Stilurile funcţionale ale limbii române

Cuvântul stil vine de la latinescul stylus care înseamnă condei.

Naturalistul francez Buffon definea încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea stilul ca fiind întrebuinţarea individuală a limbii, afirmând că „stilul este omul însuşi” („le style c’est l’homme meme”). Aşadar, el considera că fiecare individ are stilul său, de aceea l-a definit stil individual, iar în funcţie de împrejurările în care cineva vorbeşte şi de starea de spirit în care se găseşte, stilul poate fi:

  • stil neutru (indiferent): un răspuns dat unui trecător;
  • stil familiar (apropiat): folosit între „ai casei” sau cu prietenii;
  • stil solemn (grav, ceremonios, protocolar): se adresează unei oficialităţi, unei persoane importante în ierarhia socială.

Tudor Vianu, estetician, defineşte stilul ca fiind ansamblul notaţiilor pe care vorbitorul sau autorul le adaugă expresiilor sale tranzitive. Ion Coteanu, lingvist, afirma că „poetic sau nu, stilul este şi expresia verbală a unui mod de a gândi”.

Clasificarea stilurilor

Clasificarea stilurilor s-a făcut în funcţie de exprimarea oamenilor după apartenenţa lor la un grup social, fapt ce imprimă în vorbire (scriere) anumite particularităţi comune grupului respectiv.

În general, se admite existenţa următoarelor stiluri funcţionale ale limbii:

Stilul beletristic

Stilul beletristic este folosit în operele literare, de aceea se mai numeşte şi stilul literaturii artistice şi are următoarele caracteristici:

  • utilizarea imaginilor artistice, a cuvintelor cu sens figurat care, prin muzicalitate şi forţă sugestivă, conturează imagini plastice în conştiinţa cititorului;
  • cuvintele expresive, figurile de stil, topica şi punctuaţia sunt relevante pentru anumite stări afective ale autorului sau pentru ideile pur intelectuale sau noţionale ale textului;
  • se adresează mai ales imaginaţiei şi sensibilităţii cititorului, ideile trebuie - aşadar - descoperite în expresia figurată şi sugestivă a textului beletristic;
  • este bogat în elemente lexicale: arhaisme, regionalisme, neologisme, elemente de jargon şi argou care au ca scop reflectarea realităţii prin imagini sugestive şi crearea unor efecte de natură emoţională;
  • stilul beletristic este conotativ, deoarece cuvintele primesc sensuri noi, figurate, prin polisemie, bogăţie sinonimică, sensuri secundare.

Stilul ştiinţific

Stilul ştiinţific este utilizat în lucrările cu caracter ştiinţific, tehnic şi are următoarele trăsături caracteristici:

  • transmite informaţii asupra unor fenomene, obiecte, procese menite să dezvolte teorii, concepţii şi idei, să relateze rezultatele obţinute prin investigarea diferitelor domenii ale realităţii sau să precizeze tehnologii cu caracter aplicativ;
  • comunicarea se realizează prin noţiuni ştiinţifice, raţionamente riguroase, clare, precise;
  • pune în lumină ideile, adresându-se gândirii nu sensibilităţii cititorului;
  • cuvintele se folosesc cu sensul propriu, nu figurat;
  • vocabularul ştiinţific cuprinde numeroase neologisme, termeni de specialitate cu circulaţie internaţională;
  • uneori, limbajul ştiinţific cuprinde şi elemente expresive, cuvinte cu valoare afectivă cu scopul de a întări un punct de vedere al autorului, de a sublinia o concluzie, exprimând şi adeziunea afectivă a autorului la poziţia intelectuală ilustrată prin argumentaţie logică;
  • stilul ştiinţific este denotativ, adică utilizează cuvintele în sens propriu, termeni de specialitate, termeni ce vizează precizia comunicării.

