Structura şi relaţiile sociale în ţările române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Structura socială

Este o realitate a veacului al XVII-lea pe o foarte vastă arie geografico-politică din Europa răsăriteană domeniul feudal. Acesta creşte prin răşluirea pământurilor ţărănimii libere, după cum sporeşte şi rezerva feudală prin ştirbirea loturilor ţărănimii aservite. Aceste modificări în structura proprietăţii funciare au avut urmări evidente şi în structura socială. O mică parte a boierimii sau nobilimii se îmbogăţeşte, acaparează dregătoriile centrale şi locale, pe când cea mai mare parte stagnează sau chiar decade.

Ţărănimea liberă - răzeşi, moşneni, cneji, megieşi - scade nu numai numeric, dar slăbeşte şi din punct de vedere social-economic. Ţărănimea liberă îşi îngustează rândurile şi prin vinderea silită a ocinelor din cauza neputinţei satisfacerii dărilor tot mai numeroase şi tot mai grele. În acelaşi timp ţărănimea dependentă - iobagi, şerbi, rumâni, vecini, jeleri, săraci -, rândurile căreia se îngroaşă prin aservirea unei însemnate părţi a ţărănimii libere, pe de o parte se stratifică în raport de situaţia economică, iar pe de alta sărăceşte prin fărâmiţarea loturilor.

Situaţia socială şi raporturile dintre clase în ţările române sunt mult asemănătoare cu tabloul Germaniei de răsărit (înfăţişat de Friedrich Engels în Războiul ţărănesc german). Nobililor, ca să cumpere mărfuri de lux „le trebuiau bani, iar bani puteau avea numai de la ţărani. De aceea ţăranii au fost supuşi unor noi presiuni, dijmele şi clăcile au fost sporite, s-a intensificat zelul cu care ţăranii liberi au fost transformaţi în clăcaşi, clăcaşii în şerbi, iar pământul comun al mărcii (obştii) în domeniu feudal”.

Obligaţiile ţărănimii

Prefacerile social-economice amintite indică şi direcţia de evoluţie a obligaţiilor ţărănimii: continua lor sporire atât faţă de stăpânul feudal cât şi faţă de stat. În toate cele trei ţări româneşti tendinţa de generalizare a clăcii sau robotei şi de sporire a ei constituie fenomenul social caracteristic, fie că este sau nu precizat cuantumul ei. În Transilvania robota sporeşte de la o zi pe săptămână, la cât fusese statornicită după înăbuşirea răscoalei lui Doja, la două zile pe săptămână în secolul al XVII-lea. În Moldova şi Ţara Românească această obligaţie nefiind reglementată oficial, se pretindea ţăranilor să lucreze la ce şi cât le pretindea stăpânul.

Acest lucru îl cunoştea şi Dimitrie Cantemir pentru vremea sa, consemnând în Descrierea Moldovei că ţăranii „sânt siliţi să împlinească necontenit slujbele pentru stăpânii lor; nu este nici o măsură care să mărginească munca lor; ea depinde de voia stăpânului”. Rare sunt cazurile când se fac precizări, şi acestea numai cu valoare locală. Ceea ce îngreuia şi mai mult robota sau claca era pretinderea ei în întregime în anumite luni ale anului, primăvara şi vara mai ales, ogorul iobagului rămânând, astfel, nelucrat.

Sporirea robotei sau a muncii gratuite nu aducea după sine reducerea celorlalte obligaţii. Dimpotrivă, ţăranii continuă să dea dijma sporită din toate produsele agricole şi din animalele mici. Al treilea capitol important al obligaţiilor feudale era darea în bani sau convertirea în bani a unor obligaţii iobăgeşti. Mai generalizată în Transilvania, darea în bani nu lipseşte nici în celelalte două ţări româneşti. Darurile (plocoanele) din cele mai felurite produse şi aşa-zisele monopoluri feudale (măcelăritul, morăritul, crâşmăritul) constituiau alte poveri pe umerii iobăgimii.

Nu lipseau, fireşte, nici obligaţiile ţărănimii faţă de stat cu pondere schimbătoare în raport cu cele datorate stăpânului de pământ: mai mici cele în muncă şi mai mari cele în bani. În Moldova şi Ţara Românească în decurs de un secol obligaţiile sporesc de la aproximativ 18-20 la 60 dări, dintre care peste 40 sunt în bani. Pentru aceleaşi produse (viţa-de-vie, vite) se pretindeau câte 3-4 dări sub numiri diferite. Pentru a-şi asigura renta, boierii sau nobilii sprijiniţi de stat au aplicat cu toată severitatea legarea de glie a ţăranilor, decretată în veacul precedent în Transilvania şi Ţara Românească sau hotărâtă în acest secol (1612-1628) în Moldova.

Formele de împotrivire ale ţărănimii

Dominaţia otomană cu instrumentele ei de represiune, care colaborau strâns cu cele ale domniei şi clasei feudale, explică lipsa unor mişcări de mai mare amploare, asemenea celor din secolele XV-XVI. În schimb se înmulţesc şi se intensifică celelalte forme de luptă: fuga, bejenia peste graniţă, refuzul satisfacerii obligaţiilor. Nemulţumirea ţărănimii se manifestă foarte frecvent şi cu prilejul unor lupte dintre fracţiunile boiereşti, dintre acestea şi domnie, ţăranii legănându-se în iluzia că de asemenea conflicte vor beneficia şi ei. O mare răscoală populară se va desfăşura în 1655, incitată de frământările politice din ultimele zile ale lui Matei Basarab (1654) şi începutul domniei lui Constantin Şerban.

Check Also

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …