Sport, artă şi istorie, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Sport, artă şi istorie, de Mircea Sântimbreanu, este o schiţă care face parte din volumul Recreaţia mare, a cărui primă ediţie a fost publicată în 1965 la Bucureşti.

Recreaţia mare, de Mircea Sântimbreanu (comentariu literar, rezumat literar)

Mircea Sântimbreanu

Fragment

Despre modă n-aş putea să vă spun mare lucru. Dacă vă interesează subiectul, n-aveţi decât să răsfoiţi un jurnal, să priviţi vitrinele sau, dacă vreţi să aflaţi ultimul cuvânt al modei, să trageţi cu urechea la discuţiile fetelor dintr-a şaptea. O să aflaţi în câteva minute dacă se mai poartă panglicuţe, şosete scurte ori trei sferturi, bluză largă cu gumilastic sau cu fermoar, pe talie, dacă...

Dar deocamdată vreau să vă vorbesc de alt fel de mode. De pildă, în clasa a cincea de la şcoala noastră bântuia într-o vreme moda sfârlezelor lovite cu un bici şi-nvârtite la nesfârşit pe trotuar, în mijlocul străzii, în clasă, oriunde. Pe urmă, sfârlezele parcă s-au dus... Învârtindu-se; au rămas numai bicele şi toată ziua în curte, în clasă, în mijlocul străzii, oriunde, poc! poc! poc!

După o săptămână, nu mai mult, bicele parc-au intrat în pământ şi ele. Au apărut praştiile (stau încă mărturie câteva geamuri sparte), pe urmă armonicele de hârtie, mai ales din caietele de aritmetică, pe urmă... da, aici voiam să ajung, moda curselor de motocicletă.

Motocicletele? Când eşti ingenios, nimic nu e imposibil. E suficient să încaleci o bancă, să o apuci cu mâinile pe dedesubt şi să o cari în goană prin clasă, imitând zgomotul motocicletei, mai ales în virajul de pe lângă catedră, aplecându-te când într-o parte, când într-alta, schimbând vitezele, dându-i gaze şi acţionând asupra sirenelor. Dar acestea nu erau decât antrenamente. Totul e să-i fi văzut la concurs! Atunci băncile din fund erau ridicate una peste alta. Calea devenea liberă. În fund se instalau trei motociclişti. De obicei „aşii”: Riza, Ticu şi Vlăduţ. Încălzeau motoarele. Apoi, dintr-odată, cu maximum de gaze, la semnalul celui de pe catedră - arbitrul de concurs - maşinile porneau. Primul ajuns la catedră vira, intra în linie dreaptă şi - gata! - trecea primul linia de sosire. Uneori, ca la orice concurs, se produceau accidente. Forţa centripetă nefiind destul de mare, omul scăpa de sub control maşina care izbea primul obstacol: peretele, catedra, soba de teracotă sau chiar adversarul. Atunci duduitul maşinii înceta pe nesimţite şi se transforma într-un bâzâit prelung, cu urlete şi sughiţuri. Că dirigintele clasei a avut un rol în dispariţia acestei mode e limpede. Ce rol anume? Probabil rolul hotărâtor.

De altfel, chiar băieţii au uitat, nu după multă vreme, de această disciplină sportivă Curând doar numerele scrise cu creion chimic pe bluzele celor trei „aşi” şi scârţâitul groaznic al băncilor mai aminteau de faptul că cei mai îndrăzneţi dintr-a cincea fuseseră cândva motociclişti.

În schimb, a prins să bântuie o nouă modă: tragerea la ţintă! Tirul!

De unde aveau arme? Când eşti ingenios, nimic nu e imposibil.

Ai o cheie, un cui şi un capăt de sfoară? Atunci totul e în regulă Arma e gata. Iei de acasă cutia de chibrituri sau - ca să nu se supere prea rău mama - numai chibriturile, le razi gămăliile, umpli cheiţa, astupi apoi ţeava cheii cu cuiul legat de sfoară. Asta e tot Partea aşa-zis „tehnică” e asigurată. Rămâne problema ţintelor. Aceasta e şi mai simplă. Răstorni banca, desenezi cu creta câteva cerculeţe, iei o distanţă oarecare - conform regulamentului - ocheşti concentrat., şi arunci cheia. Se aude un pocnet ca de armă adevărată, mai puternic sau mai slab, după calibrul armei, iar pe ţintă rămâne un semn, dovadă vie a îndemânării trăgătorului.

După câteva zile, jumătate dintre băieţi deveniseră ţintaşi. Dar „aşii” rămăseseră tot Riza, Ticu şi Vlăduţ. Băncile lor păreau ciupite de vărsat, călcate de bocanci cu ţinte sau tocate de ciocănitori. Dar dacă apariţia acestei mode a rămas învăluită în mister, dispariţia ei poate fi precizată nu numai în ceea ce priveşte luna şi ziua, ci şi ora: ora de dirigenţie.

În schimb... da, aţi ghicit! A apărut o nouă modă: sculptura.

... Aţi vizitat, desigur, o expoziţie de gravură sau de sculptură în lemn. Nu-i aşa că v-a cuprins un sentiment de admiraţie faţă de măiestria omului care dintr-un butuc neînsufleţit, cu o simplă daltă şi un cuţitaş, a putut scoate din mâinile lui asemenea minuni? Bineînţeles, trebuie răbdare, multă răbdare. Săptămâni şi luni de zile să tot ciopleşti, să tai, să scrijelezi... Dar, în definitiv, timp aveau şi băieţii dintr-a cincea, cuţitaşe aveau, slavă domnului, aproape toţi sau măcar lame, iar lemn? Berechet. Băncile erau parcă făcute să fie sculptate. Nu toţi erau, fireşte, artişti înnăscuţi. Dar setea de eternitate o aveau aproape toţi. Dacă nu poţi să ciopleşti în bancă o locomotivă cu şase roţi, o cămilă sau o păsărică, aşa ca Riza, Ticu şi Vlăduţ, măcar numele să-ţi rămână săpat pentru veşnicie. Şi apoi, ce distracţie grozavă în toate orele! Să tot aluneci cu creionul pe jgheaburile sculptate. Cu creionul roşu, la pliscul unui botgros, cu cel verde, la picioare, iar la aripi, cum te taie capul. Şi ce simpatică este o cămilă cu copite violete şi cocoaşă multicoloră! Şi se poate oare compara o bancă cu cea mai aerodinamică şi mai albastră locomotivă din lume pe capacul ei cu o biată bancă obişnuită, cu tăblia spălăcită?

E de mirare că în scurtă vreme unele bănci păreau mai degrabă mese de bucătărie sau adevărate tejghele de tâmplar şi că tinerii sculptori îşi zdreliseră coatele, şurluindu-le pe relieful băncilor?

Şi că tovarăşul diriginte s-a dovedit un duşman şi mai înverşunat al sculpturii decât al sportului, interzicând orice activitate artistică de acest fel?

Băieţii au început, unul după altul, să-şi cureţe băncile. Numai băncile lui Riza, Ticu şi Vlăduţ, rămăseseră mai departe un păienjeniş de jgheaburi şi tăieturi.

Dar... aţi văzut vreodată un concurs de dat la rindea? Păcat că n-aţi fost în ziua aceea în clasa a cincea! Aţi fi jurat că Riza, Ticu şi Vlăduţ sunt la concurs. Dar să vedeţi cum s-a întâmplat! Într-o zi, spre sfârşitul orei, tovarăşul diriginte - dânsul era şi la istorie - spuse, înfăşurând tablourile şi harta:

Scoateţi o bucată de hârtie! Dăm extemporal.

Câteva clipe în clasă nu se auzi decât foşnetul caietelor şi fâsâitul hârtiilor rupte.

- Toată lumea e gata? Daaa! răspunseră copiii în cor. Pe tablă apăru tema lucrării. Punctul unu: „Cultura babilonienilor”. Punctul doi: „Desenaţi harta Mesopotamiei”.

Băieţii se aşternură îndată pe scris. Când clopoţelul sună de ieşire, profesorul strângea ultimele lucrări. În recreaţie, copiii discutau despre lucrare.

- Zece îmi dă! agita Riza cartea de istorie. Am scris ca-n carte. Dintr-o răsuflare. Uite-aşa îmi zbura creionul pe extemporal! Nici n-am avut timp să-l revăd. Dar n-are a face. Am scris totul: despre scrierea pe plăci de argilă crude, ce se ardeau apoi în cuptoare, despre cercetarea cerului şi astrologie, despre calendar şi împărţirea timpului...

