamblul autorităţilor din comitat, foloseşte intitulaţia „nos iudices, iurati et universi hospites, kenezys necnon karaynuk de districtu Hachzak, de fluvio Strig, de Hunyad, de Varmegy et de Iwfiw” pentru adeverirea unei tranzacţii imobiliare de la Călanu Mic.

Ar rezulta existenţa în comitat a cinci districte: al Haţegului (enumerat în frunte, deşi Călanu Mic era în districtul Streiului!), al râului Strei, al Hunedoarei, al Devei (varmegye înseamnă comitat, iar cum centrul comitatului era la Deva şi cum în alte documente este vorba de „districtul Deva”, echivalarea se impune) şi al Dobrei. Dar cu nu mult mai devreme, în 1371, un alt act judiciar vorbeşte despre „universi kenezii et olachi de quatuor sedibus districtibus castri Deua”, reducând deci la patru numărul districtelor şi precizându-le a fi ale cetăţii Deva, nu ale comitatului.

În realitate, departajarea teritorială a patru sau a cinci districte şi considerarea lor ca subunităţi administrative cu organizare şi instituţii proprii, se complică prin faptul că dependenţa satelor de anumite districte nu ţinea seama doar de criteriul geografic, ci şi de cel social sau juridic şi - implicit - de regimul patrimonial, adică de existenţa unei proprietăţi nobiliare depline sau a uneia grevate de obligaţii faţă de cetatea regală.

Nu trebuie uitat că transformarea comitatului regal în comitat nobiliar era un proces deja încheiat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea. Oricum, aşa se explică de ce satul Zlaşti, care se află în vecinătatea imediată a Hunedoarei, apare la 1362 ca fiind în districtul cetăţii Deva, în timp ce Totia care se află pe malul drept al cursului inferior al Streiului şi care deci ar fi trebuit să se afle în districtul râului Strei pomenit la 1387, este precizat cu câţiva ani mai devreme ca aflându-se în districtul Hunedoara.

Dacă hotarele sudice şi vestice din secolul al XIV-lea ale districtului Haţeg nu ridică semne de întrebare, ele fiind identice celor ale „Ţării Haţegului cu pertinenţele sale” din secolul anterior şi pe care le-am urmărit în detaliu, în schimb limitele teritoriale nordice şi nord-vestice ale districtului sunt mai greu de trasat. Da sfârşitul secolului al XIII-lea, o dată cu prima etapă de organizare a comitatului Hunedoara, autorităţile regale s-au străduit să impună principiul geografic şi să transforme grupul de aşezări catolice dependente de cetatea de acolo într-un organism teritorial, în care au fost incluse şi satele româneşti din zona răsăriteană a masivului Poiana Ruscăi, legate acum prin obligaţii tot mai precise de cetatea Hunedoara.

Semnificativă din acest punct de vedere este diploma acordată la 1380 lui Stoian fiul lui Muşana de Densuş pentru două sate din munţii Poiana Ruscăi, „Bobochmezeu... lângă râul Cerna” precizat a fi în districtul Haţeg şi „Poieniţa... lângă pârâul Cernişoara” aflat în districtul Hunedoara. Indiferent de identificarea acestei Poieniţa, situarea ei pe un afluent al Cernei reflectă evident apariţia unui hotar artificial în bazinul superior al râului Cerna. De altfel, pe măsura progreselor înregistrate în secolul al XIV-lea de organizarea domeniului cetăţii Hunedoara şi mai ales după ce acesta a ajuns la 1409 în stăpânirea familiei Corvineştilor, distanţarea faţă de Ţara Haţegului a satelor româneşti din munţii Poiana Ruscăi se va accentua încă mai mult.

Pe cursul inferior al Streiului, atestarea acelui „district al râului Strei” lasă impresia creării unui hotar al districtului Haţegului ce nu depăşea cu mult înspre nord localitatea eponimă, trecând între Bretea Streiului despre care aflăm că ţinea de cetatea din Haţeg şi satul Strei. Dar „districtul râului Strei” nu a fost un organism teritorial viabil şi chiar încercările de a-l crea nu par să se fi întins mai mult decât pe durata deceniilor 8-9 ale secolului al XIV-lea, când este atestat. El era lipsit de o cetate de care să depindă satele districtului şi lipsit chiar de un centru administrativ, în acest sens putând fi luat în considerare doar Streisângeorgiu care, ca reşedinţă a unei familii de cnezi de vale, făcea parte dintre realităţile mai vechi ale subîmpărţirilor Ţării Haţegului. Prima atestare documentară a districtului râului Strei este din 1377, în două diplome succesive privind aceeaşi danie, iar a doua şi ultima este cu zece ani mai târzie, în actul pe care l-am invocat mai sus. Dar tot în 1387 aflăm că satul Călanu Mic, vecin cu satele Strei şi Streisângeorgiu, ţinea de cetatea Deva.

Informaţiile referitoare la acest district îl definesc deci mai degrabă ca o încercare a autorităţilor regale de a desprinde din Ţara Haţegului şi din legăturile lor fireşti mai vechi cele cea 15 sate româneşti de pe cursul inferior al Streiului, pentru a le lega mai strâns de cetatea şi de centrul administrativ al comitatului aflate la Deva. Această încercare pare să fi dat roade, cel puţin sub anumite aspecte, la sfârşitul secolului al XIV-lea, când satele din zonă sunt constant precizate ca făcând parte din domeniul cetăţii Deva, după ce acest domeniu s-a întins şi pe învecinată vale a Orăştiei (Râu Grădiştii), dar cu toate acestea relaţiile sociale, familiare şi de altă natură ale satelor din episodicul „district al râului Strei” au rămas tot timpul îndreptate spre mai vechiul lor centru din Ţara Haţegului.

Foarte semnificativ în acest sens este faptul că la 1362-1363, când „comitele” Daţcu fiul lui Muşat de Popeşti, precizat ca rezidind în districtul cetăţii Deva (in districtu castri nostri de Deva residens), ajunge în conflict pentru satul Zlaşti de lângă Hunedoara, despre care se spune că ţinea de cetatea Deva (ad castrum Deva spectantem), cu doi cnezi dintre care unul pare a fi cel de la Strei, deci din „districtul râului Strei”, conflictul a fost rezolvat în faţa tuturor cnezilor şi bătrânilor românilor din districtul Haţegului (i).

Constatăm astfel că, fără prea mari modificări, districtul medieval al Haţegului din secolele XIV şi XV, adică din epoca ce-l defineşte ca district românesc, continuă de fapt sub aspect teritorial „ţara” din secolul al XIII-lea şi că episodul comitatului Haţeg, situat cronologic între aceste două structuri teritoriale la cumpăna secolelor XIII-XIV, nu a produs schimbări în această direcţie. Mai mult, în 1398 este vorba chiar de „districtul Haţeg cu pertinenţele lui”, formulare ce repetă aidoma pe aceea folosită cu 150 de ani mai devreme şi care dovedeşte că districtul nu reprezintă o creaţie a autorităţilor regale, ci doar o formulă administrativă aplicată unei vechi „ţări” româneşti.

Dacă acestea au fost raporturile dintre „ţară” şi „district” sub aspect teritorial şi din punctul de vedere al menţinerii între aceleaşi limite a unei structuri social-politice româneşti de caracter prestatal, ne putem întreba în ce măsură s-au transmis instituţiile din secolele XII-XIII ale Ţării Haţegului în districtul din secolele XIV-XV. Sub acest aspect, cea mai importantă instituţie haţegană reflectată de documentele de cancelarie din epoca districtului este aceea a „adunărilor obşteşti ale cnezilor, bătrânilor şi oamenilor de orice stare din district”, înlocuite uneori, sau mai degrabă înlocuite treptat, prin adunările cu caracter judiciar ale cnezilor-juraţi ai Ţării Haţegului.

Instituţia nu a reprezentat o particularitate haţegană, fiind consemnată şi în celelalte „ţări” sau districte româneşti din cuprinsul Transilvaniei, dar informaţiile referitoare la dăinuirea ei în districtul Haţegului sunt relativ mai numeroase, mai detaliate şi prin urmare permit comparaţii. Ne grăbim să adăugăm că ştirile nu sunt totuşi îndestulătoare pentru a servi reconstituirii sub toate aspectele a caracterului şi modului de funcţionare al instituţiei, cu atât mai mult cu cât consemnările scrise, după cum pe bună dreptate s-a subliniat, sunt evident denaturate de încercarea introducerii unor realităţi româneşti cu caracter prestatal în tiparele juridice ale regatului.

