Soacra cu trei nurori, de Ion Creangă (comentariu literar, rezumat literar)

Soacra cu trei nurori este cel dintâi basm publicat de Ion Creangă în „Convorbiri literare” din 1 octombrie 1875 şi este, în acelaşi timp, cel mai realist, căci în el nu intervine nicio urmă de fantastic, ci doar de hiperbolizare.

Scenariul este unul des întâlnit în lumea rurală: o mamă autoritară şi rea, expresia egoismului absolut, are trei feciori buni de însurătoare. Baba, care se dovedeşte a fi soacra tipică, chiar soacra absolută, hotărăşte să le caute ea însăşi nişte neveste, de preferinţă urâte, dar docile şi muncitoare, cărora să nu le împartă moştenirea decât înainte de moartea sa şi să-i ţină pe toţi în casa bătrânească (deşi mai construise două alături) pentru a avea parte de răsfăţ şi huzur. Îi merge cu primii doi feciori, dar mezinul, deşi nu părea a fi altfel decât fraţii săi mai mari, o pune în faţa faptului împlinit aducându-i nora pe cuptor.

Când scenariul exploatării nurorilor se reia, de data aceasta în formaţie completă, nora mai mică desfiinţează mitul ochiului din ceafă, atoatevăzător, al babei, şi, în loc de muncă, îşi pofteşte cumnatele la un ospăţ încropit din toate bunătăţile interzise. Dimineaţa, baba constată dezmăţul, dar pe faţă n-are ce le zice pentru că nora cea mică îi furnizează un motiv imbatabil: tocmai i-au venit părinţii în vizită şi chiar au plecat supăraţi din pricină că proaspăta cuscră, care vedea totul, nu s-a sculat să-i întâmpine.

În replică, baba le supune pe nurori la un tratament mult mai aspru, care devine de nesuportat, explozia se produce, sub comanda mezinei, nurorile întreprind o acţiune radicală de stârpire a răului, molestând-o pe babă şi fizic şi moral, astfel că feciorii întorşi din cărăuşie îşi găsesc „mămuca” pe moarte şi află că au năpăstuit-o ielele. Când baba, cu ultimele puteri, vrea să denunţe prin gesturi faptele nurorilor, nora cea mică răstălmăceşte mesajul arătând cum aceasta îşi orânduieşte fiecare fecior în câte una din cele trei case. Împărţeala e făcută, toată lumea e mulţumită, cu atât mai mult cu cât baba moare chiar în ziua aceea şi nurorile se întrec să o bocească stârnind invidia întregului sat.

Ion Creangă

Basmul vorbeşte nu despre afecţiunea părintească împinsă peste limita de la care ea devine nocivă, cum se întâmplă în Făt-Frumos din lacrimă, prin personajul Genarului, ci despre egoismul absolut, baba fiind un caz tipic de hipertrofie a propriei persoane, cupiditatea, expresia forţei de retenţie ce strânge totul la sine şi pentru sine.

Însurătoarea fiilor este privită ca o afacere profitabilă, şantajul material intră în metodele cu care îşi poate asigura tihna bătrâneţii şi iluzoria comunicare afectivă cu aceştia, persecuţia nurorilor ţine de un proiect de bunăstare materială (ea însăşi nu se poate lăuda cu hărnicia, ci doar cu zgârcenia), dar şi de satisfacerea vanităţii proprii: „şi-i râdea inima babei de bucurie când se gândea numai cât de fericită are să fie, ajutată de feciori şi mângâiată de viitoarele nurori”.

Cât despre intenţia de supraveghere asiduă a nurorilor, se pare că ea se datorează nu tradiţiei, ci e născută din propria experienţă de viaţă, pe care baba, ca lupul moralist, o foloseşte de data acesta în sens invers: „Voiu priveghea nurorile, le-oiu pune la lucru, le-oiu struni şi nu le-oiu lăsa nici pas a ieşi din casă, în lipsa feciorilor mei. Soacră-mea fie-i ţărâna uşoară! - Aşa a făcut cu mine. Şi bărbatu-meu - Dumnezeu să mi-l ierte! - nu s-a putut plânge că l-am înşelat, sau i-am risipit casa;... deşi câteodată erau bănuiele... şi mă probozea..., dar acum s-au trecut toate!”.

