Situaţia social-economică a ţărilor române în secolul al XVII-lea şi la începutul secolului al XVIII-lea

Dominaţia otomană a fost fără îndoială o piedică în dezvoltarea normală a ţărilor române, ca de altfel orice dominaţie străină, oriunde şi oricând s-ar fi exercitat. Din punct de vedere economic, turcii erau interesaţi ca ţările române să producă cât mai mult, deoarece o mare parte a bogăţiilor ţării luau drumul Constantinopolului. Dar în condiţiile întăririi dominaţiei boiereşti şi turceşti, populaţia nu era stimulată în intensificarea producţiei. Uneori, din aceleaşi motive, rămâneau neexploatate bogăţiile subsolului.

Agricultura şi creşterea animalelor

În aceste condiţii, agricultura înregistrează oarecare progrese datorită mai ales fertilităţii solului. În veacul al XVII-lea, pe lângă plantele mai vechi se cultivă plante noi, dintre care porumbul este de mare însemnătate. Cultura porumbului e pomenită mai întâi în Transilvania, la începutul secolului al XVII-lea, iar în a doua jumătate a veacului şi în celelalte două ţări româneşti. O dezvoltare apreciabilă cunoaşte viticultura, deoarece produsele viţei-de-vie nu erau monopolizate de turci, cărora Coranul le interzicea consumul vinului (ceea ce nu înseamnă că turcii nu gustau vinul).

Libere de dijme şi de cererile turceşti, se dezvoltă şi pomicultura şi legumicultura. Terenuri noi sunt plantate cu viţă şi pomi, atât pe domeniile feudale, cât şi pe loturile ţărăneşti. Ca şi în veacurile precedente, tot astfel şi acum, animalele constituie una din cele mai însemnate bogăţii ale ţării, prin numărul, varietatea şi posibilitatea de valorificare pe piaţa internă şi externă. Boii şi vacile, caii, oile şi porcii nu lipseau mai din nici o gospodărie. Mai multe şi de calitate superioară în gospodăriile membrilor clasei feudale, nu lipseau nici din cele ţărăneşti, mai ales din ale răzeşilor şi moşnenilor.

Mineritul, meşteşugurile şi manufacturile

Nevoile de materie primă au înfruntat primejdia însuşirii de către turci a minereurilor exploatate. De aceea în secolul al XVII-lea existau exploatări de fier în Ţara Românească mai ales la Baia-de-Fier, în Transilvania în mai multe părţi din Hunedoara şi Banat, la Rimetea lângă Turda, la Bălan în Ciuc etc. Arama se extrăgea de la Baia de Aramă în Ţara Românească, iar în Transilvania din aceleaşi locuri unde se extrăgeau şi metalele preţioase, din Munţii Apuseni mai ales, dar şi de la Baia-Mare, Rodna etc. Şi tot din aceleaşi locuri se extrăgea şi mercurul.

Exploatările miniere erau de două feluri: populare, în gropi de suprafaţă, cu mijloace rudimentare şi ale statului sau domniei, în gropi de adâncime, cu o tehnică mai avansată. În legătură cu mineritul s-au dezvoltat topitoriile, la Baia-de-Fier şi la Baia-de-Aramă, în Hunedoara şi Banat. O însemnată bogăţie a ţărilor române o constituiau salinele.

Pe lângă salinele vechi (Ocnele Mari şi Ocna Mică), în Ţara Românească se mai deschide în această vreme ocna de la Slănic, în Moldova cele de la Tg. Trotuş sau Târgu-Ocna, iar în Transilvania, pe lângă ocnele de veacuri exploatate (Turda, Dej, Sibiu, Cojocna), o mare dezvoltare iau salinele din Maramureş. Producţia de sare a ţărilor române întrecea cu mult nevoile interne, mari cantităţi exportându-se în Peninsula Balcanică şi în Ungaria.

În mine, topitorii şi saline lucra populaţia băştinaşă care se bucura de unele scutiri, precum şi lucrători străini, salariaţi. Nevoile sporind pe măsura creşterii populaţiei în general şi mai ales a celei orăşeneşti pe de o parte, iar pe de alta existând materii prime necesare, o relativă dezvoltare Înregistrează şi meşteşugurile. Această dezvoltare este adeverită de volumul producţiei, de specializarea tot mai mare, de numărul sporit al meşteşugarilor, de organizarea lor în bresle, de rolul pe care-l joacă meşteşugarii în viaţa socială şi politică şi de tehnica folosită.

Unele produse meşteşugăreşti din Transilvania (stofă, arme, obiecte de lux etc.) sunt exportate în Moldova, Ţara Românească şi Ungaria. Meşterii care prelucrau pielea, de pildă, se specializează în numeroase ramuri sau branşe: tăbăcari, cizmari, ciubotari, pantofari sau cavafi, tălpălari, cojocari, blănari, curelari, mănuşari, trăistari, papugii etc.

În măsurile de reglementare a preţurilor produselor meşteşugăreşti din Transilvania de la începutul secolului al XVII-lea figurează 51 de feluri de produse ale curelarilor, 38 ale rotarilor, 26 ale croitorilor. Pentru apărarea intereselor lor, meşterii din Ţara Românească şi Moldova se organizează în bresle sau isnafuri, în frunte cu starosti şi vătafi, nu numai în oraşele mari, ci şi în cele mici şi chiar în târguri. Meşterii mai înstăriţi joacă un rol important în conducerea oraşelor, în calitate de juzi, juraţi, şoltuzi, vătămani.

Nevoile sociale şi progresele tehnice permit organizarea, pe lângă atelierele meşteşugăreşti obişnuite, unde lucra patronul ajutat de calfe şi ucenici, a unor ateliere mai dezvoltate, de caracter manufacturier incipient. Acestea erau proprietate a domniei sau a principelui, cum au fost sticlăriile de lângă Târgovişte şi de la Porumbacu de Sus (Făgăraş), morile de hârtie de lângă Ocnele Mari, atelierul de Lunuri de la Alba Iulia.

Comerţul şi dezvoltarea oraşelor

Volumul producţiei şi nevoile populaţiei orăşeneşti şi săteşti au promovat un comerţ activ intern, de tranzit şi extern, contribuind în mod substanţial la dezvoltarea pieţei. Produsele locale sau aduse din altă parte şi chiar din străinătate alimentau prăvăliile permanente, târgurile săptămânale şi bâlciurile anuale. Schimbul produselor, smuls aproape complet din mâna producătorilor, este acaparat de negustori, creându-se condiţii propice dezvoltării acestei pături.

Pentru asigurarea intereselor lor, negustorii se organizează, după exemplul meşterilor, în „companii” (Sibiu, Braşov, Alba Iulia, Cluj etc.). Ca şi în secolele precedente şi în cele următoare, cele mai active schimburi comerciale se făceau între cele trei ţări româneşti. Produsele şi negustorii circulau dintr-o ţară în alta fără contenire.

Producţia de mărfuri şi schimbul acestora, nevoile administrative şi culturale explică dezvoltarea oraşelor, mai ales sub raport demografic. În primul rând cele două capitale: Bucureşti şi Iaşi. Populaţia celor două oraşe aproximativ egală, - făcând media datelor foarte contradictorii -, poate fi evaluată în a doua jumătate a secolului al XVII-lea la circa 50.000-60.000 locuitori.

Îşi păstrează însemnătatea din punct de vedere demografic şi fostele capitale: Târgovişte şi Suceava, populaţia cărora poate fi estimată la vreo 20.000 locuitori. Celelalte erau mai modeste ca număr de locuitori, altele aveau mai mult caracter de târguri decât de oraşe.

Check Also

Cultura în ţările române în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Însemnatele prefaceri prin care au trecut ţările române în a doua jumătate a secolului al …

Efectele cuceririi Angliei. Feudalitatea şi viaţa economică

De pe vremea regilor saxoni existaseră ţărani şi seniori, colibe şi castele, dar spiritul saxon …

Gândirea filozofică, economică şi socială în ţările române în perioada destrămării feudalismului

Gândirea filozofică se dezvoltă în Transilvania, începând cu a opta decadă a secolului al XVIII-lea, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

Stemele unite ale ţărilor române

Bathoreştii Ideea de unitate naţională este foarte veche la români şi de aceea nu trebuie …