Situaţia economică, socială şi politică din Moldova şi Ţara Românească în ajunul Revoluţiei de la 1848

Dezvoltarea forţelor de producţie în Ţara Românească şi în Moldova în perioada premergătoare anului 1848 se lovea tot mai puternic de dominaţia relaţiilor feudale care încătuşau întregul progres. Pe plan social, contradicţia dintre forţele de producţie mai înaintate şi relaţiile de producţie perimate se manifesta prin lupta crescândă dintre tânăra burghezie în dezvoltare şi feudali, ca şi prin ascuţirea deosebită a contradicţiei dintre ţăranii dependenţi şi feudali.

Descătuşarea forţelor de producţie şi deschiderea largă a drumului pentru producţia capitalistă, care luase naştere în sânul feudalismului aflat în descompunere, impuneau înlăturarea orânduirii feudale. Orânduirea feudală era însă apărată de beneficiara ei - boierimea -, cât şi de Imperiul Otoman, sub suzeranitatea căruia se aflau cele două ţări. De aceea, pentru înlăturarea vechii orânduiri, care împiedica dezvoltarea forţelor de producţie, se va impune tot mai mult, ca o necesitate vitală, revoluţia. Aceasta trebuia să sfărâme dominaţia feudalităţii interne şi să înfăptuiască unirea şi eliberarea românilor de sub dominaţia străină, care îi împiedica în dezvoltarea lor.

Dezvoltarea economică. Contradicţia dintre formaţia capitalistă care se năştea şi orânduirea feudală

Aşa cum arată Lenin, „în dezvoltarea istorică a capitalismului sunt importante două momente: transformarea economiei naturale a producătorilor direcţi în economie bazată pe producţia de mărfuri şi transformarea economiei bazate pe producţia de mărfuri în economie capitalistă”. Ca urmare a dezvoltării forţelor de producţie şi, pe această bază, a diviziunii sociale a muncii, producţia de mărfuri şi procesul de transformare a producţiei de mărfuri în producţie capitalistă au înregistrat în cel de-al doilea pătrar al secolului al XIX-lea o însemnată creştere.

Meşteşugurile orăşeneşti au căpătat extindere, producţia de mărfuri a gospodăriilor boiereşti creştea masiv şi înseşi produsele gospodăriei ţărăneşti erau tot mai mult atrase în sfera schimbului, în acelaşi timp se desfăşura diferenţierea micilor producători în procesul de concurenţă. Un număr însemnat de meseriaşi, ruinându-se, ajungeau muncitori salariaţi la cei îmbogăţiţi sau mai ales la negustorii de care în prealabil ajunseseră dependenţi.

În felul acesta, în condiţiile descompunerii micii producţii de mărfuri se formau ateliere bazate pe cooperaţia capitalistă simplă, apăreau continuu capitalişti, precum şi muncitori salariaţi. De asemenea, avea loc un proces de creştere a numărului de manufacturi cu caracter capitalist. În fine, în cursul deceniului cinci al secolului al XIX-lea se poate constata chiar apariţia câtorva întreprinderi - e drept, destul de mici - care începeau să folosească maşini.

Creşterea producţiei meşteşugăreşti, a atelierelor bazate pe cooperaţia capitalistă simplă, a manufacturilor etc., ca şi a producţiei agricole destinate schimbului, dezvoltarea treptată a diviziunii sociale a muncii între oraş şi sat, ca şi dezvoltarea mai apoi a unei reţele de „drumuri şoseluite”, duceau la întărirea legăturilor economice dintre diferitele regiuni ale Principatelor şi, astfel, spre formarea pieţei naţionale. Ca urmare a acestui proces economic obiectiv, încă Regulamentul organic a trebuit să prevadă desfiinţarea tuturor vămilor dinăuntrul fiecărui principat, iar pe calea unei convenţii speciale încheiate în 1846, de la 1/13 ianuarie 1848 a fost desfiinţată însăşi vama dintre cele două ţări surori.

La rândul său, strâns legat de creşterea însemnată a producţiei de mărfuri a Ţării Româneşti şi Moldovei, comerţul exterior al acestora a crescut mult în deceniile imediat premergătoare anului 1848, balanţa comercială prezentând, de regulă, un excedent foarte important. În acelaşi timp, comerţul exterior a fost acela care a dat imbold dezvoltării oraşelor-porturi de la Dunăre, pe care veneau şi plecau tot mai multe vase acţionate cu aburi. Sporirea activităţii economice a celor două ţări, concretizată şi în dezvoltarea simţitoare a comerţului interior şi exterior, a avut o mare însemnătate atât pentru creşterea numerică a burgheziei cât şi pentru întărirea poziţiilor sale economice în condiţiile societăţii feudale aflate în descompunere.

Nivelul atins de dezvoltarea forţelor de producţie în Ţara Românească şi Moldova la sfârşitul deceniului al cincilea din secolul al XIX-lea poate fi caracterizat într-o anumită măsură cu ajutorul datelor furnizate de recensământul „stabilimentelor industriale” din 1859-1860, publicate de D. Pop-Marţian în 1863. Potrivit acestui recensământ, la data efectuării lui în 1859-1860, mai existau pe teritoriul celor două ţări un număr de 4.025 „stabilimente industriale”, cu 8.432 lucrători, înfiinţate între 1830-1850.

