Situaţia social-politică în regiunea dintre Carpaţi şi Dunăre la mijlocul secolului al XIII-lea

Pentru preîntâmpinarea unei noi invazii tătăreşti şi fiindcă banul Severinului se dovedise incapabil să apere hotarele Ungariei în aceste părţi, regele Bela al IV-lea intenţiona să aşeze la vadurile Dunării pe cavalerii ospitalieri sau ioaniţi.

Potrivit înţelegerii din 2 iunie 1247, încheiate între regele Ungariei şi Rembald, preceptorul ordinului ioaniţilor, în schimbul ajutorului dat pentru apărarea regatului şi a catolicizării populaţiei din regiunile respective, ioaniţilor li se dăruieşte ţara Severinului (terra de Zeurino), împreună cu cnezatele lui Ioan şi Farcaş (cum kenezatibus Ioannis et Farcasii) până la râul Olt, afară de ţara voievodului Litovoi (terra kenezatus Lytuoy woiavode), care este lăsată românilor în aceleaşi condiţii în care o stăpâniseră până atunci. În condiţiile în care le-a fost cedată ţara Severinului, le este dăruită şi toată Cumania de la răsărit de Olt, cu excepţia ţării lui Seneslau, „voievodul românilor”, care e lăsată acestora, în aceleaşi condiţii ca şi ţara voievodului Litovoi. Unele foloase şi venituri urmau să se împartă între rege şi cavaleri, altele rămân în întregime acestora din urmă.

Românii din ţinuturile concedate ioaniţilor aveau obligaţia să dea ajutor cavalerilor pentru apărarea ţării şi înfrângerea duşmanilor, după cum cavalerii, la rândul lor, trebuiau să ajute pe români în împrejurări asemănătoare. Regele încuviinţează măsurile ce urmau să fie luate de cavaleri cu privire la libertăţile şi judecata nobililor (nobiles) şi a altor persoane care se vor aşeza în acele teritorii, dar, în cazul judecării pricinilor pentru vărsare de sânge, stăpânii feudali ai acelei ţări (maiores terrae) aveau dreptul să facă apel la scaunul de judecată al regelui. Nu trebuiau lăsaţi să se aşeze, fără încuviinţarea regelui, în ţinuturile dăruite, ţăranii (rustici) din regatul Ungariei şi nici saşii sau teutonii. Cavalerii erau datori să dea ajutor oastei regelui în cazul vreunei năvăliri duşmane, prada împărţindu-se între părţi proporţional cu numărul ostaşilor participanţi

Această importantă diplomă înfăţişează - exagerând în mod evident drepturile de suzeranitate ale regelui maghiar - situaţia socială şi politică a ţinuturilor dintre Carpaţi şi Dunăre, unde existau cinci formaţiuni politice: ţara Severinului, cnezatele lui Ioan şi Farcaş şi voievodatele lui Litovoi şi Seneslau; Litovoi mai stăpânea peste Carpaţi, în Transilvania, Ţara Haţegului.

Formaţiunile politice pomenite erau în raporturi de vasalitate faţă de regele Ungariei; regele nădăjduia, cu ajutorul cavalerilor ioaniţi, să-şi întindă stăpânirea asupra acestora. Stăpânirea regilor Ungariei s-a întins numai asupra malului Dunării din banatul de Severin, unde erau acele pescării naturale pomenite în diplomă. Câmpia olteană nu se afla sub această stăpânire, ci rămânea un teritoriu asupra căruia regii Ungariei manifestau veleităţi de stăpânire, prin extinderea banatului de Severin, fără ca aceste proiecte să se realizeze vreodată. Aşa se explică faptul că nici în diploma ioaniţilor şi nici în alte documente de după aceea, aceste ţinuturi nu sunt amintite.

Localizarea formaţiunilor politice româneşti pomenite în diplomă este destul de dificilă. În legătură cu cnezatul lui Ioan pot fi luate în considerare două ipoteze: după cea dintâi, aşezarea acestui cnezat ar fi fost în partea de sud-est a Olteniei, prin Romanaţi, acolo unde există o localitate Celei, pomenită în diplomă; potrivit celei de-a doua ipoteze, care pare mai verosimilă, cnezatul lui Ioan ar fi fost în nordul Olteniei, în una din depresiunile carpatice, unde exista, de asemenea, o localitate Celei.

Cnezatul lui Farcaş era aşezat, probabil, în fostul judeţ Vâlcea, al cărui nume aminteşte antroponimicul Vâlc-Farcaş-Lupu. Într-o altă depresiune, mai mare, depresiunea Târgu Jiului, tăiată prin mijloc de râul Jiu, prelungindu-se spre apus până în depresiunea Tismanei, iar spre răsărit până la Olt, era centrul ţării Litua, condusă de voievodul Litovoi. Ţara Litua era un voievodat întins, care cuprindea ambele versante ale Carpaţilor iar spre sud cobora spre câmpie.