Recenta cercetare de detaliu a „adunărilor cneziale” din Ţara Haţegului, în încercarea de a le descifra semnificaţiile, ne scuteşte în mare măsură de discutarea amănunţită a informaţiilor. De la mijlocul secolului al XIV-lea şi până la sfârşitul secolului următor, pot fi înregistrate 12 asemenea adunări, mai mult sau mai puţin explicit consemnate de documente şi beneficiind aproape toate de o dată sigură. Dar numărul lor a fost cu certitudine mult mai mare, deoarece chiar în actele întocmite cu asemenea prilejuri sunt amintite alte adunări similare, în care nu au fost redactate documente sau ale căror documente nu au ajuns până la noi.

Pe de altă parte, autorul cercetării la care ne referim stabileşte, pe bună dreptate, că anul 1420 a reprezentat un hotar cronologic în evoluţia raporturilor social-juridice din Ţara Haţegului, acesta fiind anul marii campanii otomane ce a afectat zona prilejuind bătălia de sub cetatea Haţeg la care au participat desigur, cu mari pierderi, toţi cnezii români haţegani, eveniment ce a grăbit generalizarea unui nou tip de raporturi ale autorităţilor regale cu societatea românească localnică. Ne interesează prin urmare în special ştirile dintre 1360 - data primei consemnări - şi 1418, de când avem ultima informaţie asupra unei asemenea adunări de dinainte de evenimentul pomenit.

Aceste adunări nu seamănă perfect între ele sau, mai degrabă, dincolo de fireasca evoluţie a instituţiei pe durata a şase decenii, modul în care au fost consemnate de către unul sau altul dintre redactorii de documente a fost diferit. Da 1360 a avut loc o „adunare obştească cu obştea cnezilor şi a oamenilor de orice altă stare şi seamă din districtul Haţeg” (congregatio generalis... universitati keneziorum et alterius cuiusvis status et condicionis hominibus de districtu Hatzak), prezidată de castelanul de Haţeg care era şi vicevoievod al Transilvaniei81. Se afirmă că a fost convocată pentru „reaşezarea drepturilor” din district, ca urmare a poruncii regelui dată voievodului Transilvaniei, care l-a delegat în acest scop pe vicevoievod.

Da data adunării ne aflăm la numai patru decenii de când a fost organizat districtul Haţeg, mai puţin decât durata a două generaţii şi este firesc ca atunci să se mai fi menţinut în practică multe din caracterele anterioare ale acestor adunări. „Reaşezarea drepturilor” nu însemna doar activitate judiciară şi chiar dacă documentul datorită căruia ne este cunoscută desfăşurarea acelei adunări priveşte rezolvarea unui litigiu, este sigur că la Haţeg, sub supravegherea şi controlul vicevoievodului, au fost atunci reglementate multe alte probleme ale vieţii districtului.

În cele cel puţin şase zile cât a durat adunarea, s-au putut „reaşeza” numeroase drepturi. Sensul adunării devine încă mai clar dacă ţinem seama de faptul că în anii 1356-1359 au avut loc tulburări în Ţara Haţegului, s-au pronunţat sentinţe capitale şi s-au confiscat moşii, astfel încât „reaşezarea drepturilor” sub patronajul unui nou voievod al Transilvaniei a însemnat de fapt reglementarea relaţiilor dintre autorităţi şi mediul românesc haţegan.

Chiar dacă toţi cei 24 asesori-juraţi aleşi în adunarea din 1360 aparţin acestui mediu tradiţional - 12 cnezi, 6 preoţi şi 6 „români de rând”, lipsind însă din lista numelor un cneaz şi un preot -, se pare că pomenirea „celorlalţi oameni de orice altă stare şi condiţie din district” are în vedere noile elemente etnice şi categorii sociale ce vor apare ulterior mai clar consemnate în componenţa adunărilor. Este vorba în primul rând de persoane având juridic calitatea nobiliară - nu uităm că încă din 1315 familia din Britonia avea această calitate - dar şi de locuitorii celor trei aşezări catolice privilegiate ale districtului, cei din Haţeg, Sântămăria Orlea şi Bretea Streiului, pe care-i putem identifica cu „oaspeţii” ce vor fi amintiţi ca participând la adunările de mai târziu.

Adunarea din 3 martie 1363, prezidată de acelaşi vicevoievod Petru de Iara şi Oarda, dă în mai mare măsură impresia că a fost un scaun de judecată iar componenţa instanţei apare lărgită, fiind pomeniţi nobilii din comitat, obştea cnezilor şi bătrânii românilor din districtul Haţeg, juzii nobililor precum şi „alţi locuitori ai districtului” (ac aliis provincialibus). Convocarea nobililor, reprezentaţi foarte probabil de către juzii lor, se explică prin calitatea nobiliară a unuia dintre împricinaţi, „corniţele” Laţcu fiul lui Muşat ce nu poate fi totuşi considerat „comite de Deva” ci trebuie să-şi fi obţinut pe altă cale titlul.

Dar sunt destule temeiuri pentru a crede că adunarea de la Haţeg nu a fost for judiciar convocat pentru rezolvarea litigiului privind satul Zlaşti, ci că litigiul a fost adus în faţa unei adunări care oricum urma să aibă loc, considerându-se că la Haţeg este locul şi forul potrivit rezolvării lui. Doar astfel ne putem explica de ce judecata privind stăpânirea satului Zlaşti nu s-a desfăşurat la Hunedoara, la Bârcea, unde spre sfârşitul veacului s-a stabilit locul adunărilor nobiliare din comitat, sau la Deva.

Că aceste adunări n-au fost doar scaune de judecată, ocupându-se şi de probleme pentru care n-au fost întocmite acte scrise şi având deci un caracter mult mai larg şi mai complex, reiese şi din informaţiile ulterioare. Dacă ar fi să dăm crezare modului în care documentul din 2 februarie 1387 prezintă adunarea de la Deva şi dacă acest document ar fi fost singurul rezultat al adunării, atunci ea nu a rezolvat litigii ci a avut drept scop doar confirmarea unei zălogiri produse în favoarea castelanului Devei care era în acelaşi timp comite al Hunedoarei.

Acesta a fost desigur şi motivul pentru care beneficiarul, corniţele Ioan fiul lui Nicolae de Pişchinţi, nu este amintit ca prezidând adunarea. Sunt în schimb menţionaţi „juzii, juraţii şi toţi oaspeţii, cnezii şi crainicii” din cele cinci districte ale comitatului (Nos judices, iurati et universi hospites, kenezys necnon karaynuk de districtu...), ca reprezentând forul în numele căruia se face adeverirea.

Caracterul românesc al acestei adunări este îndoielnic, deoarece ,,juzii” menţionaţi în fruntea textului par să fie cei ai nobililor din comitat, după cum „oaspeţii” nu pot fi decât locuitorii aşezărilor catolice privilegiate. Oricum, această adunare iese din tiparele celor evocate anterior ca şi din ale celor despre care va mai fi vorba, lăsând impresia unui for convocat de corniţele hunedorean la sediul său administrativ, unde l-a folosit şi pentru întărirea unei tranzacţii în care era direct interesat.

Adunarea ne apare astfel ca o încercare de a înlocui o veche instituţie românească a Ţării Haţegului cu o instituţie comitatensă, încercare ce va da roade doar mai târziu, după integrarea unei părţi a feudalităţii româneşti haţegane în nobilimea regatului. Merită consemnat şi faptul că actul poartă o pecete, cea mai veche din câte sunt menţionate sau cunoscute ca aparţinând comitatului Hunedoara, şi că studierea ei sub aspect heraldic ar putea oferi elemente foarte importante pentru cunoaşterea evoluţiei comitatului în secolele XIV-XV.

Nici adunarea celor 12 juraţi şi a „obştei nobililor şi cnezilor din districtul Haţeg” (... jurati ac universitas nobilium et kenezyorum de districtu Haczak), desfăşurată la Haţeg în 4 septembrie 1402 şi prezidată de cei doi castelani ai cetăţii Haţeg, nu pare să fie - pe temeiul celor consemnate în documentul datorită căruia o cunoaştem - un for convocat pentru judecarea unuia sau a mai multor litigii, deoarece actul atestă o vânzare iar adunarea ne apare astfel mai degrabă ca un for de adeverire. S-au desfăşurat şi adunări care au avut în mod evident caracterul de scaun de judecată, convocat ad-hoc pentru soluţionarea unui litigiu.

Acesta a fost cazul adunării ce a avut loc la 30 octombrie 1398 la Grădişte (în acelaşi an, la 5 august, se desfăşurase deja la Haţeg o altă adunare!), prezidată de voievodul Transilvaniei şi unde „juraţii şi toţi oaspeţii şi românii din districtul Haţeg şi din pertinenţele acestuia” au soluţionat conflictul privind stăpânirea moşiei Pala. Semnificativă este convocarea forului „la faţa locului”, Grădişte-Britonia învecinându-se nemijlocit cu Pala. Iar această din urmă moşie, situată pe cursul superior al Bistrei bănăţene în faţa Porţii de Fier a Transilvaniei, justifică foarte probabil includerea în textul documentului a noţiunii de „pertinenţe ale districtului Haţeg”.