Stilul administrativ (oficial)

Stilul administrativ (oficial) este folosit în actele oficiale emise de diverse instituţii şi întreprinderi (adeverinţe, certificate, expertize, procese verbale etc) sau în cele adresate de persoane fizice ori juridice (cereri, memorii, reclamaţii, acţiuni Injustiţie etc);

  • apelează la clişee sau formule lexicale: „Se adevereşte prin prezenta....”, „Vă aducem la cunoştinţă că...”;
  • se folosesc obligatoriu alineate, paragrafe, articole numerotate („art. 3”) în scopul scoaterii în evidenţă a ideilor ce se vor subliniate în actul oficial, precum şi pentru claritatea acestora;
  • exprimarea este lapidară (concisă), neutră, obiectivă.

Stilul publicistic (jurnalistic)

Stilul publicistic (jurnalistic) este caracteristic ziarelor şi revistelor, articolelor de presă ce dezbat diferite probleme economice, culturale, ştiinţifice, sociale, politice etc.; se foloseşte atât în presa scrisă, cât şi în cea audiovizuală:

  • exprimarea este accesibilă cititorului cu o cultură medie, urmărind informarea publicului şi comentarea - pe înţelesul tuturor - a ideilor şi problemelor de interes public;
  • ştirile se redactează clar, succint, precis, la obiect;
  • uneori, exprimarea recurge la un lexic bogat şi variat, cu virtuţi expresive, menit să convingă şi să determine, în acelaşi timp, stări afective.

Calităţile generale ale stilului

Corectitudinea

Corectitudinea este respectarea strictă a regulilor gramaticale, a ortografiei în vigoare. Abaterea de la corectitudine duce la soiecism. De exemplu: dezacordul („ziariştii a participat la manifestare...”), folosirea incorectă a acuzativului („cartea care am luat-o...”), cuvinte sau expresii enunţate greşit („servici”, „în ceea ce privesc problemele”) etc.

Claritatea

Claritatea este dată de folosirea cuvintelor cu sensurile lor de bază, bine cunoscute. Abaterile de la claritate sunt:

  • obscuritatea - stilul confuz, greoi;
  • stilul echivoc - confuzie în exprimare, astfel încât nu se poate şti exact la ce se referă vorbitorul;
  • nonsensul - exprimare fără logică, fără sens, deseori aberantă („Industria română e admirabilă, e sublimă putem zice, dar lipseşte cu desăvârşire”- I.L. Caragiale).

Proprietatea

Proprietatea este calitatea stilului privind folosirea cuvintelor ce exprimă exact ideea, apelând la sensul propriu, cel mai potrivit al cuvântului. Abaterile se produc din cauza necunoaşterii sensurilor unor cuvinte şi duc la un stil impropriu.

Precizia

Precizia este capacitatea de a folosi cuvintele strict necesare comunicării, de a găsi acele cuvinte care să exprime cel mai bine ideea pe care vorbitorul doreşte să o transmită. Abaterile de Ia precizia exprimării pot duce la:

  • stilul prolix, difuz, bombastic, printr-o aglomerare obositoare de cuvinte inutile, ceea ce produce digresiunea. Definind un astfel de stil, Voltaire îl numea „o mare de cuvinte într-un pustiu de idei”, iar Titu Maiorescu, referindu-se la „beţia de cuvinte”, afirma că „boala se numeşte lipsa de idei”.
  • pleonasmul este greşeala de exprimare prin repetarea inutilă a unor cuvinte ce exprimă aceeaşi idee ( „şi-a adus aportul”).

Puritatea

Puritatea este dată de folosirea strictă a cuvintelor admise de simţul cultivat al limbii. Abaterile de la această calitate a exprimării reies din incultură, din lipsa lecturii, din imitarea fără discernământ („faci mişto!”), precum şi din folosirea abuzivă ori nejustificată de provincialisme, arhaisme, neologisme, barbarisme etc.

Calităţile particulare ale stilului

Stilul particular asigură originalitate operelor literare, scriitorilor şi vorbitorilor, individualizându-i şi conferindu-le personalitate.

  • naturaleţea este exprimarea firească, curgătoare, necăutată a ideilor, ce se înlănţuie coerent, logic şi clar, fiind receptate cu uşurinţă şi cu plăcere de cei cărora le sunt adresate. Abaterea de la naturaleţe duce la un stil afectat (căutat, teatral) sau la un stil emfatic (bombastic, declamator, umflat).
  • concizia este exprimarea concentrată, lapidară, care apelează numai la cuvintele absolut necesare transmiterii ideii vorbitorului spre a fi înţeleasă corect de receptor.
  • simplitatea este capacitatea de a folosi cuvinte accesibile, de a acorda o atenţie migăloasă în alegerea riguroasă a cuvântului care să exprime cel mai elocvent ideea susţinută.
  • armonia (muzicalitatea) este dată de sonoritatea caldă, firească, ce încântă auzul şi este ilustrată mai ales de poezie, dar este necesară şi în exprimarea cotidiană. Abaterea de la armonia fonetică duce la cacofonie, adică alăturarea supărătoare a unor grupuri de sunete ce poate deveni uneori vulgară („face ce poate”, „cu rugămintea”, „economică care”).
  • demnitatea stilului este dată de folosirea cuvintelor cuviincioase, conferind exprimării delicateţe, fineţe, discreţie şi eleganţă. Abaterea de la ceasta calitate duce la o exprimare vulgară, de prost gust, supărătoare.
  • fineţea stilului se realizează prin întrebuinţarea acelor cuvinte ce exprimă în mod subtil ideea, sensul, apelându-se la aluzie, urmând ca cititorul (interlocutorul) să descopere esenţa comunicării.

Referindu-se la stilurile funcţionale ale limbii române, Ion Coteanu consideră că acestea constituie „un sistem lingvistic mai mult ori mai puţin specializat în redarea conţinutului de idei specifice unei activităţi profesionale”.

Tudor Arghezi defineşte stilul ca fiind „meşteşugul de a da cuvintelor duritate, relief, culoare şi însufleţire”.

O sugestivă şi metaforică viziune asupra calităţilor pe care trebuie să le respecte stilurile folosite în comunicare o exprimă poetul Lucian Blaga: „întâia şi suprema lege a stilului literar ţine de regulile politicii financiare. Această regulă te învaţă să nu emiţi cuvinte pentru care n-ai acoperire în aur. Orice abatere de la această normă duce la inflaţie”.

Exemplificări

Stilul beletristic

„Avea în sufletul ei ceva ce nu putea să spună nimănui, iar aceasta nu pentru că s-ar fi sfiit, ci pentru că nu ştia nici dânsa ce are. Se temea ea însăşi de sine, simţea c-o apucă din când în când o pornire năvalnică şi-i vine să se ducă, ea singură nu ştia unde, şi să facă, ea singură nu ştia ce. Mii şi mii de primejdii, nenorociri peste nenorociri, zbuciumări peste zbuciumări, o viaţă plină de nevoie şi de dureri: Ie presimţea, le ştia parcă pe toate cum vin”. (Mara, de Ioan Slavici)

Stilul ştiinţific

„Legea conservării masei substanţelor a permis descoperirea şi a altor legi ale transformărilor chimice. Dintre acestea, în continuare se va studia legea proporţiilor definite.

Demonstraţie experimentală

Pe o sită de azbest se încălzeşte un amestec, format din 4 g sulf şi 3g magneziu pulbere. Amestecul se aprinde cu o uşoară explozie şi arde cu flacără strălucitoare. Produsul rezultat, o pulbere cenuşie, este sulfura de magneziu MgS.”

Reacţia care a-avut loc se poate exprima prin ecuaţia: Mg + S = MgS.

Experimental, s-a dovedit faptul că, dacă unul dintre reactanţi este în exces, cantitatea în plus rămâne necombinată” (Legea proporţiilor definite sau legea constanţei compoziţiei)

Stilul administrativ

Cererea

Cererea este un document prin care o persoană sau un grup de persoane solicită rezolvarea unei probleme personale ori eliberarea unui act etc şi este adresată conducerii instituţiei, firmei , în general unei persoane cu atribuţii oficiale. Solicitantul trebuie să respecte anumite reguli obligatorii în întocmirea cererii:

  • cererea se scrie pe o coală de hârtie A-4 în nici un caz pe o foaie de caiet), stabilindu-se o margine de 5-6 cm;
  • formula de adresare trebuie să cuprindă neapărat funcţia celui ce îi este adresată („Domnule Director,” ... „Domnule Preşedinte,” etc.) şi se scrie la o distanţă de 6-8 cm de marginea de sus a colii, poziţionându-se la mijlocul textului ce urmează;
  • numele, prenumele, statutul social şi domiciliul solicitantului constituie formula introductivă a cererii (Subsemnatul Ionescu Ion, profesor la domiciliat în Bucureşti, str. nr. bloc sector ...);
  • conţinutul propriu-zis al cererii trebuie exprimat concis, clar şi să înceapă cu o formulă condescendentă („vă rog să binevoiţi a-mi aproba...” , „vă rog să binevoiţi a-mi elibera o adeverinţă din care să reiasă ...”), după care se enunţă solicitarea;
  • motivaţia pentru care petiţionarul solicită rezolvarea problemei respective: dacă se cere eliberarea unei adeverinţe sau a unui certificat ori a altui document, trebuie specificat scopul pentru care solicită un asemenea act („Solicit această adeverinţă, deoarece îmi este necesară la ...”); dacă se cere rezolvarea unei probleme de interes personal este recomandabil să se menţioneze cauza sau temeiul legal în virtutea căruia se aşteaptă soluţionarea acesteia („Solicit postul de ... întrucât am absolvit Facultatea de ..., promoţia...”). Uneori sunt necesare în sprijinul solicitării acte pe care solicitantul le anexează cererii, iar acest fapt trebuie specificat în finalul cererii („Anexez următoarele acte: ...);
  • semnătura petiţionarului se pune în partea dreaptă a cererii, la o distanţă de 2-3 cm sub ultimul rând al textului;
  • locul şi data întocmirii cererii se scriu în partea stângă a paginii , la nivel cu semnătura din dreapta, aliniate la text (marginea din stânga colii): „Bucureşti, 15 mai 1999”;
  • funcţia celui solicitat şi instituţia pe care acesta o conduce se scriu obligatoriu în josul paginii, la 2-3 cm distanţă de marginea colii de hârtie („Domnului Director al Editurii Bucureşti”).

Procesul-verbal

Procesul-verbal este un act oficial în care se redau - pe scurt-discuţiile şi hotărârile adoptate într-o şedinţă sau în care se consemnează condiţiile de predare-preluare a unor obiecte de inventar (materiale de lucru) ori de constatare a unor situaţii importante în activitate etc. In întocmirea unui proces-verbal sunt obligatorii următoarele:

  • titlul (centrat la text) sub care se consemnează data şi scopul întocmirii acestui act („Proces-verbal încheiat astăzi, 15 mai 1999, cu prilejul şedinţei Consiliului de administraţie al ...”);
  • conţinutul documentului, în care se scriu condiţiile şi situaţiile care au dus la întocmirea acestui proces verbal;
  • formula de încheiere: „Drept pentru care s-a încheiat prezentul proces verbal”;
  • semnăturile persoanelor învestite cu răspundere în îndeplinirea celor consemnate în acest document sau semnăturile tuturor participanţilor la activitatea consemnată în procesul-verbal se pun în încheierea documentului, la o distanţă de 2-3 cm de textul actului.

Memoriul de activitate

Memoriul de activitate este destinat completării, cu date cât mai exacte, a dosarului personal, întocmit cu scopul de a obţine un post, o funcţie, o gradaţie etc; conţinutul memoriului de activitate presupune un sistem de referinţă cu privire la meritele persoanei, pe care le atestă sau Ie poate infirma organul superior, obligat prin lege să avizeze. Un memoriu de activitate presupune sinceritate şi sobrietate în redactare şi trebuie să conţină obligatoriu câteva elemente:

  • numele, prenumele, adresa, statutul social, („Subsemnatul domiciliat în str. ..., nr. ..., sector ..., absolvent al ...”);
  • relatarea activităţii de la începutul acesteia până în prezent, cu specificarea elementelor deosebite, performante, meritorii, menite să convingă organul oficial căruia i se adresează memoriul asupra competenţei persoanei solicitante în domeniul respectiv;
  • data şi semnătura, aşezate în stânga şi respectiv în dreapta paginii, la 2-3 cm distanţă sub ultimul rând al textului.

