Sintaxa propoziţiei şi a frazei

Relaţii sintactice

În gramatica tradiţională, relaţiile sintactice presupun: coordonarea şi subordonarea / dependenţa

Coordonarea

Coordonarea - relaţia dintre unităţi sintactice cu acelaşi statut: dintre părţi de propoziţie cu acelaşi rang sintactic (Pleci la munte sau la mare? Ion şi Petre sunt colegi.), dintre propoziţii principale (Citeşte şi scrie.), dintre propoziţii subordonate sau dintre părţi de propoziţie şi propoziţii subordonate, dependente de acelaşi regent (Vine cine vrea sau cine poate. Cântă cum poate şi unde poate. Omul era cumsecade şi cât se poate de corect.).

Mijloacele de realizare a coordonării pot fi joncţiunea (coordonare copulativă, adversativă, disjunctivă, concluzivă) sau juxtapunerea / parataxa (alăturarea cu sau fără semne de punctuaţie), iar ca mijloc însoţitor - intonaţia.

Subordonarea / dependenţa

Subordonarea / dependenţa - relaţia dintre un termen aflat într-o poziţie inferioară (subordonatul sau dependentul: atributul sau complementul / propoziţia subordonată: predicativă, subiectivă, atributivă, completivă necircumstanţială / circumstanţială) şi termenul aşezat într-o poziţie dominantă (regentul).

Mijloacele de realizare a subordonării sunt flexiunea (cazul, acordul, recţiunea), joncţiunea (prepoziţii, conjuncţii sub-ordonatoare, pronume / adjective pronominale şi adverbe relativ-interogative şi nehotărâte), juxtapunerea sau parataxa, topica, intonaţia, pauza. La realizarea subordonării pot concura două sau mai multe mijloace de exprimare a relaţiilor sintactice (flexiunea, joncţiunea şi intonaţia / juxtapunerea şi intonaţia etc.).

Corespondenţa dintre părţile de propoziţie şi propoziţiile subordonate, corespunzătoare ca sens

Corespondenţa este un principiu sintactic, conform căruia oricărei părţi secundare de propoziţie îi corespunde o propoziţie subordonată cu aceeaşi funcţie sintactică (atributului îi corespunde subordonata atributivă, complementului direct îi corespunde subordonata completivă directă etc.). De asemenea, subiectului îi corespunde subordonata subiectivă, iar numelui predicativ - subordonata predicativă, ceea ce este un argument suplimentar pentru susţinerea dependenţei celor două poziţii sintactice faţă de centrul verbal al propoziţiei.

Expansiunea

Expansiunea este o tehnică de transformare a unei unităţi sintactice de rang inferior (parte secundară de propoziţie, la care se adaugă subiectul şi numele predicativ) în unitate echivalentă de rang superior (propoziţie subordonată, corespunzătoare ca sens, pe principiul sinonimiei sintactice: Citesc o carte interesantă. → Citesc o carte care este interesantă. Mă pot duce la film. → Pot să mă duc la film. Rezultatul trebuie comunicat tuturor. → Rezultatul trebuie să fie comunicat tuturor). Condiţiile de realizare a expansiunii prevăd echivalenţa sensurilor rezultate din transformare, prezenţa în subordonată a unui element de relaţie subordonator (conectiv frastic) şi a unui predicat.

Contragerea

Contragerea este o tehnică opusă expansiunii, presupunând transformarea unei unităţi sintactice de rang superior (propoziţie subordonată) în unitate sintactică de rang inferior (parte secundară de propoziţie, subiect, nume predicativ), în virtutea aceluiaşi principiu de sinonimie sintactică, în mod obligatoriu, prin contragere se menţine echivalenţa sensurilor, dar se elimină sau se transformă predicatul şi elementul de relaţie subordonator / conectivul frastic (Pot să cânt la pian. → Pot cânta la pian. Cine este simpatic place oricui. → Omul simpatic / Simpaticul place oricui. Îi convine că ai plecat. → Îi convine plecarea ta.).