Pornind de la aceste observaţii, credem că se poate încerca formularea câtorva încheieri cu caracter mai general asupra „adunărilor cneziale” din Ţara Haţegului, valabile desigur şi pentru celelalte „ţări” româneşti.

  • Adunările s-au desfăşurat cu regularitate la Haţeg şi, cel puţin de la data de la care le putem surprinde în documente, au avut loc sub tutela reprezentantului autorităţii regale. Acesta a fost în mod obişnuit castelanul sau cei doi castelani de Haţeg, căpetenie administrativă şi militară a districtului, uneori vice-voievodul Transilvaniei - care în unele cazuri a cumulat şi demnitatea de castelan al Haţegului - şi doar în mod excepţional voievodul Transilvaniei.

Au existat însă şi adunări, ca cele din 1411 şi 1418, la care „cnezii juraţi” s-au întrunit şi au adoptat hotărâri, sau au rezolvat litigii, fără a fi prezidaţi de reprezentantul autorităţii regale şi din această cauză e mai firesc să vorbim despre „juzii Ţării Haţegului”, ca membri ai unui organ colectiv, decât despre „asesori-juraţi”. Semnificativă ni se pare acceptarea şi confirmarea de către autoritatea regală a hotărârii unui for compus doar din juzii ţării. Toate acestea dovedesc vechimea şi funcţionarea neîntreruptă a acestei instituţii după legile interne nescrise ale Ţării Haţegului.

  • Adunările aveau loc pe durata câtorva zile şi foarte probabil la date fixate tradiţional, în funcţie de sărbători. Imixtiunea autorităţilor regale în organizarea şi desfăşurarea lor pare să fi determinat cu timpul modificarea datelor obişnuite. Prima dintre adunările consemnate documentar s-a desfăşurat în zilele de dinainte şi de după Rusalii.
  • Adunările n-au fost doar scaune de judecată şi pare chiar foarte probabil ca activitatea judiciară să nu fi reprezentat principala lor funcţie. După apariţia şi instalarea autorităţilor regatului în Ţara Haţegului şi o dată cu însuşirea de către ele a prerogativelor politice, administrative, militare şi de altă natură ale districtului, a fost firesc ca latura judiciară a activităţii acestor adunări să se accentueze. Datorită faptului că desfăşurarea adunărilor ne-a devenit cunoscută prin intermediul actelor pe care le-au redactat sau care au fost redactate cu prilejul ţinerii lor, acte privind soluţionarea de litigii, informaţiile scrise ne prezintă unilateral şi deformat caracterul şi rosturile acestor adunări.
  • Adunările au fost iniţial o instituţie exclusiv românească a Ţării Haţegului, cu caracter larg popular, care pe durata unui secol a evoluat devenind un for mai complex sub aspect etnic şi totodată mai puţin „democratic”. Evoluţia se reflectă în prezenţa „oaspeţilor” la adunări ca şi în apariţia treptată a nobililor precizaţi drept categorie socială distinctă. În comparaţie cu adunările haţegane din secolul al XIII-lea, pe care le putem reconstitui doar ipotetic, cele de la sfârşitul secolului al XIV-lea ale districtului Haţeg oglindesc fidel noile realităţi din acest district.
  • Adunările n-au fost instituite de către autorităţile regatului ci reprezintă cea mai veche şi mai importantă instituţie a Ţării Haţegului. În măsura în care Ţara Haţegului a reprezentat cândva înainte de mijlocul secolului al XIII-lea un voievodat românesc, opinie la care ne alăturăm, aceste adunări au avut în fruntea lor pe voievodul Ţării Haţegului. La fel după cum au procedat şi cu celelalte instituţii româneşti de tip prestatal, autorităţile regale au preluat şi folosit în interesul lor aceste adunări, determinând transformările şi modificările despre care a fost mai sus vorba.

Deoarece este foarte puţin probabil ca în viitor să apară noi informaţii scrise referitoare la aceste adunări şi cum etapele timpurii ale acestei instituţii n-au putut lăsa mărturii scrise, cunoaşterea ei mai îndeaproape trebuie să urmeze alte căi. Cercetarea etnosociologică şi mai ales folosirea analogiilor pe care ni le oferă societăţile înrudite, ce au parcurs aceeaşi etapă istorică beneficiind de consemnări scrise, ni se par a fi căile cele mai promiţătoare.