La lista defectelor se mai adaugă, iată imoralitatea, pe care naratorul o introduce în limbaj aluziv. Şi ajuns aici, basmul mai sugerează un aspect extrem de veridic: faptul că pentru o femeie substanţial egoistă, lipsa bărbatului şi deci ameninţarea singurătăţii şi a bătrâneţii sunt motive pentru care, mimând neputinţa, să-şi oblige fiii la o atitudine servilă, să-i lipsească de o viaţă liberă şi matură, să facă din ei simple auxiliare, braţe de muncă în folosul ei, dar şi prezenţe care să-i compenseze incapacitatea de a-şi suporta soarta. În acest condiţii, baba, care se simte ultragiată, devine veninoasă şi chiar îi „împunge” pe cei din jur.

La Ion Creangă, babele simbolizează răutatea omenească. „Baba este intrigantă, codoaşă, mesagerul răului şi al dezordinii. Rolul ei e să tulbure armonia existenţei”. Naratorul ne înfăţişează motivul femeii bătrâne şi rea în ipostaza de soacră. Ea reprezintă femeia de neam bun, înstărită, deja văduvă, mamă a trei feciori, extrem de avară: „lega paraua cu zece noduri şi tremura după bani”, care se pregăteşte pentru o bătrâneţe de huzur aşa cum văzuse la soacra ei, când a venit tânără nevastă în casă. În centrul poveştii, stă hârca cea rea, soacra spre care converg toate episoadele. Cu o mentalitate primitivă, soacra îşi asumă rolul de supraveghetor al moralităţii nurorilor, pe care nu le lasă să iasă din casă în lipsa bărbaţilor, veghind în acelaşi timp, ca noii veniţi în gospodărie să nu risipească avutul.

Baba domină şi huzureşte, exploatându-şi nurorile pe care le obligă să muncească ziua şi noaptea, să toarcă, să strujească pene, hrănindu-le prost, cu usturoi, ceapă şi mămăligă rece, fiindcă brânza, ouăle şi laptele sunt destinate târgului pentru a strânge parale. Ca să întărească ideea de zgârcenie diabolică şi răutate patologică a babei, povestitorul atribuie personajului un element fabulos: baba are un ochi în ceafă şi când doarme, spionează mişcările nurorilor.

Deci, baba reprezintă, în mod evident, feminitatea malefică, baba absolută fără cusur în rău, având numeroase întruchipări în opera lui Creangă: baba din Fata babei şi fata moşneagului, baba vecină moşneagului din Punguţa cu doi bani, codoaşa din Povestea lui Stan Păţitul, scroafa din Povestea porcului, şi, identitatea de principiu a tuturor acestora, Talpa Iadului din Ivan Turbincă.

Feciorii sunt nalţi ca nişte brazi, tari de virtute dar slabi la minte - aluzie la ideea populară conform căreia într-un trup puternic se ascunde o minte bicisnică, sunt depersonalizaţi, devirilizaţi, supuşi mamei.

Nora cea mare, nu prea tânără, naltă şi uscăţivă însă robace şi supusă - metaforic bătrână şi urâtă - place fiului, fiindcă place întâi babei, cea de a doua, mai în vârstă, harnică, pe deasupra şi saşie - e soţia feciorului cel mijlociu. Comportamentul lor este fie produsul statutului lor de fete bătrâne, pe care, de bine de rău, tocmai l-au depăşit, fie al complexelor fizice (prima era „nu prea tânără, naltă şi uscăţivă însă robace şi supusă”; a doua, „întocmai după chipul şi asemănarea celei dintâi”), fie al educaţiei tradiţionale primite în familie. Să nu uităm că ele cunoşteau de-acasă ce înseamnă privaţiunile, în vreme ce nora cea mică vine cu alte obişnuinţe: „Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul meu n-a mâncat aşa bucate. Da’ slănină nu-i în pod? Unt nu-i? Ouă nu-s?”.

Nora cea tânără reprezintă feminitatea voluntară, independentă, o ipostază a fetei amazoane, deşteaptă, fermă şi activă, în stare să înlăture nedreptatea, umilinţa, conformismul, servitutea. Este aleasă cu tâlc de soţul ei şi nu de soacră, este echivalentul eroului civilizator, reprezentând fermentul răzvrătirii, în jocul de forţe aflate în luptă, fiindcă ea nu suferă nedreptatea şi sclavia oamenilor.

