Statutul juridic al Principatelor Române (1774-1821)

Pacea de la Kuciuk-Kainargi a însemnat un eveniment important în istoria Principatelor române. Mişcarea de emancipare de sub dominaţia otomană, manifestată prin participarea masivă a voluntarilor români la războaiele anti-otomane, a fost favorizată de victoriile Rusiei asupra Turciei şi de tratatele de pace care garantau vechile privilegii ale principatelor şi îngrădeau drepturile de suzeranitate ale Porţii. Tratatul de la Kuciuk-Kainargi punea la dispoziţia Rusiei mijlocul legal de a determina Poarta să respecte aceste concesiuni.

Prin articolul XVI, punctul 10, Poarta recunoştea ambasadorilor ruşi dreptul de a interveni în problemele principatelor. Deşi convenţia de la Ainali-Kavak (1779) avea să limiteze aplicarea acestei clauze la stipulaţiile articolului XVI, diplomaţia rusă a ştiut să facă din dreptul ei de intervenţie un mijloc de presiune eficace şi să îngrădească necontenit ingerinţele Porţii în afacerile interne ale principatelor.

Invocând reclamaţiile domnilor sau boierilor, Rusia a obţinut de la Poartă o serie de hatişerifuri, firmane şi seneduri, care au avut ca rezultat stabilirea unui nou statut juridic al principatelor, întemeiat pe respectul vechilor privilegii, garantate cu prilejul închinării lor către Poartă, şi pe o tot mai largă autonomie internă. Pentru a da noţiunii de „vechi privilegii” un conţinut precis, delegaţii români la Congresul de la Focşani (1772) au prezentat un text al aşa-ziselor acte de închinare ale lui Mircea cel Bătrân şi Laiotă Basarab, text care avea să joace până în epoca Unirii un rol considerabil în lupta pentru unire şi independenţă a poporului român. Aceste acte au constituit baza juridică pe care s-au întemeiat articolul XVI al tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi şi hatişeriful de privilegii din 1774.

Sensul lor a fost sintetizat de Karl Marx, care le-a cunoscut din lucrările lui E. Regnault şi, ca toţi contemporanii din perioada Unirii, le-a acceptat ca autentice. „Principatele dunărene sunt două state suverane, sub suzeranitatea Porţii, căreia îi plătesc tribut, însă cu condiţia ca Poarta să le apere de toţi duşmanii din afară, oricare ar fi ei, şi totodată să nu se amestece sub nici o formă în treburile lor interne”.

Din acest principiu, partizanii Unirii, inclusiv Karl Marx, au tras concluzia că, de vreme ce Poarta n-a ştiut să apere integritatea teritorială a principatelor, care era condiţia esenţială a închinării, Poarta a pierdut orice drept de suzeranitate asupra lor. Până la revoluţia din 1848, situaţia internaţională n-a permis ca aceste acte să fie invocate în favoarea unirii şi independenţei. Ele n-au servit decât ca bază Juridică pentru revendicarea completei autonomii în cadrul Imperiului Otoman.

Confirmând prin tratatul de la Kuciuk-Kainargi vechile privilegii ale Principatelor române, Poarta însăşi a acceptat noul statut juridic al acestora, stabilit prin hatişeriful din 1774 şi completat printr-o serie de acte ulterioare de privilegii: senedul din 1783, hatişeriful din 1784, firmanele din 1791 şi 1792 şi hatişerifurile din 1802, 1806 şi 1826.

Dar, pentru a putea continua să le exploateze, Poarta s-a mărginit să garanteze principatele împotriva abuzurilor şi să menţină ordinea necesară dezvoltării producţiei. Ea a respins toate revendicările care urmăreau îngrădirea dominaţiei sale: instituirea domniei pe viaţă, dreptul de alegere al boierilor, libertatea comerţului, restituirea raialelor şi înfiinţarea unei armate naţionale. Astfel, spre a pune capăt jafurilor, omorurilor şi ridicărilor de robi, hatişeriful din 1774 interzice dregătorilor, ostaşilor şi locuitorilor din serhaturi de a pătrunde în principate.