- Am scris şi eu!

- Şi eu! se bucurau Ticu şi Vlăduţ

- Şi harta e bună! Cu Eufratul! Cu Tigrul!

- Şi la mine!

- Zece ne dă! ţipa Vlăduţ, tăind la repezeală cu cuţitaşul în bancă un zece.

Ora următoare, profesorul a adus lucrările corectate. A început să le împartă, ca de obicei. Mai întâi pe cele cu zece. De câte ori lua o foaie în mână, cei trei se ridicau în picioare, scârţâindu-şi băncile.

- Asta-i a noastră! Şuşoteau nerăbdători.

Dar profesorul a trecut la cei cu nota nouă. Cei trei se priveau miraţi. Apoi au devenit nervoşi, începuseră să râcâie banca. Erau pe isprăvite şi cei cu nota cinci.

Deodată, Riza se auzi strigat. Se repezi la catedră. S-a întors însă moale, s-a aşezat în bancă, privind uimit hârtia. Ticu se-ntorcea şi el de la catedră, holbându-se nedumerit la lucrare.

Riza începu să răsucească hârtia pe o parte şi alta. Era aproape cuvânt cu cuvânt subliniată cu creionul roşu. Începu să citească:

Căldura Babililiecilor... Printre popoarele antice, babililiecii aveau o dantură foarte dezvoltată... Ei cunoşteau scrierea şi ciupitul... Ei secerau pe plăgi pe care apoi le acreau în contoare... Ei au făcut primul calendar împărţit în bani, luni, săptămâni şi bile. O zi avea douăsprezece oase. O oră, şaizeci de maimuţe. Babiloniecii studiau cerul. Ei prevedeau eclipsele de sare. Aceasta se numeşte Astroleşie...

Riza se opri speriat din citit. Se uită la hartă. Mesopotamia semăna leit cu o cămilă. Atât doar că între cocoaşe ducea un patru.

Se întoarse spre Ticu. Acesta, cu ochi mari, îşi privea şi el harta. Fluviul Eufrat izvora de sub ceva ca o aripă şi se întâlnea cu Tigrul, formând o floricică deasupra unui cioc ca de botgros. Se răsuci spre dreapta. Vlăduţ şedea cu capul între mâini. Isprăvise de citit „extemporalul” şi acum căuta să priceapă ce legătură putea fi între Mesopotamia şi un fel de locomotivă cu şase roţi, în josul căreia scrisese cu litere de tipar Harta Mezorotamiei.

Nu ştiu dacă Vlăduţ a înţeles legătura. Poate că a înţeles-o, de-abia când - ridicând hârtia - i-a apărut tăiată în bancă, printre sutele de zgârieturi, locomotiva cu cele şase roţi. Sau când, în picioare, alături de Riza şi Ticu, amândoi cu capetele plecate, asculta vorbele aspre ale dirigintelui.

Şi cum spuneam: nu ştiu dacă aţi văzut vreodată un concurs de dat la rindea!

Dar păcat că n-aţi fost în ziua aceea în clasa a cincea. Aţi fi jurat că Riza, Ticu şi Vlăduţ sunt la concurs, văzându-i cum îşi răzuiau băncile cu nişte bucăţi de geam. În câteva minute, locomotiva nu mai avea decât două roţi, cămila un sfert de cocoaşă, iar din păsărică nu mai rămăsese nici măcar un fulg.

... Şi totuşi, de sculptură nu s-au lăsat băieţii. Lucrează şi acum, taie, cioplesc de ţi-i mai mare dragul. Au chiar dălţi cu buză rotundă şi fel de fel de ciocănaşe. Dar băncile sunt netede ca-n palmă, aşa cum trebuie.

Riza, Ticu şi Vlăduţ au devenit „aşii” cercului de sculptură din şcoala noastră. Iar când la vreo lucrare scriu „cultură” nu mai apare la niciunul, urmând firul nenumăratelor tăieturi de pe bancă, nici „structură”, nici „dantură” şi nici măcar „căldură”.

Deoarece sportul e sport, arta e artă, iar banca... bancă.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …