Ştefan Octavian Iosif

Ştefan Octavian Iosif (11 octombrie 1875, Braşov - 22 iunie 1913, Bucureşti) - poet, prozator, publicist, dramaturg, traducător şi cititor de reviste. Este fiul Paraschivei (născută Mihălţeanu) şi al lui Ştefan Iosif, profesor de elină şi germană.

Frecventează 2 ani liceul cu limba de predare maghiară la Sibiu (1889-1901), reluându-şi studiile la Turnu Măgurele, unde se mutase tatăl său, şi la liceele „Gheorghe Lazăr” şi „Matei Basarab” din Bucureşti. Se înscrie în 1895 la secţia de filosofie a Universităţii din capitală, fără să frecventeze, şi reia, între anii 1902 şi 1905, cu intermitenţe, cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie. E corector la „Epoca” (1897), custode la Muzeul Aman (numit de Spiru Haret) şi la Biblioteca Fundaţiei Universitare „Carol I” (timp de 13 ani).

Este unul dintre fondatorii revistei „Floare albastră” (1898-1899); face parte din colegiul de redacţie al „Luceafărului”, apoi din comitetul de conducere al revistei „Sămănătorul”, al cărei redactor este de asemenea. A debutat, sprijinit de C.D. Fortunescu, în mai 1892, cu poezia Izvorul, în „Revista şcoalei” de la Craiova şi, editorial, cu volumul de traduceri Apostolul şi alte poezii de Al. Petofi (1896). Între anii 1899 şi 1901 călătoreşte în Franţa şi Germania, pe spezele librarului Virgil Cioflec. A colaborat şi la „Viaţa”, „Viaţa românească”, „Literatură şi artă română”, „Pagini literare”, „Curentul literar”, „Cumpăna” etc.

Concomitent cu Octavian Goga, Sextil Puşcariu consemna „iluzia tainică” a lui Iosif „de a fi un discipol al lui Coşbuc şi un continuator al lui”. Însă cei doi poeţi erau structuri diferite. De un echilibru constant, definitoriu, Coşbuc emană tărie interioară, în timp ce Iosif, fragil, patetic, romantic în fond, este un elegiac, un sentimental, la care fantomele trecutului şi însingurarea progresivă sunt motive caracteristice. Între edificiile înalte de la oraş, el se abandonează melancoliei: „Ce timpuriu m-ai cucerit, iubită / Melancolie, credincioasă soră!” Patriarhalismul său, tandru, se reduce în practică la ideea de simplitate: „O, drăgălaşă muză populară / în ochii tăi e cer senin de vară / Şi fermecata mea copilărie / Mi-o readuci de tine-ademenită...” (Când seara-n ceasuri de singurătate).

Panourile reprezentând scene rurale sunt diafane, transparente; nu e satul transilvan al lui Coşbuc, cu particularităţile lui etnografice şi sociale, ci satul ca tablou general, nelocalizat, într-o perspectivă deschisă reveriei. Tratate în frescă, la suprafaţă, figurile umane par lipsite de nervi şi sânge, rămase undeva în trecut. „Frumoasă de nespus”, bunica e o suavă amintire. Imaginea ei, recapitulând „o viaţă de ruină”, revine în portretul compoziţional Fusul, în care gestica mecanică, ceasornicul vechi, focul somnolent, greierul de sub vatră întreţin o „vrajă” a vidului.

Poetul evită desenul precis, preferând sugestia, care nu e pregnantă, ci asemenea unei succesiuni de picături rare. Viaţă nu are nici bunicul povestitor din E mult de-atunci, neajungând totuşi la golul persistent din existenţa femeii. Memoria lui confruntă epoci agitate („zaveră... ciumă... jaf”) cu momente calme, evocând „vin bun şi cântece frumoase”. Scurgerea timpului nu declanşează crize dramatice, iar nucul „falnic”, simbol al unor „vremi de trai patriarhal”, întinde peste lucruri coroana-i protectoare. Câte o notă mai dinamică se consumă repede. Sfidând viforniţa hibernală, la „orândă” domneşte o suspectă „voie bună”, ţăranii, inclusiv popa, jucând de „duduie sub ei pământul” (Veselie).

Evocator elegiac al lăutarilor şi cântăreţ al pribegilor, Iosif e un precursor al lui Octavian Goga, superficial însă, lipsit de freamătul dinamic al acestuia. Variaţiuni în manieră sentimentală de romanţă, cobzarul „mândru cerşetor”, lăutarul amintind „gloria trecută” sunt doar simple umbre. Deficitul de sevă este evident. Alte tablouri se salvează parţial ca schiţe de compoziţii. Nişte gitanos valahi, „trei vagabonzi” - mama şi copiii - joacă pe la porţi „împiedicaţi în zdrenţe” (Artişti). Goale ca „nişte şopârle”, paparudele cheamă cu dansul lor ritual ploaia, într-un vacarm infernal, ca şi la George Coşbuc, trece prin sat laia ţiganilor.

Şiruri de atelaje ţărăneşti zoresc spre iarmaroc şi iată, la orizont, oraşul cu „larma vieţii zbuciumate”. Partituri de un decorativ artificios, unele secvenţe agreste (Secerişul, La cules) denotă un pitoresc în exces. Secerătoarele poartă „roşu mac” în păr şi „vinete cicoare”, fete vesele „înoată” prin grâu, iar tineri ţărani hăulesc pe lângă carele pline, „pocnind din bice”. Undeva, în podgoria răsunând de „chef şi chiot”, apare, ca într-o scenă mitologică, „un satir încins cu viţă”. La 26 de ani, „sol al miilor ce-aşteaptă-n suferinţă”, Iosif îşi puncta discursul cu semnale de alarmă: „Chiar sfânta noastră doină stă să piară!”

Chemarea din 1901 lansată în „Sămănătorul” viza alienarea, decadentismul cu „vânturi rele”. În fapt, sensibilitatea rănită a poetului nu rezistă eforturilor, el nefiind o fire voluntară. Urmează inevitabil evaziunea în natură şi istorie. Repudiind forfota Parisului (În atelier), transilvăneanul evocă „vremi patriarhale”. Trudit de mecanismul existenţei citadine, el se adresează orizontului: „O, natură, împrumută-mi / din odihna ta o clipă” (Rugă). Refractar „glasului urii”, „copil cuminte al naturii”, crede, împreună cu alţii, în forţa regeneratoare a pădurilor.

Germinaţia universală, în primăvară, atenuează fiorul morţii, făcându-l să privească filosofic „iarba ce creşte pe morminte”. Sublimul nu e departe: „Ah, de ce n-am zece vieţi, / ca să te cânt, natură!” (Cântec de primăvară). Un jurnal de călătorie, intitulat Icoane din Carpaţi, substituie culorii emoţia: „Mă cheamă-n zare munţii, munţii mei! / Ce dor, ce dor adânc mi-era de ei!” Romanticul „nebun de libertate” adoră muntele misterios şi caută luna, „melancolicul străjer”. Turme în peisaj alpestru au o mişcare fabuloasă, păstorul proiectându-se în legendă: „Sara purpurie-i schimbă / Zeghea-n mantă triumfală...” Aceasta e scenografia. Erotica, în spaţiu ozonat, nu poate fi decât puritate: „Şi să te iau cu mine sus, / Departe unde lacrimi nu-s, / în zări în veci senine.”

Efigia lui Coşbuc din pasteluri stă ca model, pulberi din Noapte de vară fiind discernabile în al doilea panou din Icoane din Carpaţi. Nu în partitura propriu-zisă cu elemente precise, ci în melodia interioară. Structură fundamental lirică, Iosif abordează totuşi poezia epică. Ştefan al Moldovei (Din zile mari, 1905) lasă posterităţii o lecţie de patriotism, dar imaginea strategului rămâne încă palidă: „Aşa cum se înfăţişează acum, e numai sâmburele poemului visat de mine”, mărturisea autorul.

Aspectelor strict istorice (extrase din studiile lui Nicolae Iorga), li se asociază legenda (sursa e în Petre Ispirescu, S.T. Kirileanu), de unde episoade de tipul Visul lui Petru Aron, Pe Câmpia Direptăţii şi Dumbrava Roşie. Mostrele iniţiale, în hexametri şi alexandrini, sunt abandonate în avantajul octosilabului, caracteristic „eroicului romancero spaniol”, zice poetul. Lipsă de tact. Scene grave, bătălii saltă în versuri jucăuşe, în contratimp. Dar şi în alte poeme vigoarea se află în suferinţă. Torturat de dubii, voievodul citeşte în pâlpâirea candelei prevestiri negre. Peste vechile curţi în ruină, luna, „crai nou”, e un „sol al morţii” (Boierii). Chervane duc la ţară „mari averi domneşti”, haiduci în figuraţie tipică dialoghează cu „copacii-n codru”.

Un text antologic reţine atenţia: cavalcada celor „trei fârtaţi” din Doina (în fapt, baladă) devine replică eroică a Mioriţei, joc de umbre şi muzică, într-o atmosferă de mister montan. Fragmentul a fost integrat în Icoane din Carpaţi. Ceaţă romantică de legendă, tălăngi sunând din „negre văi”, un toponim enigmatic - „Vadul Rău”, astfel se încheagă o atmosferă. Întoarcerea de la „făgădău”, în decor de argintărie sublunară, stă sub semnul unei tăceri de basm: „Se duc uitaţi / Cei trei fârtaţi, / Săltând în şa, / Plutind, aşa, / Ca trei stafii...”. Din nou în ceaţă, dintre stânci irumpe doina amplificată de „mii de guri”.

Punerea în scenă sfârşeşte simbolic, haiducii, codrul şi doina, trinitate inseparabilă, intrând în legendă: „Haiducii mei / Doinesc toţi trei; / Şi hohotesc / Păduri adânci...”. Ca autor de balade, Iosif nu a imprimat motivelor folclorice un ritm mai viu. Le-a dat în schimb o nobilă ţinută artistică, vizibilă în compoziţie şi expresie, stilizarea cu mână sigură meritând toată consideraţia. Pe drumurile legendelor circulă apariţii monumentale: Gruia, Corbea, Pintea. Precum în epica populară, hiperbolizarea creează un climat adecvat fabulosului.

O improvizaţie satirică, Simbolism, din Caleidoscopul lui A. Mirea (I-II, 1908-1910), denotă o atitudine antisimbolistă; de amintit, totuşi, traducerile din Paul Verlaine (în colaborare cu Dimitrie Anghel), care îşi pun amprenta asupra romanticului de cultură germană. Din stampe vechi respiră discret o melancolie cu substrat romantico-simbolist. Bănci solitare şi flori ofilite (În parc), ziduri cenuşii şi ruine (Nurnberg), oraşul în negură albastră (Clopotele din Nurnberg) sunt tot atâtea pretexte de analogii simboliste. Când exprimă sentimente tandre, poetul dispune, dacă nu de strălucire metaforică, de o vădită sinceritate. Fraza simplă, aproape banală, păstrează în timbru frăgezimea emoţiei; liedul sentimental-ironic al lui Heine continuă monocord, în sens patetic.

Adresate Corinei (fiica ucisă de bombele unui zeppelin, în 1916), Cântec de leagăn şi Cântec sfânt ţin de un temperament cvasifeminin, repliindu-se asupră-şi la orice atingere. În posesia unei tehnici remarcabile, lui Iosif i se datorează excelente versiuni româneşti la Visul unei nopţi de vară de Shakespeare, Cidul de Corneille, utilizate în teatre şi astăzi, la pastorala goetheană Dragoste cu toane, la Tannhauser de Wagner, precum şi la numeroase versuri selectate din Goethe, Schiller, Burger, Heine, Lenau, Unland, Holderlin, Carducci, Petofi, Lonfgelow, incluse în Tălmăciri (1909). Frapează adaptarea suplă la diverse tonalităţi, poetul situându-se printre cei mai buni traducători în româneşte.

În interpretarea baladelor Ucenicul vrăjitor şi Craiul ielelor de Goethe, Blestemul bardului de Uhland, Lenore de Burger, echivalenţele sunt admirabile. Cu Dimitrie Anghel mai traduce Poezii de Ibsen, poemul dramatic Camoens de Fr. Halm, romanul Strigoiu Carpaţilor de Alexandre Dumas-tatăl şi drama Gringoire a lui Theodore de Banville. Câteva traduceri din La Fontaine, în aceeaşi colaborare, au apărut postum. E greu de precizat în ce constă contribuţia lui Iosif la scrierile în colaborare cu Dimitrie Anghel (Legenda funigeilor, 1907, Cometa, 1908, Carmen saeculare, 1909, Cireşul lui Lucullus, 1910, Portrete, 1910), dar mai ales la Caleidoscopul lui A. Mirea. Supraevaluat de critica sămănătoristă, în special de Ilarie Chendi, Iosif reprezintă, în cele din urmă, o conştiinţă patetică. Deşi minor, observa George Topârceanu, „era totuşi poet autentic şi asupra lui apăsa blestemul care apasă asupra marilor damnaţi...”.

Opera literară

  • Versuri, Bucureşti, 1897;
  • Patriarhale, Bucureşti, 1901;
  • Poezii. 1901-1902, Bucureşti, 1902;
  • A fost odată..., Bucureşti, 1903; ediţia II, Bucureşti, 1909;
  • Din zile mari, Bucureşti, 1905;
  • Credinţe, Bucureşti, 1905;
  • Zorile, Bucureşti, 1907; ediţia II, Bucureşti, 1909;
  • Legenda funigeilor, în colaborare cu Dimitrie Anghel, Iaşi, 1907;
  • Poezii. 1893-1908, Bucureşti, 1908;
  • Cometa, în colaborare cu Dimitrie Anghel, Bucureşti, 1908;
  • Caleidoscopul lui A. Mirea, în colaborare cu Dimitrie Anghel, I-II, Bucureşti, 1908-1910;
  • Carmen saeculare, în colaborare cu Dimitrie Anghel, Bucureşti, 1909;
  • Cireşul lui Lucullus, în colaborare cu Dimitrie Anghel, Bucureşti, 1910;
  • Portrete, în colaborare cu Dimitrie Anghel, Bucureşti, 1910;
  • Cântece, Bucureşti, 1912;
  • Domniţa mea erai, Bucureşti, 1930;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Şerban Cioculescu, Bucureşti, 1939; ediţia II, Bucureşti, 1944;
  • Opere alese, I-II, ediţie îngrijită şi introducere de Ion Roman, Bucureşti, 1962;
  • Corespondenţă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Horia Oprescu, Bucureşti, 1969;
  • Opere, I-IV, ediţie îngrijită de Ion Roman, Bucureşti, 1970-1981;
  • Dimitrie Anghel şi Şt. O. Iosif, Scrieri, I-II, ediţie îngrijită şi prefaţă de Ion Roman, Bucureşti, 1982;
  • Poezii, ediţie îngrijită de Ion Roman, repere istorico-literare Aurora Slobodeanu, Bucureşti, 1983.

Traduceri

  • Al. Petofi, Apostolul şi alte poezii, Bucureşti, 1896; Poezii alese, Craiova, 1897;
  • Heinrich Heine, Romanţe şi cântece, Bucureşti, 1901;
  • Paul Verlaine, Traduceri din …, Bucureşti, 1903 (în colaborare cu Dimitrie Anghel);
  • Henric Ibsen, Poezii, Bucureşti, 1906 (în colaboare cu Dimitrie Anghel);
  • Goethe, Dragoste cu toane, Braşov, 1907;
  • Richard Wagner, Tannhauser sau Lupta cântăreţilor de la Wartburg, Bucureşti, 1908; Lohengrin, Bucureşti, 1910; Olandezul zburător (Corabia nălucă), Bucureşti, 1911; Rienzi. Cel din urmă tribun, Bucureşti, 1914;
  • Al. Dumas-tatăl, Strigoiu Carpaţilor, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu Dimitrie Anghel);
  • Fr. Halm, Camoens, Bucureşti, 1909 (în colaborare cu Dimitrie Anghel);
  • Carmen Sylva, Lucien Bazin, Burger, Goethe, Schiller, Carducci, Heine, Lenau, Uhland, Holderlin, Gottfried Keller, G. Falke, Meerheimb, Wolf, Multatuli, Geijer, Shelley, Petofi, Roncinni, Longfellow, în Tălmăciri, Bucureşti, 1909;
  • Ludwig Detter, O istorie din zilele noastre. Gertruda Baumgarten, Ploieşti, 1910;
  • Theodore de Banville, Gringoire, Bucureşti, 1910 (în colaborare cu Dimitrie Anghel); Din legendele neamului Hohenzollern, Bucureşti, 1911;
  • Corneille, Cidul, Bucureşti, 1911;
  • Gottfried Keller, Legende, Bucureşti, 1911;
  • Fr. Schiller, Wilhelm Tell, Braşov, 1913;
  • Ludwig Fulda, Talismanul, Bucureşti, 1918;
  • La Fontaine, Fabule, Bucureşti, 1923 (în colaborare cu Dimitrie Anghel);
  • William Shakespeare, Romeo şi Julieta, Bucureşti, 1945 (traducere revăzută de Petre Grimm).

Check Also

George Dorul Dumitrescu

George Dorul Dumitrescu (14 februarie 1901, Ceptura, judeţul Prahova – ?) – prozator. Este fiul …

Geo Dumitrescu

Geo (Gheorghe V.) Dumitrescu (17 mai 1920, Bucureşti – 28 septembrie 2004, Bucureşti) – poet, …

Aurelian Titu Dumitrescu

Aurelian Titu Dumitrescu (15 februarie 1956, Caracal, judeţul Olt) – poet. Este fiul Mariei (născută …

Aurel Dumitraşcu

Aurel Dumitraşcu (21 decembrie 1955, Sabasa, judeţul Neamţ – 16 septembrie 1990, Bucureşti) – poet. …

Victor Dumbrăveanu

Victor Dumbrăveanu (20 august 1946, Corlăteni, judeţul Bălţi, Basarabia) – prozator şi publicist. A absolvit …