Dintre aceste întreprinderi, 1.154, cu 2.149 lucrători, erau în Moldova, iar 2.871, cu 6.283 lucrători, în Ţara Românească Aceste cifre nu reprezentau însă toate „stabilimentele industriale” create în această perioadă, deoarece, între timp, multe dintre ele dispăruseră. Totuşi ele dau o indicaţie asupra activităţii desfăşurate în domeniul producţiei cu caracter industrial în cele două decenii premergătoare lui 1848.

Din cele 4.025 de „stabilimente industriale”, 2.443, adică aproape 61%, erau mori, 458, adică peste 11%, erau poverne, 164, sau peste 4%, erau olarii, 139, sau peste 3%, erau pive şi dârste etc. Însăşi enumerarea acestor ramuri în care existau „stabilimentele industriale” amintite mai sus indică de la început înapoierea economică a celor două principate.

Cât priveşte dimensiunile şi caracterul acestor întreprinderi, trebuie spus că circa 90% dintre ele nu depăşeau cooperaţia capitalistă simplă, iar foarte multe dintre ele nu reprezentau nici măcar cooperaţia capitalistă simplă, ci doar forme ale micii producţii meşteşugăreşti. Numărul mediu de lucrători pe întreprindere în diferitele ramuri constituie o mărturie cât se poate de clară în această privinţă.

Cu un număr mic de muncitori pe întreprindere, este de la sine înţeles că formele manufacturiere de lucru nu puteau fi în fiecare ramură decât foarte rare. Nu-i mai puţin adevărat că operaţiunile de statistică ale timpului erau foarte defectuoase şi adeseori, patronii ascundeau în mod intenţionat realitatea, pentru a se sustrage de la achitarea impozitelor.

În acelaşi timp însă, merită să fie subliniat faptul că, deşi restrânse cantitativ, totuşi într-o serie de ramuri existau şi întreprinderi cu un număr mai mare de lucrători. Astfel, zalhanalele aveau în medie câte 23,1 lucrători, pietrăriile câte 9 lucrători, întreprinderile statului câte 25 de lucrători, „fabricile” de postav câte 65,8 lucrători, o întreprindere de lumânări de stearină 102 lucrători. În condiţiile în care tehnica folosită în aceste întreprinderi era manuală, numărul mediu de lucrători indică, de obicei, existenţa unor manufacturi.

Ca fabrici, recensământul menţionează una textilă, având 121 de lucrători. Mai existau însă fabrica de hârtie a lui Asaki, de lângă Piatra, o fabrică de postav la Tunari, lângă Bucureşti, şase mori cu aburi şi un număr însemnat de „velniţe cu maşini”, neînregistrate însă ca atare la recensământ. În fine, la datele recensământului publicate de Marţian, şi care privesc doar aşa-numita industrie prelucrătoare, mai trebuie adăugate salinele, în care munceau circa 2 400 de lucrători, forma de organizare tehnică a producţiei fiind cea manufacturieră.

Dacă comparăm datele de mai sus cu situaţia din alte ţări mai evoluate, desigur că ele nu vor face decât să scoată în relief marea înapoiere a Ţării Româneşti şi a Moldovei din punctul de vedere al industriei. Aceasta însă constituie doar o latură a problemei. Cealaltă latură constă în faptul că, în comparaţie cu situaţia de la începutul secolului al XIX-lea, la mijlocul lui, aşa cum arată cifrele menţionate mai sus, forţele de producţie din cele două ţări înregistraseră o creştere însemnată. Într-adevăr, prezenţa în ajunul lui 1848 a primelor două stadii istorice principale de sporire a productivităţii muncii caracteristice capitalismului, cooperaţia simplă şi diviziunea muncii în manufactură, fără a mai aminti de primii lăstari ai celui de-al treilea stadiu - maşinismul -, dovedesc din plin acest lucru.

Cooperaţia capitalistă simplă, manufactura şi maşinismul însă, îndeosebi ultimele, reprezentau forţe de producţie care depăşeau cadrul orânduirii feudale. Aşa se explică faptul că chiar dacă în cursul perioadei de descompunere a feudalismului au existat unele manufacturi create de domni sau boieri, cu ajutorul muncii clăcaşe, caracterul producţiei manufacturiere a impus cu timpul spargerea formei feudale a relaţiilor.

Astfel, la început manufactura a impus înlăturarea, cel puţin parţială, a muncii clăcaşe cu care se desfăşura, ajungându-se la manufactura cu caracter mixt, feudalo-capitalist, de felul celei a lui Arbut, pentru ca până la urmă să fie tot mai mult înlăturate şi formele mixte, feudalo-capitaliste, de către manufacturile bazate pe exploatarea muncii salariate (proces care la 1848 era avansat). Toate acestea dovedesc că, alături de creşterea burgheziei comerciale, deceniile premergătoare anului 1848 au cunoscut şi o anumită creştere a burgheziei angajate în diferite forme ale producţiei cu caracter industrial.

Dezvoltarea forţelor de producţie care cereau relaţii capitaliste, şi deci dezvoltarea burgheziei însăşi, erau frânate de dominaţia relaţiilor feudale. Interesele burgheziei se loveau atât de orânduirea economică, cât şi de regimul politic feudal. Lupta dusă de burghezie în perioada anterioară lui 1848 pentru obţinerea de condiţii favorabile creşterii puterii sale economice şi pentru a căpăta dreptul de a lua parte la conducerea politică a celor două ţări nu a adus decât rezultate cu totul nesatisfăcătoare pentru ea.

Pe plan economic, burghezia continua să se lovească în dezvoltarea ei de existenţa vechiului privilegiu feudal privitor la înfiinţarea târgurilor pe moşii şi a vânzării cu prioritate a produselor, de privilegiile fiscale ale boierilor, între care şi acela de a fi scutiţi de plata „patentei” pentru comerţ şi pentru întreprinderile cu caracter industrial create de ei pe moşii. De asemenea, starea de dependenţă a maselor largi ţărăneşti constituia o piedică foarte mare în calea formării de muncitori salariaţi pentru producţia capitalistă în creştere.

În afară de aceasta, burghezia se lovea tot timpul de interesele contrare ale boierimii atunci când voia să întemeieze întreprinderi mai mari. În această privinţă, un exemplu cât se poate de caracteristic îl reprezintă respingerea, datorită insistenţei boierilor, a cererii făcute de un anume Feraldi, în 1841, de a construi o fabrică de zahăr modernă. Motivul refuzului era acela că braţele de muncă erau necesare agriculturii şi că „nu s-ar cuveni să năzuim la folosurile meşteşugite deocamdată prin aşezarea de fabrici de asemenea fel”.

Rolul de frână al feudalismului apare cât se poate de clar. Prin întreaga lor poziţie în economie şi societate, feudalii frânau puternic atât acumularea sumelor de capital în mâinile burgheziei cât şi procesul de formare a muncitorilor salariaţi necesari dezvoltării producţiei capitaliste. Nu este de mirare deci că, în 1847, în „Albina românească”, analizându-se situaţia economică din cele două ţări se sublinia „lipsa de capital”, „lipsa protecţiei”, „lipsa de lucrători” şi „neputinţa guvernului”1 de a ajuta la dezvoltarea economică.

Şi pe plan politic revendicările de bază ale burgheziei erau nesatisfăcute. E drept că, datorită luptei burgheziei, boierimea fusese nevoită s-o recunoască prin Regulamentul organic ca fiind „o clasă din cele mai însemnătoare ale societăţii”. În ceea ce priveşte acordarea de drepturi, boierimea nu a făcut însă decât oarecare concesii şi numai în măsura în care considera că acestea nu-i puneau situaţia în pericol sau puteau într-o oarecare măsură să-i folosească.

Astfel, boierimea se arătase dispusă să îngăduie burghezilor de „întâia stare”, adică celor mai bogaţi, să intre în componenţa sfaturilor de comerţ, a tribunalelor de comerţ şi a „maghistraturilor”, adică a sfaturilor orăşeneşti. A admis chiar ca un număr restrâns de deputaţi din partea corporaţiilor (breslelor) să fie aleşi în cele două „obşteşti adunări extraordinare” din Bucureşti şi Iaşi, menite să aleagă pe cei doi domnitori. Numai că acest număr reprezenta o proporţie infimă, şi anume în Ţara Românească 27 de deputaţi faţă de 163 ai boierimii şi ai înaltului cler, iar în Moldova 21 faţă de 132.

Adunarea obştească extraordinară n-avea să fie aleasă însă decât o singură dată, în 1842, în Ţara Românească. Aparatul central de conducere, adică domnia, sfatul administrativ sau guvernul, precum şi „Obişnuita obştească adunare” şi divanurile judecătoreşti rămăseseră rezervate exclusiv boierimii. În aceste condiţii, când boierimea nu voia să renunţe de bunăvoie la privilegiile ei, calea care îi rămânea burgheziei pentru cucerirea puterii politice şi deschiderea unui câmp larg de dezvoltare a capitalismului era aceea a revoluţiei. La rândul lor, masele largi populare, exploatate şi oprimate, erau interesate în cel mai înalt grad în doborârea feudalismului. Ţăranii dependenţi cereau abolirea clăcăşiei şi împroprietărirea, iar meseriaşii şi muncitorii salariaţi cereau libertăţi economice, sociale şi politice.

Agravarea exploatării ţărănimii şi ascuţirea contradicţiei dintre ţărănimea dependentă şi feudali

Dezvoltarea treptată a diviziunii sociale a muncii între oraş şi sat şi creşterea posibilităţilor de export, îndeosebi după pacea de la Adrianopol, au dat un tot mai puternic imbold dezvoltării producţiei de mărfuri agricole. Cerealele au ajuns să ocupe primul loc în export. Marile posibilităţi de câştig care apăreau în aceste condiţii au determinat pe boieri să manifeste o tendinţă nestăvilită de mărire a producţiei agricole marfă. În acest scop, ei căutau să extindă tot mai mult suprafeţele cultivate în regie proprie sau, eventual, date în arendă, pe calea restrângerii cu orice mijloace a pământurilor aflate în posesia clăcaşilor, adesea chiar alungându-i, ca şi pe calea acaparării a cât mai multe pământuri moşneneşti şi răzeşeşti.

Pe această linie, adoptarea Regulamentului organic a constituit un moment de cea mai mare însemnătate. Aşa cum remarca însuşi Kiselev prin Regulamentul organic, „spaţiul de teren la care aveau până acum dreptul [clăcaşii] este comparativ redus la jumătate”1. Mai mult încă, Regulamentul organic conţinea prevederea că boierul putea „să depărteze pe lăcuitorii ce ar avea prea mulţi după asemănarea întinderii moşiei sale”.

Boierii îşi asiguraseră astfel posibilitatea de a declara în anumite condiţii moşia indisponibilă în totalitatea ei şi de a-i izgoni pe clăcaşi pentru a-i sili să accepte să muncească moşiile în condiţii şi mai grele, ca simpli „chiriaşi” prin numitele „tocmeli” sau „învoieli”. La asemenea „tocmeli” sau „învoieli” erau obligaţi să recurgă, din lipsă de pământ, şi majoritatea ţăranilor, care aveau nevoie de prisoase. În legătură cu aceasta stă folosirea din ce în ce mai frecventă a termenului de „proprietari”, stabilit de Regulamentul organic în locul termenului boier.

Totodată, ca urmare a procesului exproprierii ţărănimii libere de pământuri în decursul vremii, în ajunul anului 1848, potrivit unor calcule, marea proprietate feudală cuprindea 80% din pământ, fiind deţinută în Ţara Românească de vreo 3.100, iar în Moldova de vreo 2.800 de familii de boieri, precum şi de mănăstiri. Ca urmare, proprietatea de pământ a ţăranilor liberi mai reprezenta doar 20% din total. Ea era deţinută de vreo 70.000 de familii de moşneni în Ţara Românească şi de vreo 50.000 de familii de răzeşi în Moldova. Totodată a crescut numărul de ţărani aserviţi.

Pe la 1848, din totalul ţărănimii, ţăranii aserviţi constituiau aproape 80%, ei fiind reprezentaţi prin 190.000 de familii de clăcaşi în Moldova şi prin 330.000 de familii de clăcaşi în Ţara Românească. Spolierea ţărănimii libere de pământ ajunsese aşa de puternică după Regulamentul organic, încât, pe la 1840, N. Istrati recunoştea că „încă puţin şi răzeşi cu moşie în Moldova nu se va mai afla”.

Peste 10 ani, Bălcescu, actualizând teza sa cu privire la originea proprietăţii boiereşti provenită dintr-un „şir de spoliaţii succesive”, constata cu îngrijorare: „Nu vedem noi şi-acum încă această acţie mistuitoare a proprietăţilor mari către cele mici, această deposedare silnică a moşnenilor de către domni, boieri şi monastiri”. De asemenea, trebuie subliniat că, pe măsura extinderii agriculturii, defrişarea pădurilor se efectua pe scară tot mai însemnată.

În vederea sporirii producţiei agricole pentru vânzare, pe unele moşii încep să fie aplicate oarecare metode noi pentru o mai bună lucrare a pământului, pentru o mai chibzuită strângere a recoltei; încep, e drept destul de rar, să fie folosite şi unele maşini agricole (batoze). Preocupările în ceea ce priveşte tehnica producţiei agricole se manifestă, de asemenea, prin înfiinţarea „Societăţii de agricultură” de la Bucureşti şi prin apariţia unor broşuri şi periodice de specialitate, cuprinzând pagini cu noţiuni practice de economie agricolă etc. Totodată pe moşii se utiliza într-o proporţie restrânsă şi munca salariată.

Calea de bază folosită de boierime pentru a-şi asigura producţia agricolă de pe suprafeţe cât mai întinse de pământ era însă nu aceea a îmbunătăţirii tehnicii producţiei şi a angajării de lucrători salariaţi, ci aceea a sporirii la maximum a exploatării clăcaşilor. Acest lucru şi-a găsit expresia în însuşi Regulamentul organic. „Regulamentul organic al Principatelor dunărene - scrie Karl Marx - era o expresie pozitivă a goanei după supramuncă, goană pe care fiecare paragraf o legalizează”.

Lucrurile merg până acolo încât, dacă cumva se întâmpla că boierul nu avea la ce muncă să pună pe unii clăcaşi pe moşie, aceştia trebuiau să plătească claca în bani. Dar povara ţăranului faţă de boier consta atât în clacă, cât şi în dijma pe care trebuia s-o dea, şi anume „a zecea parte din rodul pogoanelor” şi pe care trebuia s-o care acolo unde cerea boierul. Exploatarea clăcaşilor era şi mai mult agravată prin practicarea de către boieri, din ce în ce mai frecvent, a exploatării indirecte, prin darea moşiei în arendă. Astfel, ţăranul trebuia să sature cu munca sa atât nesaţul boierului, cât şi lăcomia arendaşului.

Totodată, pe lângă obligaţiile de clacă şi dijmă, ţăranul dependent era împovărat şi cu un noian de obligaţii către stat, judeţ şi sat. Astfel, el trebuia să plătească birul sau capitaţia, apoi un supliment de bir timp de 7 ani pentru acoperirea capitaţiei celor morţi, o taxă pentru ţinerea unui dorobanţ (jandarm), o taxă pentru plata pârcălabului, a unui logofăt şi a vătăşeilor satului, ca şi alte taxe pentru întreţinerea învăţătorului, pentru clădirea casei satului (primăria) şi a şcolii.

La acestea se adăugau: 6 zile muncă pentru şoselele mari; obligaţia de a face şi a repara drumurile vicinale, de a face poduri, de a munci pentru preotul satului şi de a-l ajuta cu hrană, de a da de fiecare 50 de familii un recrut la oştirea care luase fiinţă şi de a-l înzestra la intrarea în oştire cu o sumă de 300 de lei, de a da şi pune la dispoziţia boierului (proprietarul, cum îl numea Regulamentul organic), pentru muncile acestuia, câte patru „slujbaşi volnici” de fiecare 100 de familii în Ţara Românească şi câte 10 în Moldova şi alte obligaţii asemănătoare. Aşadar, şi edificiul statului, cu aparatul său complex şi dezvoltat de către Regulamentul organic, apăsa în cea mai mare parte pe umerii ţărănimii, în timp ce boierimea continua să-şi menţină vechile ei privilegii feudale.

Exploatarea şi oprimarea ţărănimii în cele două decenii care s-au scurs de la Regulamentul organic până la 1848 ajunseseră de nesuportat. Ea este reflectată în numeroase documente care vorbesc despre „împovărări”, „prigoniri”, „cazne” - e glosarul documentelor - ce ţăranii aveau de suferit fie din partea boierilor - „proprietarilor” - şi arendaşilor, fie din partea administraţiei abuzive şi ocrotitoare a boierimii. În aceste condiţii generale, contradicţia dintre ţărănime şi boierime se agravează în mod deosebit. Problema agrară, cu revendicarea ţăranilor de a fi eliberaţi de servituţile feudale şi împroprietăriţi, constituia problema centrală a epocii.

Intensificarea luptei revoluţionare antifeudale

Ascuţirea contradicţiei dintre capitalismul în ascensiune feudalismul dominant, dar în descompunere, manifestată prin intensificarea luptei burgheziei şi ţărănimii contra boierimii şi prin dezvoltarea luptei întregului popor român pentru unitatea şi independenţa naţională, a determinat în cei zece ani dinainte de 1848 creşterea rapidă a mişcării antifeudale în Moldova şi Ţara Românească.

Programul general al acestei mişcări avea în vedere desfiinţarea tuturor privilegiilor boiereşti, eliberarea ţăranilor clăcaşi de servituţile feudale şi împroprietărirea lor cu pământ, eliberarea robilor ţigani, egalitatea tuturor locuitorilor în faţa legilor, libertatea presei şi întrunirilor, crearea unei pieţe interne proprii pentru capitalism, cuprinzând întreg teritoriul locuit de poporul român, bază a unui stat naţional român independent. Elementele acestui program, de-abia schiţate înainte de 1838, au fost definite şi precizate treptat în anii cuprinşi între 1838 şi 1848, pe măsură ce mişcarea antifeudală se adâncea.

În fruntea luptei pentru înlăturarea orânduirii feudale stătea burghezia, clasa direct interesată la instaurarea noii orânduiri capitaliste. Agitaţiile şi acţiunile ei contra feudalismului s-au intensificat treptat, pe măsura apropierii anului 1848, deşi cârmuirea boierească se grăbea să ia măsuri aspre de înăbuşire a lor, trimiţând la închisoare, în surghiun la mănăstiri sau în exil peste graniţă pe capii lor, cum s-a întâmplat cu conducătorii mişcării din 1840 din Ţara Românească şi peste câţiva ani cu conducătorii mişcării antifeudale în Moldova. Cârmuirea înţelegea uneori să cedeze, pentru a destrăma forţele antiboiereşti. Astfel s-a întâmplat în ianuarie 1846, când s-au produs tulburări la Iaşi, provocate de nemulţumirea burgheziei împotriva unui recensământ fiscal prin care se urmărea mărirea exagerată a impozitelor.

În lupta sa contra boierimii, burghezia mare şi mijlocie se sprijinea la oraşe atât pe mica burghezie, compusă din meseriaşi, mici negustori şi mici funcţionari, cât şi pe muncitorime, care, fiind încă în formare, lupta împreună cu burghezia pentru răsturnarea orânduirii feudale. Tot cartierul tabacilor din Bucureşti, locuit de peste 6.000 de suflete, era gata să se răscoale în toamna anului 1840, spre a sprijini mişcarea organizată contra boierimii.

Ciocănaşii şi „măglaşii” care, lucrau la ocnele de sare de la Telega şi Slănic (judeţul Prahova) şi de la Ocnele Mari O'ud. Vâlcea) erau într-o stare de permanentă frământare contra asupririi administraţiei boiereşti. În anul 1844 a avut loc la Telega chiar un început de revoltă a ciocănaşilor. „Şavgăii”, cum erau numiţi o parte din muncitorii de la ocnele din Târgu-Ocnei din Moldova, s-au revoltat în 1843.