Este expresia forţei vitale pentru triumful căreia se vede obligată să recurgă la un fel de „selecţie naturală”, dar şi expresia bunului simţ comun, fundamentul democratic, care i a atitudine în faţa exagerărilor nesănătoase: „Eu cred că tot ce-i a mămucăi e ş-al nostru, şi ce-i al nostru e ş-al ei. Fetelor, hăi! S-a trecut de şagă!” Cu energie şi tenacitate, pune ordine în infernul familial şi restabileşte relaţiile fireşti, chiar dacă pentru aceasta este obligată să ia măsuri radicale. Ea desfiinţează mitul ochiului din ceafă al babei şi pune la cale pedepsirea soacrei. Este un erou civilizator.

Critica literară consideră că pedeapsa aplicată soacrei este nejustificată, extrem de crudă şi în neconcordanţă cu jovialismul lui Creangă. Vasile Lovinescu vine cu o lectură ezoterică a poveştilor lui Ion Creangă. Văzând basmul acesta drept oglindirea unei deveniri cosmice, vorbind ca toate miturile genezice, despre gelozia mamei divine, care creând lumile, tinde să le păstreze sub forţa ei compactantă, centripetă şi refuză tăierea cordonului ombilical. Înverşunarea cu care îşi apără „produsele” o face să devină malignă. Soacra reprezintă aici Egoismul radical, forţa bazică a lumii, care procreează pentru sine, nelăsându-şi odraslele să evolueze de la substanţă spre esenţă. Vasile Lovinescu demonstrează în basm scenariul naşterii lumii din mitologia indică.

Nora cea mică este în mod evident sattwa, iniţiativa ascendentă care le antrenează şi pe celelalte două în acţiunea de salubrizare a acestui univers domestic „stătut” şi de promovare a esenţelor masculine înrobite de tirania Materiei Prime. Şi aceasta se realizează printr-un ospăţ orgiastic cu dubla sa semnificaţie de sfârşit de ciclu vechi şi început de ciclu nou şi printr-o nouă „diată”, o nouă normă, căci ospăţul este urmat de un ritual de asanare, de neutralizare a rădăcinii tenebroase a lumii. Metoda este radicală, secvenţa e justificată în ordine mitică. Interesant este că acţiunea se concentrează asupra limbii soacrei, instrumentul prin care malignitatea ei iese în exterior, împroaşcă venin. Baba suportă un tratament de purificare prin sarea administrată şi unul fecundant prin piperul care în folclor are funcţie germinativă.

Ultima parte a tratamentului este strict verbală, nurorile vorbesc între ele anticipând ritualul de înmormântare, prefigurând călătoria sufletului pe lumea cealaltă. Ideea textului este că moartea lasă în urma ei sănătatea ca moştenire. Astfel, gospodăria ţărănească devine un loc armonios, salubrizat, curat, luminos. Vasile Lovinescu vede în acest basm reminiscenţa unei epoci vechi în care se practicau sacrificiile umane şi era activ un sacerdoţiu de tip feminin.

Florica Bodiştean afirmă că basmul mai poate fi citit ca un „exemplu al luptei pentru putere şi al priorităţii pe care o deţine cuvântul în faţa faptei. Nu contează atât ce fac personajele, contează ce spun ele şi cum interpretează ele, războiul faptelor e dublat, contrazis, dirijat, hotărât de un război al semnificaţiilor”. Tema e credibilitatea sau cine minte mai convingător şi cine ia de bună ce i se spune: soacra care pretinde că are un ochi în ceafă, nora care, pe această bază, îi reproşează că i-a ignorat părinţii, soacra care denunţă tratamentul aplicat de nurori sau mezina care traduce spusele în termenii unui testament convenabil?

Roxana Sorescu afirmă că acest basm pune problema „raportului dintre semnificaţia aparentă şi cea ascunsă a discursului”, fiind construit astfel pe figura ironiei (una e, alta se spune). Lupta ducându-se întâi de toate pe teritoriul limbajului şi presupunând lovirea adversarului cu propriile-i arme. Victoria aparţine celui care reuşeşte să-şi impună propria versiune, manipularea prin limbaj devenind arma decisivă. Încercând să fie un judecător drept, moralistul Creangă urmăreşte logica imaginarului popular pedepsind un rău cu alt rău sau răzbună o cruzime cu altă cruzime.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …