Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii

Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie să ne mire faptul că o găsim exprimată în heraldica românească încă în vremuri când nu era destul de bine precizată. La răspândirea şi întărirea acestei idei au contribuit în mare măsură şi interese dinastice, naţionale sau străine, cum şi vanitatea unor principi care au ridicat pretenţii de suzeranitate asupra a două sau chiar asupra celor trei state româneşti. Iar faptul că aceste interese sau pretenţii şi-au găsit de multe ori expresiunea în embleme heraldice, care cuprindeau unite la un loc stemele acestor state, a ajutat şi mai mult la popularizarea ideii de unitate naţională.

Prima stemă, care cuprinde unite la un loc armele Ţării Româneşti, Moldovei şi Ardealului o găsim în sigiliul principelui ardelean Sigismund Bathory. Socotindu-se îndreptăţit, în urma legăturilor ce stabilise cu Mihai Viteazul şi cu Ştefan Răzvan al Moldovei, de a-şi lua titlul de principe al Transilvaniei, Moldovei şi Ţării Româneşti, Sigismund Bathory a crezut că poate să unească într-o stemă comună armele acestor trei ţări.

Şi fiindcă se căsătorise cu o arhiducesă austriacă şi devenise principe imperial, a adăugat şi acvila bicefală a Habsburgilor, pe pieptul căreia a pus stema sa familiară. Exemplul lui Sigismund a fost imitat de soţia sa Maria Christina, când la un moment dat ajunsese regentă în numele împăratului în Ardeal; iar după ea, de către cardinalul Andrei Bathory, devenit şi el principe al Ardealului în 1599.

Deşi la întocmirea acestor steme unite nu s-a ţinut seamă în totul de regulile heraldice, totuşi fiecare stemă în parte este destul de exact reprodusă şi de exact colorată. De altfel, pentru toate trei stemele noastre, sigiliile acestea sunt cele dintâi documente sigure în care se arată culorile scuturilor şi ale figurilor heraldice.

Stema Ţării Româneşti cuprinde în câmpul superior stema tradiţională, în cel inferior stema secundară. Prima are scutul albastru, acvila neagră, crucea şi soarele de aur, iar luna de argint, culori care au rămas până în timpurile mai noi. La a doua se distinge numai culoarea scutului, care este de argint, a pomului care este verde şi a acvilei din vârful pomului, care este neagră; cele două personaje domneşti sunt greşit reprezentate, încât par două femei şi coloarea lor nu se înţelege; terasa este verde.

Stema Moldovei are scutul roşu, capul de bour de argint, steaua dintre coarne de aur, soarele tot de aur, iar luna de argint. Şi culorile acestei steme s-au menţinut aceleaşi până târziu, afară de a bourului, care a devenit naturală, neagră. Stema Ardealului are câmpul superior albastru, acvila neagră, soarele de aur şi luna de argint; câmpul inferior este de aur, iar cele şapte turnuri, roşii. Şi aici culorile s-au menţinut aceleaşi până astăzi.

Mihai Viteazul

Scurt timp după apariţia acestei steme unite, Minai Viteazul, domnul Ţării Româneşti, cucereşte mai întâi Ardealul şi apoi Moldova. În această nouă situaţie el îşi adaugă la început titlul de domn al Ardealului (1599), iar pe urmă şi pe cel de domn al Moldovei (1600). În special, în documentele datate din mai până în septembrie 1600 îl găsim totdeauna cu titlul de domn al acestor trei ţări româneşti. Odată cu aceasta Mihai Viteazul a trebuit să-şi întocmească şi o nouă stemă pentru sigiliul său oficial, şi ea, pe cât se pare, urmărea să unească la un loc stemele celor trei ţări. Din nenorocire, sigiliul unic ce ne-a păstrat această stemă unită, nu este destul de bine conservat ca să se poată deosebi cu precizie toate caracterele stemei noi.

Se observă lămurit într-un scut oblong cu colţurile rotunjite, două personaje domneşti încoronate, faţă în faţă, plantând un pom dezrădăcinat; trunchiul acestuia este susţinut de doi lei afrontaţi. Peste vârful pomului este aşezat un scut mic ascuţit, având capul de bour al Moldovei, cu stea între coame şi însoţit la dreapta de un soare, la stânga de o lună conturnată. Deasupra, într-un câmp despărţit de o eşarfă semicirculară cu deviză, se află acvila cruciată a Ţării Româneşti, însoţită la dreapta de soare, la stânga de lună (crai nou).