În depresiunile în care se găseau centrele formaţiunilor politice româneşti exista o populaţie deasă, terenuri potrivite pentru cultivarea cerealelor şi pentru creşterea animalelor, mari şi mici, condiţii esenţiale ale dezvoltării economice şi, ca urmare, politice a societăţii. În stânga Oltului exista o altă ţară românească, stăpânită la 1247 de voievodul Seneslau. Centrul ei se găsea în aceeaşi regiune subcarpatică, într-o altă depresiune, a Titeştilor sau a Arefului.

Ca şi ţara lui Litovoi, tot astfel şi aceea a lui Seneslau se întindea în sud, spre câmpie. „Cumania”, situată la sud şi răsărit de ţara lui Seneslau, se afla sub dominaţia tătarilor. Asupra acesteia, regii Ungariei - ca urmare a expansiunii cavalerilor teutoni, a creştinării cumanilor şi a întemeierii unei episcopii catolice - ridicau pretenţii de stăpânire, nerealizate însă vreodată.

Căpeteniile formaţiunilor politice amintite se găseau în raporturi de vasalitate faţă de regele maghiar, raporturi cunoscute în toată lumea feudală încât formau o caracteristică a acesteia. Între situaţia politică a ţării Severinului şi a cnezatelor lui Ioan şi Farcaş faţă de regele Ungariei, pe de o parte, şi a voievodatelor lui Litovoi şi Seneslau faţă de acelaşi rege, pe de altă parte, exista o deosebire importantă: pe când raporturile cu cele dintâi erau mai strânse, voievodatele lui Litovoi şi Seneslau erau lăsate românilor aşa cum le avuseseră aceştia şi până atunci, trebuind să dea cavalerilor jumătate din foloase şi venituri, dar nu să presteze şi slujbe; ele aveau oşti capabile să lupte alături de aceea a regelui şi a cavalerilor, o nobilime locală, din mijlocul căreia cei doi voievozi îşi vor fi ales dregătorii de la curţile lor şi pe cei ce adunau dările. Cele două voievodate se bucurau de o autonomie largă, pe care şi-o sporesc de câte ori li se oferă împrejurări prielnice.

Cavalerii ioaniţi nu au intrat însă în stăpânirea teritoriilor dăruite; nici o dovadă sigură, nici o urmă materială nu atestă prezenţa lor între Carpaţi şi Dunăre înainte de sfârşitul anului 1250. În actul de confirmare a diplomei ioaniţilor de către papa Inocenţiu al IV-lea din 20 iulie 1250 - deci după trei ani împliniţi - nu se face nici o aluzie că beneficiarii daniei ar fi luat în stăpânire ţinuturile cuprinse în ea.

Dar într-o scrisoare deznădăjduită a lui Bela al IV-lea din 11 noiembrie 1250, adresată papei sub ameninţarea unei noi invazii a tătarilor, se spune că ioaniţii au luat armele împotriva paginilor şi schismaticilor, pentru apărarea Ungariei şi a catolicismului, şi că o parte a acestora a fost aşezată într-un ţinut mai primejduit, anume în „vecinătatea cumanilor, de dincolo de Dunăre, şi a bulgarilor”, prin care ţinut au pătruns, la 1241, tătarii în Ungaria. Prin acest ţinut în care a fost aşezată o parte a ioaniţilor se poate înţelege mai degrabă ţinutul Sirmiului, care se afla în vecinătatea cumanilor/aşezaţi în Ungaria sudică şi a bulgarilor, decât teritoriul dăruit prin diploma din 1247.

Check Also

Opţiuni politice în societatea românească în perioada interbelică

Criza economică abătută asupra României încă de la sfârşitul deceniului al treilea a fost şi …

Pregătirea şi desfăşurarea acţiunilor militare la sudul Dunării în timpul Războiului de Independenţă (1877)

După mobilizarea armatei, în aprilie 1877, cele patru divizii româneşti şi-au desfăşurat efectivele pentru a …

Practicile politice liberale în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea

Liberalismul îşi are originea în ideologia mişcărilor de emancipare socială şi naţională din prima jumătate …

Diplomaţia, o realitate politică în secolul al XVII-lea

Consideraţii generale Secolul al XVII-lea a reaşezat raporturile între Marile Puteri. În acelaşi timp, în …

Feudalismul timpuriu între Carpaţi şi Dunăre în secolul al XII-lea

Dominaţia cumanilor pe o bună parte a teritoriului României în secolul al XII-lea şi în …