Societăţile culturale în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Dacă presa din ţările româneşti a izbutit - cum vom vedea - să înmănuncheze, în cadrul şi în jurul redacţiilor, luptători pentru progresul social şi cultural, forme mai vechi de asociere au premers şi uneori au determinat apariţia unor periodice, având însă un câmp de acţiune care depăşea preocupările pentru publicistică. Ne referim la societăţile culturale, în care s-au pregătit forme de organizare a vieţii publice în cele mai felurite aspecte ale sale, dar ţinând seama de exigenţele unei societăţi în trecere de la relaţiile feudale la cele capitaliste.

Pentru principate, după Societatea literară greco-dacică, iniţiată în 1810, la Bucureşti, de mitropolitul Ignatie, şi în care au activat Grigorie Brâncoveanu şi Nestor Craiovescu, dar mai ales numeroşi intelectuali greci, care urmăreau obiective legate de dezvoltarea culturii greceşti, cea mai veche societate literară românească, cu o existenţă efemeră, e cea înfiinţată la Braşov de refugiaţi din Ţara Românească, plecaţi peste munţi din pricina mişcării din 1821.

Dinicu Golescu, reprezentant tipic al boierimii liberale, pătruns de idei luministe, înfiinţează, cu ajutorul lui I. Eliade şi al altora, la Bucureşti, în 1827, Societatea literară, care poate fi considerată ca o continuare a celei braşovene. În programul său intră sporirea şi reorganizarea învăţământului de toate gradele, pentru luminarea poporului, fundarea unui teatru naţional şi a unor gazete în limba ţării, încurajarea traducerilor în limba română şi un număr de reforme ale instituţiilor, care trebuiau să lovească în rămăşiţele regimului fanariot.

Câţiva ani mai târziu, în 1833, după moartea lui Dinicu Golescu, va lua fiinţă - în bună măsură cu participarea unor membri ai societăţilor literare amintite - Societatea filarmonică, ale cărei statute se vor publica în „Curierul românesc” în 1835. Scopul său principal era realizarea unui teatru naţional în vederea căruia, în 1834, se va înfiinţa de societate o şcoală de muzică vocală, de declamaţie şi de literatură, condusă de Eliade, care va şi preda, alături de C. Aristia şi alţii. Un comitet pentru clădirea teatrului, în frunte cu Iordache Filipescu, întreprinde demersuri şi ia iniţiative pentru a realiza proiectul. „Gazeta Teatrului Naţional” (1835) scoasă de I. Eliade vine şi ea în sprijinul creării unei atmosfere prielnice promovării teatrului românesc.

Scopurile societăţii nu se limitau numai la asemenea obiective. Acţiunea politică, la care participau mulţi membri ai săi, în frunte cu I. Câmpineanu, a dus la grave disensiuni lăuntrice şi la desfiinţarea societăţii, în 1838. Cu doi ani înainte, în 1836, o societate ieşeană din care făceau parte Vasile Alecsandri, Gheorghe Asachi şi Costache Negruzzi, având în fruntea ei pe vornicul Ştefan Catargiu, a înfiinţat o şcoală de muzică cu numele de Conservatorul filarmonic dramatic pentru cultivarea muzicii, în vreme ce - în Bucureşti - funcţiona Şcoala de muzică vocală şi instrumentală a lui I. Wachmann, întemeiată în 1835, după dispariţia şcolii filarmonice.

În aceeaşi vreme, tineri români aflaţi pentru studii la Paris vor întemeia o societate cu certe scopuri revoluţionare, poreclită de Eliade „rodiniană”. După desfiinţarea Societăţii filarmonice, şi după ce ia naştere, la Bucureşti, în 1843, societatea secretă revoluţionară „Frăţia”, între membrii căreia, alături de Ion Ghica şi Christian Tell, se afla şi Nicolae Bălcescu, sa va înfiinţa în 1845 Asociaţia literară a României, prezidată de Iancu Văcărescu şi având ca secretari pe Nicolae Bălcescu şi Ioan Voinescu II, o societate ale cărei legături cu „Frăţia” sunt bine cunoscute.

Şi această societate va interveni în favoarea unui teatru naţional, a cărui funcţie socială şi naţională era clară pentru toţi gânditorii progresişti. În 1847, sub auspiciile Asociaţiei va apărea publicaţia periodică „Albumul ştiinţific şi literar”, cu un program similar Propăşirii moldovene. Caracteristică pentru toate aceste societăţi literare este îmbinarea acţiunii culturale cu cea politică, purtată de pe poziţiile democrat-burgheze şi uneori democrat-revoluţionare. O a doua trăsătură care trebuie reţinută este încercarea de a uni laolaltă eforturile intelectualităţii progresiste din toate ţările române.

Intelectualitatea românească din Transilvania, de pildă, se orientează, începând cu al patrulea deceniu al secolului al XIX-lea, tot mai mult spre principate, luând parte la acţiunea societăţilor cu scopuri culturale şi politice. În 1836, Cipariu şi Bariţiu se întâlnesc la Bucureşti cu Ion Câmpineanu, membru fruntaş al Societăţii filarmonice, în jurul căreia se concentrau, la acea dată, speranţele de regenerare politică, socială şi naţional-culturală ale românilor.

La discuţii vor lua parte Aron Florian, istoricul transilvan ocrotit de Dinicu Golescu şi profesor acum la Bucureşti, şi Cezar Bolliac, literat cu vederi înaintate. Se pare că se intenţiona crearea unei noi societăţi, cu o bază mai largă, în care să intre şi români de dincolo de hotarele Ţării Româneşti şi care să dispună de mijloacele de publicitate necesare.

Asociaţia literară, din 1845, va număra membri din Moldova: Negruzzi, Kogălniceanu, Alecsandri, din Transilvania pe Bariţiu şi Cipariu, şi-şi va asigura concursul tipografiei lui Rosetti şi Winterhalter pentru publicaţiile progresiste pe care avea să le dea la iveală. În Transilvania, încă de la sfârşitul veacului al XVIII-lea ia naştere Societatea pentru cultivarea limbii maghiare din Transilvania, al cărei promotor a fost Gheorghe Aranka, cu preocupări şi pentru domeniul ştiinţific (1793). Saşii alcătuiesc Societas philohistorum Transylvaniae, din care făcea parte şi istoricul Eder şi care a dat la lumină cronici privind istoria ţării. La 1795, Ioan Piuariu-Molnar proiecta o Soţietate filosofească a neamului românesc în mare Prinţipatul Ardealului, cu preocupări foarte largi, filozofice, ştiinţifice şi literare.

Pentru prima jumătate a veacului al XIX-lea sunt vrednice de semnalat societăţile culturale maghiare, alcătuite din elevi, cu scopul cultivării literaturii, prin mijlocirea unor reviste tipărite sau manuscrise. Cităm publicaţiile Aglaja (1829-1831), Estike (1833) şi Remeny (1839-1841). Tineretul studios românesc s-a asociat şi el, redactând o revistă manuscrisă Zorile sau Aurora. Între membrii fondatori ai societăţii se aflau fraţii Buteanu, Avram Iancu, Ioan Oros şi Alexandru Bohăţel, ca preşedinte. Societăţile de lectură, iniţiate ca mijloace de răspândire a culturii au dovedit repede preocupări politice.

Un rol asemănător au îndeplinit şi cabinetele de lectură, precum şi două din „casinele” înfiinţate în Transilvania. Cea din Braşov primea şi publicaţii din Muntenia, care pătrundeau cu greu peste munţi. Între intelectualii maghiari, un rol precumpănitor în direcţia organizării unor atare aşezăminte a avut Alexandru Boloni Farkas, însufleţit de un limpede program democrat. Un Cerc didactic clujean (1846) în vederea instruirii poporului e întemeiat de către grupuri progresiste maghiare la Cluj.

Check Also

Economia şi societatea în timpul marii crize

Criza economică din 1929 Criza economică, un fenomen fără precedent, a început în 1929 în …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Revista „Ramuri” – o realitate convingătoare în cultura naţională

Ca un corolar al tuturor publicaţiilor apărute pe intervalul de aproape şapte decenii se situează …

Descoperitori de noi spaţii şi culturi între secolele XV-XIX

Spaţiul românesc a evoluat sub aspect politic, social-economic şi spiritual în contextul evoluţiei europene în …