Unii cercetători de-ai noştri au văzut în rădăcinile pomului şapte coline, iar în trunchiul lui o spadă susţinută de cei doi lei, şi au crezut că acest tip ar putea reprezenta stema Ardealului. În realitate stema unită a lui Mihai Viteazul nu cuprinde decât două steme: a Ţării Româneşti şi a Moldovei. Cei doi lei care susţin trunchiul pomului fac parte din stema Ţării Româneşti şi au fost introduşi şi în stema proprie a acestui stat la începutul domniei lui Mihai. Din cauza relei conservări a sigiliului, nu se poate preciza dacă în stemă erau sau nu indicate culorile. Din desenul reprodus ar rezulta că numai câmpul scutului cu stema Moldovei avea indicată culoarea albastră, ceea ce însă nu corespunde realităţii.

Fanarioţii

O nouă încercare de a se uni stemele a două sau trei ţări româneşti într-o stemă comună nu întâlnim decât în epoca Fanarioţilor. Primul domn fanariot, Nicolae Mavrocordat, după ce a fost mutat la 1716 din Moldova în Ţara Românească, a pus în sigiliul ţării şi în sigiliile sale personale stema Moldovei alături de a Ţării Româneşti. La început aceste două steme sunt timbrate fiecare separat cu câte o coroană, mai târziu însă le găsim unite sub o coroană comună. În felul acesta stema unită se continuă, cu mici excepţii, sub toţi Domnii fanarioţi, care au stăpânit în amândouă principatele, pe câtă vreme cei care n-au domnit decât într-o singură ţară folosesc de regulă numai stema ţării respective.

Deşi s-a făcut de la început obiceiul ca locul de frunte (cel din dreapta heraldică) să-l ocupe stema Moldovei, cu toate acestea sunt destul de numeroase cazurile când în acest loc găsim stema Ţării Româneşti. Această particularitate se întâlneşte mai ales în ornamentica tipăriturilor - şi în special a celor din Moldova - pe câtă vreme în sigilii găsim în mod constant în locul prim stema Moldovei. Se înţelege că nici stema unită n-a fost lipsită de obişnuitele „stihuri politice” cu laude la adresa Domnilor. Astfel în „Triodul” tipărit la Bucureşti în 1726 sub Nicolae Mavrocordat citim următoarele versuri: „Bourul pecetea Moldovei însemnează, / Corbul a Ţării Româneşti adeverează. / Bourul şi corbul ce în stemă însemnează / Domnului Nicolae armă tare spre pază…”

Iar în Molitvenicul din Buzău de la 1747 din vremea lui Constantin Mavrocordat găsim: „Bourul, corbul şi crucea, trei semne minunate / Darurile tale vestesc Doamne prea-nălţate. / Bourul Domnului Moldovei că ai fost te însemnează / Corbul al Ţării Româneşti stăpân te-adeverează, / Iară crucea, pravoslaviei bun paznic te arată / Costandine, prea înţălepte, cu inima curată…”

Stema cu legenda Corvineştilor

Pe lângă stema unită a Moldovei şi Ţării Româneşti datorăm domnilor fanarioţi şi o curiozitate heraldică din cele mai interesante. Ea constă în adăugirea la stema unită, a unei reprezentări în legătură cu tradiţia familiei Corvineştilor: scena ce înfăţişează săgetarea corbului cu inel în cioc. Tipul acesta îl întâlnim mai întâi la Constantin Mavrocordat, pe un portret al acestui domn lucrat de pictorul Liotard. Apoi într-un sigiliu al lui Grigore Ghica (1755).

Desigur că adăugarea acestei scene în stema unită se datorează preocupărilor ce le-au avut Domnii fanarioţi de a arăta că nu sunt cu totul străini de ţările româneşti, ci sunt înrudiţi cu vechile lor dinastii. Nicolae Mavrocordat ţinea să afirme că se trage, măcar în linie femeiască, din viţa „Domnilor Daciei” şi că se înrudeşte cu „Despoţii crăiei sârbeşti” şi cu „laghelonii ai celei leşeşti”. Fiul său Constantin Mavrocordat a adăugat la aceste înrudiri crăieşti şi pe Corvineştii din Ardeal.

Stema cea nouă a acestuia, amintită mai sus, reprezintă într-un scut în stil rococo bourul Moldovei alături de acvila Ţării Româneşti, însoţită de soare la dreapta şi lună (crai nou) la stânga. Scutul este timbrat de o coroană princiară închisă, flancată la dreapta de un buzdugan, la stânga de un iatagan, şi are ca suporţi doi lei. Sub scut un pom cu un corb în vârf, iar de o parte şi de alta doi bărbaţi, dintre care cel din stânga trage cu arcul în corb, care scapă din cioc un inel ce caută să-l prindă bărbatul din dreapta. Sus, la dreapta şi la stânga scutului, sunt iniţialele greceşti ale numelui lui Ioan Constantin Nicolae Voievod, iar jos pe două eşarfe inscripţia în greceşte: Harul dumnezeiesc. În sigiliul lui Grigore Ghica întocmirea stemei este la fel, cu singura deosebire că scutul este susţinut de doi îngeri, iar în scena cu corbul personagiul al doilea este o femeie.

Alexandru Ioan I

De la sfârşitul veacului XVIII stema unită a încetat de a mai fi întrebuinţată şi nu a reapărut decât în anul 1859, odată cu unirea Moldovei cu Ţara Românească sub Vodă Cuza. În primii ani ai domniei acestuia, cât timp unirea nu fusese încă deplin consolidată, stema Principatelor Unite consta din stemele acolate ale Moldovei şi Ţării Româneşti, timbrate cu o coroană princiară închisă sau deschisă.

Această stemă s-a stabilit mai întâi prin uz şi rareori apare colorată. în mod oficial a fost fixată abia în februarie 1861, dar nici de astă dată nu i s-au indicat culorile. De altfel, entuziasmul cu care a fost primită unirea celor două principate a făcut ca stemele lor acolate să se pună pe orice obiect care comporta aceasta şi în formele cele mai diferite. Chiar stemele oficiale variau foarte mult unele de altele prin felurile deosebite cum erau întocmite şi colorate. Astfel, pe lângă modelele arătate mai sus găsim un alt model, în care acvila cruciată şi capul de bour nu sunt puse în scuturile respective, ci aşezate liber, alăturea.

După ce Vodă Cuza a desăvârşit unirea celor două ţări prin contopirea lor într-un singur stat cu un singur guvern, s-a creat în 1863, întâia stemă a României deosebită de stema Principatelor Unite, prin aceea că avea un singur scut şi nu două scuturi acolate, şi că în locul de frunte era acvila cruciată a Ţării Româneşti. Noua stemă se prezenta astfel: scut despicat, în primul cartier tăiat, pe albastru şi aur, o acvilă cruciată de culoare neagră, cu zborul în jos în cartierul al doilea tot tăiat, pe roşu şi albastru, un cap de bour de culoare neagră, cu stea de aur între coarne.

Scutul timbrat cu o coroană princiară închisă, având deasupra globul cruciger albastru, cu cercul şi crucea de aur, şi susţinut de doi delfini verzi cu capetele în jos şi afrontaţi, este aşezat pe două insigne legionare romane, încrucişate, purtând cea din dreapta acvila cruciată şi cifra V, cea din stânga capul de bour şi cifra XXIV. Pavilionul de purpură, căptuşit cu hermină şi brodat cu ciucuri de aur, este prins în vârf într-o coroană de aur. Stema aceasta nu corespundea nici regulilor heraldice, căci se înfăţişa mai mult ca o stemă de alianţă, nici aspiraţiilor domnitorului, căci nu cuprinde armele lui personale.

Scutul scartelat se află în cartierele unu şi patru, pe albastru, o acvilă cruciată de aur, cu zborul în jos, încoronată, ţinând în gheara dreaptă o spadă de aur, în stânga un sceptru de aur. În cartierele doi şi trei, pe roşu, un cap de bour negru, cu stea de aur cu şase raze între coarne. Peste totul tripartit: albastru, aur, roşu (stema familiei Cuza). Scutul timbrat cu o coroană princiară deschisă, de aur şi susţinut de doi delfini verzi, cu capetele în jos şi afrontaţi, este aşezat pe două insigne legionare romane încrucişate, purtând cea din dreapta cifra V IAN., cea din stânga cifra XXIV. Pavilionul de purpură, căptuşit cu hermină şi bordat cu ciucuri de aur este prins în vârf într-o coroană de aur. Deviza pe o eşarfă albastră: Toţi în unu. Este interesant de observat că în originalul colorat al acestei steme figura şi decoraţia ordinului Steaua României, pe care Cuza Vodă îl înfiinţase, deşi ca principe vasal nu avea dreptul de a conferi decoraţii.

Carol I

După ocuparea tronului României, Carol I, a luat măsuri pentru constituirea unei alte steme a ţării, care să corespundă situaţiei create prin stabilirea dinastiei de Hohenzollern. Scutul scartelat se află în cartierul unu pe albastru şi al patrulea pe aur, o acvilă cruciată neagră, conturnată şi cu zborul în jos, privind la stânga spre un soare de aur (Ţara Românească), în cartierul al doilea pe albastru şi al treilea pe roşu, un cap de bour negru, cu stea de argint între coarne, însoţit sus la dreapta de o lună de argint (Moldova). Peste tot: armele casei de Hohenzollern.

Scutul timbrat cu o coroană regală şi susţinut la dreapta de o femeie dacă de argint, înarmată cu sabia încovoiată dacă ; la stânga de un leu de coloare naturală. Pavilionul de purpură, căptuşit cu hermină şi bordat cu ciucuri de aur, este prins în vârf într-o coroană regală de aur. Deviza pe eşarfă albastră: NIHIL SINE DEO. Este de remarcat că această stemă, deşi nu se deosebeşte decât prea puţin de ultima stemă a lui Cuza Vodă, totuşi prezintă în alt mod atât acvila cruciată, cât şi bourul. De altă parte, dacă s-au pus din nou soarele şi luna, în schimb s-au lăsat afară delfinii. În sfârşit, coroana care timbrează scutul nu mai este, ca în stema lui Cuza Vodă, o coroană princiară, ci o coroană regală, simbol al aspiraţiilor înalte ale noului principe.

Stema aceasta, n-a avut nici ea o durată prea lungă, căci în mai puţin de şase ani a fost modificată. Proiectul nou fiind depus pe biroul Senatului în iunie 1871, a fost adoptat în iulie, iar apoi, trecut la Cameră, a fost votat abia în martie 1872, când a şi fost promulgată noua lege „pentru modificarea armelor ţării”. Scut scartelatul se află în cartierul unu, pe albastru, o acvilă cruciată de aur, cu zborul în jos, încoronată şi privind un soare ce se mişcă în colţul drept, ţine în gheara dreaptă o spadă, în stânga un sceptru, ambele de aur (Ţara Românească); în cartierul al doilea, pe roşu, un cap de bour de aur, cu o stea cu şase raze între coarne şi însoţit de o lună (crai nou) mişcând în colţul stâng, toate de acelaşi metal (Moldova); în cartierul al treilea, pe roşu, un leu de aur încoronat, ieşind dintr-o coroană şi privind o stea cu şase raze, toate de acelaşi metal (Banatul Olteniei); în cartierul al patrulea, pe albastru, doi delfini de aur, cu capul în jos şi afrontaţi (Regiunea maritimă).

Peste tot: armele casei de Hohenzollern. Scutul timbrat cu o coroană regală de aur şi susţinut de doi lei de coloare naturală, cu limba şi ghearele roşii. Pavilionul de purpură, căptuşit cu hermină şi brodat cu ciucuri de aur, este prins în vârf într-o coroană regală de aur. Deviza pe eşarfă albastră: NIHIL SINE DEO. Diferenţa între noua stemă şi cea promulgată în 1867 este foarte mare. În primul rând se introduc două elemente noi: leul Olteniei şi delfinii. De altă parte se modifică forma scutului, scobindu-se în laturi şi rotunjindu-se marginea de jos. În sfârşit, se pun ca suporţi numai lei, înlăturându-se femeia dacă. În privinţa leilor, este foarte caracteristic faptul că sunt reprezentaţi cu cozile trecând printre picioare şi este şi mai caracteristică motivarea din textul legii că în forma aceasta ei ar constitui „simbolul Daciei”.

Noroc că aceşti lei cu cozile trecând printre picioare, au fost înlocuiţi în curând prin lei heraldici, cu cozile pe spate. După proclamarea regatului s-a modificat şi coroana din vârful pavilionului, punându-se coroana de oţel a României. În sfârşit s-a adăugat şi decoraţia românească cea mai mare din acel timp: crucea ordinului Steaua României. Toate aceste modificări însă, s-au făcut prin uz, căci legea n-a mai fost schimbată în tot cursul domniei regelui Carol I.

Ferdinand

Urmaşul regelui Carol I, regele Ferdinand I, s-a menţinut stema din 1872 cu modificările introduse prin uz, până la terminarea războiului pentru întregirea României. După ce toate ţinuturile româneşti, supuse până atunci statelor străine, s-au alipit la regatul României, formând statul unitar de astăzi, era absolut necesar să se întocmească şi o nouă stemă corespunzătoare situaţiei create regatului.

În acest scop s-au numit încă din 1919, rând pe rând, diferite comisii de persoane competente, dar ele n-au dat rezultatul dorit. Atunci, în toamna anului 1920 s-a constituit o comisie mai mare, care după mai multe luni de muncă, a reuşit să întocmească o stemă ce cuprindea nu numai emblemele tuturor ţărilor ce compuneau România Mare, dar era şi conformă regulilor heraldice.

Proiectul care a servit de bază pentru discuţiile comisiei, a fost întocmit de heraldistul basarabean Paul Gore şi lui i se datorează aşezarea scutului cu emblemele ţărilor surori, pe pieptul acvilei Ţării Româneşti. Astfel s-a ajuns la stema actuală a României, care a fost promulgată, prin legea din 23 iunie 1921. Scut albastru cu o acvilă cruciată de aur, încoronată, şi cu ciocul şi ghearele roşii, ţinând în gheara dreaptă o spadă, în cea stângă un sceptru de aur.

Pe pieptul acvilei un scut scartelat, având în primul cartier pe albastru, o acvilă cruciată de aur, cu ciocul şi ghearele roşii, însoţită la dreapta de un soare, la stânga de o lună, amândouă de aur (Ţara Românească); în al doilea cartierul, pe roşu, un cap de bour negru, cu stea de aur între coarne, însoţit la dreapta de un soare, la stânga de o lună conturată, amândouă de aur (Moldova); în treilea, pe roşu, un leu de aur trecând spre dreapta, pe un pod de aur, peste valuri naturale (Oltenia cu Banatul); în al patrulea, tăiat, în câmpul superior albastru, o acvilă neagră ieşind dintr-o terasă roşie, însoţită la dreapta de un soare de aur, iar la stânga de o lună conturată de argint; în câmpul inferior, de aur, şapte turnuri roşii, aşezate 4, 3 (Ardealul); jos în instiţiune pe albastru, doi delfini de aur afrontaţi, cu capetele în jos (Dobrogea). Peste totul, scartelat argint-negru, armele casei de Hohenzollern.  Scutul timbrat cu coroana de oţel a României şi susţinut de doi lei de aur. Pavilionul de purpură, căptuşit cu hermină, brodat cu ciucuri de aur şi prins în vârf într-o coroană de aur.

Check Also

Frământări sociale în ţările române în prima jumătate a secolului al XVI-lea

Domniile autoritare cu tendinţe de centralizare din secolul al XV-lea: Iancu de Hunedoara, Vlad Ţepeş, …

Stema Ţării Româneşti

Stema tradiţională Cea mai veche stemă a principatului Ţării Româneşti s-a păstrat în sigiliul lui …

Dezvoltarea culturală în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Perioada care începe cu ultima treime a veacului al XVIII-lea şi ia sfârşit în preajma …

Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit – cum vom vedea – să înmănuncheze, în …

Dezvoltarea ţărilor române de la sfârşitul secolului al XIV-lea până la mijlocul secolului al XV-lea

În noua perioadă istorică, ţările române realizează progrese atât din punct de vedere economic, politic-instituţional, …