Dregătorii şi negustorii turci nu mai pot intra în ţară decât pe baza unui firman şi, în virtutea firmanului din 1785, numai prin anumite locuri: prin Ismail pentru dregătorii trimişi în raialele Ozu (Oceakov) şi Bender şi prin Isaccea pentru cei cu destinaţia Hotin. Hatişeriful din 1802 dispune ca, în afară de negustorii învestiţi cu firmane, toţi locuitorii din părţile Dunării şi iamacii care ar vrea să intre în cele două principate şi să se aşeze acolo - este vorba evident de turci - păgubind pe băştinaşi, să fie opriţi şi izgoniţi.

De asemenea, hatişeriful interzice turcilor de a poseda moşii în ţară şi-i sileşte să restituie mănăstirilor şi particularilor bunurile uzurpate în apropierea raialelor. În conformitate cu arzurile prezentate de boierii munteni şi moldoveni, atât hatişeriful din 1774, cât şi celelalte acte de privilegii prevăd că turcii nu pot să se aşeze în ţară, nici să ţină moşii, nici să are, nici să semene, nici să-şi păşuneze vitele, nici să-şi treacă turmele de la Mangalia la Jegălia.

În acelaşi timp se interzice negustorilor turci să dea arvună cu sila pentru a lua locuitorilor produsele pe preţuri derizorii. Hatişerifurile îşi propun să pună capăt şi sursei de năpăstuiri şi de jaf, care era dreptul de conac şi de olac al dregătorilor otomani, stabilind din 1774 că dregătorii turci şi curierii vor plăti furniturile la preţul curent şi vor respecta dispoziţiile firmanelor cu privire la dreptul de găzduire şi la caii de poştă.

În virtutea autonomiei judiciare a ţării, se suprimă, ca atentatoare la vechile privilegii şi prejudiciabilă supuşilor români, judecarea proceselor dintre turci şi români în serhaturi de către cădii. În consecinţă, se hotărăşte că litigiile dintre creştini şi musulmani vor fi judecate în primă instanţă de divanul domnesc, completat cu secretarul turc al domnului şi asistat de turcii din ţară, iar în instanţa de apel de cadiul din Giurgiu pentru Ţara Românească, iar pentru Moldova de cadiul din Brăila, chemaţi prin hatişeriful din 1784 în ţară pentru a nu pricinui creştinilor deplasări costisitoare în serhaturi.

Se recunoaşte valabilitatea mărturiilor băştinaşilor în procesele de moştenire şi se dispune să se respingă jalbele mincinoase. Hatişeriful din 1774 şi celelalte acte de privilegii stipulează că românii trecuţi la mahomedanism nu mai pot revendica moştenirea rămasă după rudele lor din ţară. Prin aceasta se împiedică înstrăinarea unor bunuri în favoarea supuşilor Porţii. Cât despre românii care se duceau cu treburi în serhaturi, actele de privilegii dispun scutirea lor de plata haraciului şi a impozitului personal plătit de creştini (ispendje), îngăduindu-le să-şi păstreze portul.

În ceea ce priveşte consolidarea domniei, dacă Poarta s-a opus categoric dreptului de alegere a domnilor de către boieri şi domniei pe viaţă, ea a trebuit să acorde anumite garanţii împotriva mazilirilor arbitrare. Hatişeriful din 1774 şi senedul din 1783 acordă domnilor anumite garanţii, dispunând să nu fie maziliţi decât în cazuri de vină vădită. Hatişeriful din 1802 fixează durata domniei la 7 ani, precizând că domnii nu vor putea fi maziliţi decât după constatarea vinovăţiei lor de puterea suzerană şi de puterea protectoare.

Iar după mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu, Poarta a fost silită să admită numirea unor domni pământeni (1822) şi să recunoască prin hatişeriful din 1826 dreptul boierilor de a alege pe domni cu încuviinţarea şi întărirea ei. Până la tratatul de la Adrianopol, durata domniei rămâne fixată la 7 ani, cu dreptul pentru domni de a fi numiţi din nou la cererea divanului.

Pe lângă dreptul de a alege pe domni, boierii au urmărit să înlăture pe greci din dregătorii şi să-şi asigure astfel monopolul funcţiilor. Până la Regulamentul organic, majoritatea boierilor îşi trăgeau principalul lor venit din dregătoriile publice care îmbinau remunerarea în bani cu menţinerea diferitelor havaieturi (plocoane) de pe vremea când slujbaşii nu erau plătiţi de vistierie, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în urma introducerii luxului şi moravurilor occidentale, nevoia de bani a boierilor a crescut şi, odată cu aceasta, goana după slujbe de căpătuială s-a înteţit.

Or, domnii fanarioţi numeau în posturile cele mai bănoase greci de la Constantinopol cu care erau înrudiţi sau faţă de care aveau obligaţii. Alecu Suţu venise în 1819 în Ţara Românească însoţit de 820 de persoane care trebuiau căpătuite în răstimpul scurt al unei domnii, în dauna boierilor pământeni. Aşa se explică stăruinţa acestora de a obţine exclusivitatea dregătoriilor.

Hatişeriful din 1774 nu le dă decât o satisfacţie formală, recomandând domnului să numească pe cei mai vrednici dintre boieri, atât români, cât şi greci. Numirea dregătorilor e lăsată şi mai departe în seama domnului, în care Poarta avea mai multă încredere decât în boierii ţării. Numai în 1802, după fuga boierilor munteni în Transilvania şi refuzul lor de a se întoarce în ţară înainte de satisfacerea revendicărilor lor, Poarta recunoaşte prioritatea boierilor pământeni în ocuparea slujbelor publice şi le rezervă în mod exclusiv administraţia spitalelor, şcolilor şi drumurilor.

Deşi aceste hotărâri sunt confirmate de hatişeriful din 1802, grecii au rămas în dregătorii până la mişcarea revoluţionară condusă de Tudor Vladimirescu, care a silit Poarta să admită înlăturarea lor din slujbe. Pentru a pune capăt fugii ţăranilor de pe locurile de muncă - fapt care primejduia atât propria sa aprovizionare, cât şi încasarea haraciului - Poarta a interzis, de formă, începând din 1774, stoarcerile fiscale, iar prin hatişeriful din 1802 a dispus aşezarea birului în raport cu puterea contributivă a birnicilor, care urmau să suporte deopotrivă sarcinile, înlăturându-se abuzurile şi evaziunile fiscale prin limitarea numărului scutelnicilor.

Dar problema cea mai grea, aceea a sarcinilor materiale ale ţărilor române către Poartă, care atingea interesele fundamentale ale Porţii şi ale domnilor, n-a căpătat prin tratatele de pace şi prin hatişerifurile de privilegii decât soluţii parţiale, care s-au dovedit simple paleative. Articolul XVI al tratatului de pace de la Kuciuk-Kainargi nu preciza cuantumul haraciului.

Fixarea lui rămânea tot la latitudinea Porţii, care se angaja doar să nu ceară locuitorilor nici o contribuţie pentru durata războiului şi să-i scutească de orice impozite timp de doi ani de la încheierea păcii, iar la expirarea acestui termen făgăduia să dea dovadă de umanitate şi generozitate cu prilejul aşezării impozitelor. Hatişeriful din 1774 s-a mărginit să desfiinţeze atât darurile care se făceau marilor demnitari turci cu prilejul schimbării lor şi cu acela al investirii domnilor, cât şi cele două geaigele (daruri) ce se dădeau sultanului şi marelui vizir.

După lungi şi vii discuţii, Poarta a fixat prin senedul din 1783 haraciul la cuantumul plătit înainte de războiul din 1768-1774, adică la 619 pungi sau 309 500 de piaştri pentru Ţara Românească şi la 135 de pungi şi 444 1/2 piaştri sau 67 945 de piaştri pentru Moldova, care urma, în conformitate cu art. XVI al tratatului de la Kuciuk-Kainargi, să fie vărsat din doi în doi ani de către delegaţi anume trimişi la Constantinopol.

Senedul din 1783 stabilea şi cuantumul peşcheşurilor, care constituiau sarcini oficiale: peşcheşul bairamului a fost fixat la 90.000 de piaştri pentru ambele principate, iar peşcheşul anului nou musulman (rikiabye) la 40.000 de piaştri pentru Ţara Românească şi la 25.000 de piaştri pentru Moldova. Deşi, cu complicitatea domnilor, Poarta avea să eludeze aceste garanţii şi să continue a percepe contribuţii arbitrare, fixarea sarcinilor legale a avut o mare importanţă practică, oferind ţărilor române şi Rusiei o bază juridică de acţiune împotriva cererilor arbitrare ale Porţii.

Faţă de restricţiile pe care i le impuneau hatişerifurile de privilegii, Poarta s-a folosit de concurenţa pe care şi-o făceau candidaţii la domnie pentru a stoarce mai departe Principatele române. Hatişeriful din 1774 nu desfiinţa cele trei plăţi pe care domnii le făceau la obţinerea domniei, la confirmarea după trei ani de domnie (mucarerul mare) şi la confirmarea anuală (mucarerul mic). Cum aceste plăţi erau secrete şi cuantumul lor depindea de supralicitaţia concurenţilor şi de nevoile de bani ale Porţii, ele au format sarcina cea mai grea a ţărilor române faţă de Poartă.

Mihai Suţu ar fi oferit, după mărturia consulului austriac Raicevich, 3.000.000 de piaştri ca să capete domnia, iar Alexandru Mavrocordat zis Dely-Bei ar fi cumpărat, după consulul Prusiei, Konig, domnia cu 1.000.000 de piaştri. După un an şi jumătate de domnie, Alexandru Mavrocordat-Firaris a trebuit să plătească 400.000 de piaştri pentru un firman de confirmare în scaun, pentru ca după două sau trei luni să fie mazilit şi să plătească 125.000 de piaştri pentru garnizoana de la Bender şi 150.000 pentru tezaurul imperial.

După aprecierea consulului Prusiei, Konig, mai bine de jumătate din veniturile Ţării Româneşti, evaluate la 4.000.000 de piaştri, şi ale Moldovei, evaluate la 2.000.000, erau absorbite de cheltuielile pentru prelungirea domniei. Konig evalua la 1.500.000 de piaştri cheltuielile primului an de domnie în Moldova, la 1.000.000 pe cele din al doilea, ceea ce concordă cu datele condicii vistieriei Moldovei, după care poliţele şi dobânzile achitate în 1786, al doilea an de domnie a lui Al. Mavrocordat-Firaris, s-au ridicat la 972.264 de piaştri.

Aceste cheltuieli sunt în creştere cu fiecare domnie nouă. În 1792, ele se urcă la 1.115.000 de piaştri pentru Moldova, iar domnii sunt siliţi să plătească, sub pedeapsa de a fi maziliţi şi de a-şi vedea averea confiscată. Senedul din 1783 specifică, e drept, că aceste sume vor trebui plătite din veniturile domnilor, care erau alimentate din venitul vămilor, ocnelor şi rusumaturilor, nu din veniturile vistieriei şi din dări extraordinare. În realitate, ele s-au plătit din veniturile vistieriei.

Hatişerifurile de privilegii au reglementat treptat şi furniturile în natură către Poartă. Arzul muntean din 1774 ceruse desfiinţarea tributului în grâne (zahereaua mukaeselei) ce se presta de două ori pe an, primăvara şi toamna, şi care se ridica pentru Ţara Românească la 60.000 de lei pe an. El cerea şi desfiinţarea casapbaşlâcului şi propunea ca operaţiile de colectare şi plată a oilor să se facă prin gelepi (negustori de oi, supuşi turci). Hatişeriful din 1774 împlineşte aceste cereri, dar menţine obligaţia ţărilor române de a satisface în timp de pace nevoile capanului „cu preţul ce se va tâmpla”.

Se menţine de asemenea monopolul oilor necesare aprovizionării seraiului şi ienicerilor, silind pe ţărani să le vândă la preţul curent negustorilor şi gelepilor sub supravegherea domnului. Se păstrează şi monopolul lemnului de construcţii şi al silitrei, cu corectivul unei retribuţii echitabile din banii haraciului atât pentru tăiatul şi cărăuşia lemnului, cât şi pentru extracţia şi transportul silitrei. Acest principiu nu se aplica însă la transportul grânelor care trebuiau predate în schelele dunărene reizilor capanului.

Omisiunile şi impreciziunile introduse voit de Poartă în hatişeriful din 1774 au fost clarificate ulterior de celelalte acte de privilegii. Astfel, senedul din 1783 a adus p uşurare, stabilind o distincţie între achiziţiile făcute din miri (tezaurul imperial) la preţul oficial şi cumpărăturile efectuate de negustori la preţul pieţii. Această distincţie a fost reluată de hatişeriful din 1784 şi de firmanul din 1792, care interzic implicit rechiziţiile.

Senedul din 1783 a pus principiul fixării cantităţii de grâne şi numărului oilor care trebuiau livrate Porţii, iar hatişeriful din 1802 a dispus reglementarea prin firmane a cantităţii tuturor furniturilor, în raport cu disponibilităţile ţării. Pentru a preveni cererile arbitrare ale Porţii, hatişeriful din 1802 a recunoscut principatelor dreptul de a discuta aceste cereri. Plata avea să se facă la preţul pieţii fixat în fiecare an la schela Brăilei. În sfârşit, s-a stabilit că transportul avea să fie plătit proporţional cu valoarea furniturilor. Aceste dispoziţii n-au abrogat monopolul turcesc, dar l-au îngrădit.

După semnarea convenţiei de la Akkerman, hatişeriful din 1826 proclamă libertatea comerţului pentru locuitorii principatelor, menţinând însă obligaţia de a satisface nevoile Porţii potrivit prevederilor hatişerifului din 1802. Datorită controlului atribuit consulilor ruşi prin acest hatişerif, diferenţa dintre plata furniturilor de către negustorii otomani şi preţul pieţii a fost treptat redusă. În 1818, în urma unor recolte îmbelşugate, preţul grâului plătit de turci a atins paritatea preţului pieţii, iar în 1820 s-a obţinut şi pentru oi un preţ care se apropia de acela al comerţului liber.

Aceste dispoziţii, precizate şi extinse treptat între 1774 şi 1826, sunt rezultatul unui compromis între revendicările principatelor, susţinute de Rusia, şi concesiile Porţii, dornică de a-şi menţine exploatarea. De aceea actele de privilegii satisfac numai în parte năzuinţele principatelor - prin garantarea lor împotriva abuzurilor dregătorilor otomani, prin limitarea sarcinilor băneşti oficiale şi prin îngrădirea obligaţiei de a asigura aprovizionarea Porţii - până în 1802, când hatişeriful de la Giilhane atribuie consulilor ruşi dreptul de a supraveghea aplicarea de către Poartă şi de către domni a dispoziţiilor cuprinse în hatişerifurile de privilegii, după care abuzurile încep să se reducă treptat.

Din 1782, de când au luat fiinţă, consulatele ruse au semnalat ambasadei de la Constantinopol şi Curţii imperiale procedeele abuzive şi încălcările privilegiilor ţării şi au provocat - când politica generală a Rusiei ţariste în Balcani o cerea - demersurile pe care le autoriza tratatul de la Kuciuk-Kainargi. După 1802( intervenţiile consulilor ruşi devin atât de frecvente, încât, pentru a-şi putea continua stoarcerile şi năpăstuirile, domnii au trebuit să facă din unii (de exemplu din Kiriko) complici ai foloaselor lor ilegale.

Înfiinţarea consulatelor ruse la Bucureşti şi Iaşi a fost urmată în 1783 de aceea a consulatelor austriece, a consulatului prusian în 1785, a celor franceze în 1798 şi a celui englez în 1803, care funcţiona de fapt din 1801. Astfel, jurisdicţia consulară s-a extins şi asupra principatelor, sustrăgând supuşii străini tribunalelor şi organelor administrative locale. Prin aceasta s-a creat negustorilor străini o situaţie privilegiată, ceea ce a determinat pe mulţi negustori pământeni să caute a obţine protecţia străină - austriacă în Ţara Românească, rusă în Moldova -, făcându-se sudiţi (supuşi ai unei puteri străine).

Protejaţi de autoritatea consulară şi beneficiind în Principatele române de drepturile pe care le aveau în ţara lor, negustorii străini au răspândit la noi practicile comerciale cunoscute în ţările lor, au contribuit la îngrădirea, monopolului otoman şi au înlesnit, prin licenţe obţinute de la Poartă sau de la domni, pătrunderea comerţului român în orbita comerţului internaţional.

De altfel, simplul fapt al înfiinţării acestor consulate dovedeşte interesul crescând al marilor puteri pentru Principatele române şi importanţa poziţiei lor economice şi politice în cadrul Imperiului Otoman. În sfârşit, lupta de influenţă a consulilor şi năzuinţa lor de a-şi crea partide în rândul boierilor au lărgit orizontul politic al elementelor celor mai înaintate şi le-au arătat folosul pe care mişcarea de independenţă îl putea trage din rivalităţile marilor puteri.

Dar aceste avantaje erau departe de a compensa ştirbirile şi daunele pe care jurisdicţia consulară le aducea prestigiului şi economiei ţării. Intervenind în toate conflictele în care conaţionalii lor erau implicaţi, consulii căutau să-i sustragă complet legilor ţării şi organelor locale. Unii consuli bravau autoritatea domnească, purtându-se ca paşii rebeli din provinciile turceşti. Ei atrăgeau în sfera lor de influenţă negustorii cei mai bogaţi, prefăcându-i din raiale în sudiţi ai statului lor şi asigurându-le privilegii pe care legile ţării nu le autorizau.

Negustorii străini cumpărau moşii şi ţineau prăvălii în care vindeau cu amănuntul, împotriva prescripţiilor legale şi poruncilor domneşti. La cererea creditorilor străini, debitorii erau executaţi fără păsuire prin intervenţia consulilor şi ambasadorilor de la Constantinopol. „Cei ce să numesc sudiţi de curtea Austrii, nu din cei mari, ci un ungurean de cei proşti, are musaadea (favoare), şi «i» să dă toată dreptatea de către Măriia sa vodă. Şi cei ce sunt datori şi să arată înşălători din pământeni, i să vinde până la cenuşă şi să împlineşte dreptul suditului”. Deosebirea de tratament care se aplica negustorului pământean şi suditului era pentru cel dintâi un motiv irezistibil de a se face sudit.

Jurisdicţia consulară a mărit anarhia, a frânat dezvoltarea burgheziei române şi a dus la înstrăinarea unor averi care ar fi trebuit să contribuie la formarea capitalului autohton. Seria neîntreruptă de firmane, seneduri, hatişerifuri care s-au succedat între 1774 şi 1802 au modificat statutul juridic al principatelor. Puterea suzerană a trebuit să precizeze şi să garanteze vechile privilegii ale ţării şi în exercitarea drepturilor sale de suzeranitate să ţină seama de reprezentările Rusiei.

Hatişeriful din 1802 a devenit „o lege fundamentală”, pe dispoziţiile căreia ambasadorul de la Constantinopol şi consulii Rusiei de la Bucureşti şi Iaşi îşi întemeiau opoziţia faţă de impozitele nelegale, furniturile excesive şi insuficient plătite şi ingerinţele arbitrare ale Porţii, ori de câte ori voiau să exercite o presiune asupra domnului şi să stoarcă o concesiune Porţii. Prin aceasta, rezistenţa internă la dominaţia otomană a fost încurajată şi mişcarea de independenţă a făcut necontenite progrese.