Un aliat puternic al burgheziei în lupta contra feudalismului erau ţăranii clăcaşi, care constituiau majoritatea populaţiei celor două principate, întrucât înlăturarea orânduirii feudale era o condiţie a eliberării lor de servituţile feudale. După 1838, ţărănimea continua lupta ei spontană, neorganizată contra asupririi boiereşti, prin vechile ei forme de împotrivire: nesupunerea la clacă şi la plata birului, fuga de pe moşiile boiereşti la oraşe sau peste graniţă, incendierea recoltelor boiereşti, haiducia şi răzbunările contra boierilor sau arendaşilor, precum şi împotriva autorităţilor boiereşti abuzive, nesupunerea la recrutare etc.

Fuga ţăranilor la oraşe sau pe domeniile statului era o lovitură grea ce se dădea boierilor, pentru că îi lipsea de o parte din forţa de muncă gratuită de care dispuneau. Deoarece cârmuirea în Ţara Românească permisese din 1837 libera plecare a ţăranilor de pe moşiile boiereşti, Adunarea obştească, dominată de boierimea conservatoare, a cerut şi a obţinut în 1842 de la Curtea suzerană şi de la Curtea protectoare îndepărtarea din domnie a lui Alexandru Ghica, în martie 1844, Mihail Sturdza a permis clăcaşilor fără loturi din satele de munte să se mute unde voiau ei.

Lupta ţărănimii clăcaşe contra asupririi boiereşti s-a manifestat şi prin răzvrătiri locale. Astfel, în 1845 s-au răsculat 300 de ţărani din Islaz (judeţul Romanaţi). Ei s-au hotărât să pornească în masă spre Bucureşti, pentru a înfăţişa cârmuirii nemulţumirea lor, dar subcârmuitorul a chemat dorobanţii pentru a-i opri cu forţa. O altă încercare de răzvrătire s-a produs în 1846 în plaiul Cloşani (judeţul Mehedinţi), de unde pornise în 1821 Tudor Vladimirescu răscoala poporului. Organizatorii acestei răzvrătiri au fost însă prinşi la Cerneţi de oamenii cârmuirii judeţului, fiind acuzaţi „de duh de răzvrătire”.

În Moldova, tot în 1846, au avut loc răzvrătiri locale în judeţele Bacău, Putna şi altele, împotriva cărora domnia s-a grăbit să ia măsuri. Intensificarea legăturilor. cu oraşul prin vânzări-cumpărări şi înmulţirea ştiutorilor de carte, în special în Ţara Românească după înfiinţarea în 1838 a şcolilor săteşti, au făcut ca o parte a ţărănimii să-şi poată însuşi unele dintre ideile înaintate care circulau tot mai intens prin oraşe, prin presă sau prin diferite cărţi şi broşuri.

În special în rândurile ţărănimii înstărite, printre învăţători şi alţi cărturari săteşti, se iveau elemente, cum a fost preotul Radu Şapcă din Celei, care colaborau cu burghezia pentru organizarea comună a luptei contra feudalismului. A crescut şi agitaţia robilor ţigani împotriva asupririi boiereşti, încurajată de luptătorii pentru progres, între care Mihail Kogălniceanu şi Cezar Bolliac. S-au produs răzvrătiri mărunte şi acte de violenţă contra stăpânilor sau a vechililor lor.

Ca urmare a acestei agitaţii şi a necesităţii de a pune la dispoziţia pieţei noi forţe de muncă libere, în 1844 în Moldova şi 1845 în Ţara Românească au fost eliberaţi robii statului şi ai mănăstirilor, rămânând însă în vechea asuprire robii boierilor. Agitaţia printre ţiganii rămaşi robi a devenit şi mai vie în anii următori, aşa încât revoluţia va afla apărători devotaţi în rândurile lor.

Mişcarea antifeudală condusă de Ion Câmpineanu, compusă din burghezi şi boieri liberali, a alcătuit un program. Se urmărea desfiinţarea privilegiilor boiereşti şi emanciparea ţăranilor, dar fără pământ, moşiile rămânând în proprietatea deplină a foştilor stăpâni feudali, monarhia constituţională parlamentară, unirea Ţării Româneşti, a Moldovei şi Transilvaniei într-un singur stat independent.

Gruparea liberală condusă de Ion Câmpineanu, lipsită de sprijinul maselor ţărăneşti, înţelegea să realizeze acest program cu ajutorul Angliei şi Franţei. Conducătorii acestor state capitaliste, care nu se gândeau decât la apărarea intereselor burgheziei proprii, au refuzat ajutorul ce li se cerea. La reîntoarcerea în ţară, Ion Câmpineanu a fost arestat şi trimis la mănăstirea-închisoare de la Mărgineni. Lupta împotriva feudalismului a căpătat însă îndată un caracter mai radical.

Fără să recurgă la ajutor străin, în toamna anului 1840 o grupare revoluţionară, compusă din exponenţi ai burgheziei şi ai micii boierimi, a organizat o conspiraţie pentru a cuceri puterea prin violenţă şi a instaura o conducere republicană burgheză. Nici programul acestei mişcări nu prevedea împroprietărirea ţăranilor, ci numai emanciparea lor de servituţile feudale şi transformarea lor în embaticari, ceea ce nu putea să-i atragă în luptă. Descoperită, conspiraţia condusă de Dimitrie Filipescu şi Eftimie Murgu, şi din care făcea parte Nicolae Bălcescu, a fost înăbuşită prin arestarea şi condamnarea principalilor ei conducători.

Mişcarea antifeudală se lărgea totuşi încă din 1840 prin latura sa naţională, care oferea mai puţină îngrijorare cârmuirii boiereşti. În luna ianuarie a acelui an a început să apară la Iaşi, în redacţia lui Mihail Kogălniceanu, cunoscut ca istoric şi luptător pentru progres, revista „Dacia literară”, suprimată după al treilea număr, în program se arăta că revista va fi o publicaţie românească, care va primi producţii literare româneşti din oricare parte a Daciei, adică din Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Se preciza că ţelul revistei era ca românii „să aibă o limbă şi o literatură comună pentru toţi”.

Titlul şi programul indicau, în limitele permise de cenzură, voinţa de unitate naţională a întregului popor român. Suprimată în iunie 1840 „Dacia literară” a fost continuată ideologic de „Arhiva românească”, prima revistă de istorie scoasă tot de Mihail Kogălniceanu în 1841 la Iaşi, în a cărei Introducţie declara că „naţiile, ca şi oamenii îndeosebi, îşi au solia lor pe pământ, şi sunt răspunzătoare de petrecerea lor aici...” şi recomanda ca „istoria românească mai ales să ne fie cartea de căpetenie, să ne fie paladiul naţionalităţii noastre”.

Însărcinat să predea cursul de istorie naţională la Academia Mihăileană din Iaşi, Mihail Kogălniceanu, în Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională..., expus la 24 noiembrie / 6 decembrie 1843, îndemna pe ardeleni, bănăţeni, munteni şi moldoveni să se considere ca făcând parte dintr-o „singură şi aceeaşi naţie”, condamna pe istoricii care „n-au avut în privire decât biografia Domnilor, nepomenind nimica de popor, izvorul a tuturor mişcărilor şi isprăvelor, şi fără care stăpânitorii n-ar fi nimica” şi conchidea că prin prelegerile sale va putea deştepta „... un duh de unire mai de aproape între toate ramurile neamului românesc şi un interes mai viu pentru naţie şi patrie”.

Activitatea ideologică a grupării din jurul lui Mihail Kogălniceanu căpăta, prin Cuvânt pentru deschiderea cursului de istorie naţională, un caracter naţional, liberal-democrat, reuşind să antreneze nu numai un cerc foarte larg de intelectuali, ci şi majoritatea burgheziei, ale cărei revendicări erau cuprinse în sâmbure în această lucrare. Ea dovedea, în acelaşi timp, că lupta pentru eliberarea şi unitatea naţională se contopea cu lupta pentru înlăturarea orânduirii feudale.

Adâncirea contradicţiilor dintre orânduirea feudală dominantă şi relaţiile de producţie capitaliste după 1843 a dezvoltat şi mai mult mişcarea antifeudală. La ieşirea din închisoare, Nicolae Bălcescu a înfiinţat în 1843, împreună cu Ion Ghica şi Chr. Tell, o societate secretă, „Frăţia”, care trebuia să dea luptei revoluţionare o largă bază de mase, atrăgând nu numai burghezia şi boierimea liberală, ci şi mica burghezie, muncitorii şi mai ales ţărănimea clăcaşă, care forma majoritatea poporului. S-a stabilit o colaborare mai strânsă cu grupul liberal-democrat din Moldova, prin intermediul lui Ion Ghica, atunci profesor la Academia Mihăileană.

În noua publicaţie a lui Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Ion Ghica etc. apărută în 1844, „Foae ştiinţifică şi literară”, al cărui titlu iniţial, „Propăşirea”, fusese respins de cenzură, pe lângă Ion Ghica a colaborat şi Nicolae Bălcescu, publicând aici prima sa operă semnată, Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum, în concluzia căreia propunea înarmarea întregului popor, incompatibilă însă cu servituţile feudale ale ţăranilor ca şi cu privilegiile boiereşti, în anii următori, Nicolae Bălcescu a iniţiat un nou program agrar, întemeiat pe împroprietărirea ţăranilor cu loturi de pământ, care să le asigure şi independenţa economică, nu numai libertatea personală.

În acest scop, Nicolae Bălcescu, care propaga şi prin viu grai revendicările ţăranilor, făcându-se exponentul lor cel mai înaintat, a publicat în 1846 în revista „Magazinu istoric pentru Dacia”, pe care o redacta împreună cu transilvăneanul A.T. Laurian, articolul Despre starea soţială a muncitorilor plugari în Principatele Române în deosebite timpuri.

Aici el declara o „monstruozitate soţială ca o ţeară întreagă să robească la vreo câţiva particulari” şi susţinea că independenţa ţării era condiţionată de îmbunătăţirea situaţiei mate-riale şi politice a ţăranilor. Prin activitatea şi scrierile lui Nicolae Bălcescu, ideea împroprietăririi ţăranilor a fost propagată şi în Moldova, unde şi-au însuşit-o Ion Ionescu de la Brad, Costache Negri etc., încă din primăvara anului 1846. Prin acceptarea revendicării împroprietăririi ţăranilor, mişcarea antifeudală căpăta cea mai largă bază de masă.

În legătură cu călătoriile lui Nicolae Bălcescu în Moldova trebuie pusă şi înfiinţarea aici a Asociaţiei Patriotice, a cărei activitate făcea pe Mihail Sturdza să ia - în vara anului 1846 - măsuri contra unora dintre conducătorii ei - Teodor Râşcanu, Vasile Mălinescu etc. -, arestaţi, apoi alungaţi peste graniţă. Prin înfiinţarea în 1845 a „Magazinului istoric pentru Dacia”, care a apărut trei ani şi se adresa, ca şi „Dacia literară”, românilor din cele trei ţări, Moldova, Ţara Românească şi Transilvania, mişcarea pentru unitatea şi independenţa naţională a luat o şi mai mare extindere.

În această revistă a publicat Nicolae Bălcescu în 1847 lucrarea sa Campania românilor în contra turcilor la anul 1595, în care laudă pe Mihai Viteazul pentru că „... lucra la crearea naţionalităţii româneşti, la unirea tuturor românilor într-un stat politic. Idee măreaţă şi singură mântuitoare pentru noi... şi care singură trebuie să fie ţinta politică a românilor de astăzi”.

În condiţiile specifice în care se aflau la mijlocul secolului al XIX-lea ţările române, sarcina înlăturării orânduirii feudale şi a înfăptuirii unităţii şi independenţei naţionale era deosebit de grea, căci îndeplinirea ei necesita nu numai înfrângerea feudalităţii interne, ci şi sfărâmarea dependenţei feudale a Moldovei şi Ţării Româneşti faţă de Poartă, a protectoratului ţarist asupra acestor ţări, precum şi înlăturarea dominaţiei Habsburgilor şi a feudalilor maghiari asupra Transilvaniei.

Din această cauză ea nu putea fi realizată decât prin unirea forţelor revoluţionare româneşti cu forţele revoluţionare ale celorlalte popoare interesate în sfărâmarea jugului feudal în Europa centrală şi de răsărit. În acest scop, s-a înfiinţat în iulie 1846 la Paris „Societatea studenţilor români”, care, de fapt, era o organizaţie politică, având ca preşedinte pe Ion Ghica, secretar pe C.A. Rosetti şi casier pe moldoveanul Scarlat Vârnav.

La discuţiile politice şi sociale duse în această societate au luat parte şi Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, Ion Ionescu de la Brad, Costache Negri etc., veniţi în mod special sau pentru mai mult timp la Paris. Prevăzându-se izbucnirea apropiată a revoluţiei în Europa, s-a intensificat acţiunea de pregătire a revoluţiei în Moldova şi Ţara Românească.

Pe când Nicolae Bălcescu şi Costache Negri au rămas la Paris, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, C.A. Rosetti, Ion Ghica şi Ion Ionescu de la Brad au revenit în ţară, pentru a continua propagarea revoluţiei. Centrul mişcării revoluţionare era la Bucureşti, unde „Asociaţia literară”, înfiinţată în 1845 ca paravan al „Frăţiei”, dădea posibilitatea desfăşurării unei activităţi legale.

C.A. Rosetti a deschis, în afară de librăria pe care o avea, un cabinet de lectură cu lucrări şi ziare româneşti şi străine, în special franceze, pentru difuzarea ideilor avansate, dar şi pentru a mijloci întâlnirea partizanilor mişcării. La Iaşi, unde Mihail Sturdza exercita o supraveghere mai severă, gruparea liberal-democratică îşi desfăşura activitatea mai greu, Vasile Alecsandri, prieten al lui Nicolae Bălcescu, militând în primele rânduri.

Mişcarea antifeudală, inclusiv latura sa naţională, cuprinsese cea mai mare parte a societăţii din cele două principate. În toamna anului 1847 şi în iarna anului următor agitaţia a cuprins oraşele, în timp ce ţăranii se frământau tot mai mult contra asupririi boiereşti. Chiar o bună parte dintre boierii conservatori, neliniştiţi, se ridicau împotriva domnitorilor, fie spre a le lua locul, fie pentru a calma agitaţia maselor prin schimbarea capilor regimului.

Check Also

Procesul european de integrare politică

Integrarea politică sau cum funcţionează Europa Dacă integrarea economică a fost un veritabil succes, integrarea …

Partida naţională

Partida naţională a fost gruparea boierilor din jurul colonelului Ion Câmpineanu, care, între 1835 şi …

Modelul politic liberal

Monarhia parlamentară Partizanii liberalismului au găsit în monarhia parlamentară engleză şi ulterior în democraţia republicană …

Anularea alegerilor din Moldova din iulie 1857

Dând curs uriaşei mişcări de protest din Principate, puterile favorabile Unirii, în frunte cu Franţa …

Cele din urmă lupte politice ale partidei naţionale şi produsele ei literare

Radu Mihnea şi Ştefan Tomşa, uneltele oarbe ale turcilor, purtară numai în taină o politică …