Curriculum vitae

Curriculum vitae este asemănător memoriului de activitate şi se trimite unei instituţii sau firme cu scopul de a informa asupra persoanei tale în vederea ocupării locului de muncă de care eşti interesat. CV este mult mai succint, activităţile sunt prezentate esenţializat şi cât mai interesant, astfel încât să evidenţieze acele calităţi pe care trebuie să le ai pentru postul vizat. Scopul final al CV-ului este să fii invitat pentru un interviu.

Un CV trebuie să conţină - în principal - următoarele elemente:

  • datele personale: numele şi prenumele, adresa şi numărul de telefon;
  • obiectivul, adică menţionarea locului de muncă de care eşti interesat;
  • studiile absolvite (liceul/facultatea) şi, dacă te avantajează, media de absolvire;
  • experienţa trebuie să evidenţieze performanţele profesionale, funcţiile deţinute, dacă ai avut personal în subordine, cursuri de calificare sau de specializare etc, precum şi funcţia şi locul de muncă actuale;
  • abilităţi şi deprinderi privitoare la înclinaţiile sau priceperile pe care le ai şi care trebuie să fie necesare postului vizat, altfel spus: Ce ştii să faci;
  • realizările şi premiile speciale consemnează reuşitele (performanţele) obţinute, pentru a se vedea că poţi fi un angajat competitiv, de valoare;
  • hobby-urile, aparent fără importanţă, pot fi un avantaj deosebit, deoarece ele constituie argumente solide în definirea personalităţii;
  • recomandări este rubrica la care specifici 2-3 persoane care te recomandă, menţionând, în afară de nume, funcţia, adresa şi numărul de telefon ale acestora.

Stilul publicistic

„Excelent SA, firmă producătoare de ciocolată cu o tradiţie de peste 30 de ani în domeniu, şi-a inaugurat ieri o nouă linie de producţie, realizată cu echipamente elveţiene, germane şi italiene de cea mai înaltă calitate. Valoarea investiţiei se ridică la aproximativ 6 milioane de dolari, iar totalul investiţiilor pentru 1998 a fost estimată la circa 11 milioane de dolari, urmărindu-se ca amortizarea investiţiei să se producă în maximum un an de zile.” (Ştire din ziar)

Stilurile individuale

Stilul familiar

Stilul familiar (intim, apropiat) este folosit în comunicarea cu prietenii, cu persoanele care ne sunt apropiate; în relaţiile din cadrul familiei se foloseşte stilul familial.

Stilul oficial

Stilul oficial se utilizează în comunicarea cu persoanele oficiale sau cu personalităţi ale vieţii sociale, precum şi în relaţiile de serviciu.

Stilul epistolar

Stilul epistolar este utilizat numai în scris, este, aşadar, specific scrisorilor. Stilul epistolar poate fi familiar, dacă scrisoarea se adresează unui prieten, familial dacă scrisoarea se adresează unui membru al familiei sau oficial dacă aceasta este adresată unei oficialităţi (persoană oficială, publicaţie, unui funcţionar public, personalitate politică etc.).

Scrisoarea trebuie să cuprindă: data şi localitatea (în partea de sus, în dreapta paginii), formula de adresare („Dragă mamă,”; „Iubite prietene,”; „Domnule Redactor-şef,” etc.), conţinutul comunicării, iar în final, o formulă de încheiere ( „Cu drag,”; „Cu deosebită consideraţie,”), urmată de semnătură.

Check Also

Etapele dezvoltării limbii române

Pe scurt În jurul anului 600 se încheie procesul de formare a limbii române. Între …

Stilurile funcţionale ale limbii literare

În întrebuinţarea ei concretă limba literară se prezintă sub forma unor stiluri său limbaje diferenţiate, …

Nivelurile limbii

Unul dintre cele mai importante obiective ale învăţării analizei lingvistice, ca parte a acţiunii globale …

Originea latină a limbii române

Pe scurt Structura gramaticală a limbii noastre este moştenită din latină. Majoritatea cuvintelor importante (adică …

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …