Semnele ortografice şi de punctuaţie în limba română

Exprimarea scrisă necesită întrebuinţarea unor mijloace grafice cu ajutorul cărora să poată fi redate, în afara procedeelor gramaticale, pauzele, intonaţia şi întreruperea şirului comunicării. S-a creat astfel, „un sistem de semne convenţionale, care au rolul de a marca în scris pauzele, intonaţia, întreruperea cursului vorbirii” (îndreptarul ortografic, ortoepic şi de punctuaţie, ediţia a V-a).

În total, în comunicarea scrisă se întrebuinţează 15 semne (ortografice şi de punctuaţie). Dintre acestea:

  • 9 sunt numai de punctuaţie: virgula, două puncte, punctul şi virgula, semnul întrebării, semnul exclamării, punctele de suspensie, linia de dialog, parantezele, semnele citării (ghilimelele);
  • 4 sunt semne mixte - de punctuaţie, în unele situaţii, şi ortografie, în alte situaţii - punctul, cratima, linia de pauză, bara;
  • 2 sunt numai semne ortografice: apostroful şi blancul.

Semnele ortografice propriu-zise

Apostroful

Marchează absenţa accidentală în rostire a unor sunete. În lucrarea sa, Ortografia în şcoală, G. Beldescu precizează că, „apostroful marchează pierderi de sunete care nu au drept consecinţă o junctură, o rostire împreună” aşa cum se întâmplă în cazul căderilor de sunete (elidării) marcate prin cratimă.

Vom ilustra cazurile de folosire a apostrofului pentru a marca, în scris, căderile de sunete (vocale sau consoane).

  • la începutul cuvântului: „’neaţa!” (în loc de bună dimineaţa); „Să cucerim culmea cea mai ’naltă”; „Vorbeşte ’nealui”;
  • în corpul cuvintelor: Sal’tare! în loc de salutare! Dom’le! în loc de domnule;
  • la sfârşitul cuvintelor: Und’ te duci?; „Eu, domnu’ judecător, săru’ mâna, poci să jur că sunt curată la sufletul meu! (I.L. Caragiale - Justiţie); căderile de sunete la sfârşitul cuvintelor se înregistrează mai ales în poezie; exemple: făr’de, pân’la, altădat’, deodat’ etc.;
  • absenţa primelor cifre ale notaţiei unui an: Sfârşitul anului ’89; „- până ce au venit de la ’48 şi a început a secera prin Humuleşti.

Blancul (pauza albă)

Este semnul de ortografie cu implicaţii gramaticale, fiind folosit la scrierea cuvintelor compuse care nu formează un bloc lexical. Exemple: bună ştiinţă, bună purtare, bine înţeles, bine venit.

Semne ortografice şi de punctuaţie

Punctul

Punctul - semn ortografic (pus în locul mai multor litere care nu se scriu). Este folosit în unele abrevieri:

  • formate de la prima literă de le începutul cuvântului (O.N.U., S.U.A., C.E.C, e.n.= era noastră, prof. = profesor);
  • formate din prima silabă a cuvântului plus consoana sau grupul de consoane cu care începe silaba a doua : cap[.] - pentru capitol, op[.] cit[.], pentru operă citată.

  • Nu se pune punct după abrevierile formate din: prima şi ultimele litere ale cuvântului (d-ta - pentru dumneata, cea - pentru circa.
  • Se scriu fără punct simbolurile şi prescurtările din fizică, chimie, matematică: VA = voltamper, Al = aluminiu; L = lungime; l = lăţime, ca şi punctele cardinale (N, S, E, V) - conform tradiţiei.
  • Nu se pune punct când în alcătuirea unor substantive compuse intră fragmente de cuvinte: TAROM = Transporturile Aeriene Române.
  • Nu se pune punct după titlu (Vacanţa de primăvară)

Ca semn de punctuaţie, punctul marchează pauza care se face în vorbire între propoziţii şi fraze independente ca înţeles. Are următoarele întrebuinţări:

  • la sfârşitul unui enunţ: „Săniile porniră încet [.] - Frigul creştea o dată cu lumina [.] (Mihail Sadoveanu);
  • la sfârşitul propoziţiei interogative indirecte: „întreb dacă ştii cine l-a sunat la telefon”;
  • înaintea propoziţiilor sau a frazelor independente introduse prin conjuncţia „şi”, când aceasta nu are rolul ei obişnuit de conjuncţie coordonatoare, ci sugerează succesiunea neîntreruptă a unor acţiuni (în stilul narativ): Domniţa i-a dat cuvânt că aşa are să fie [.] Şi a venit şi ziua nunţii (Gala Galaction);
  • la fragmentarea (secţionarea) care cuprinde propoziţii subordonate de acelaşi fel, care deprind de aceeaşi regentă. „Eu m-ă duc cu nevasta asta. Să-i ţin de urât. Să-i arăt unde-i casa comunei. Să aibă şi ea un avocat şi un martor” (Mihail Sadoveanu - Baltagul)

Cratima

Cratima ca semn ortografic:

  • Marchează rostirea împreună a două sau mai multe cuvinte, fie că lipsesc sunete, în care caz înlocuieşte apostroful din vechea ortografie: elidarea vocalei finale este obligatorie: V-a spus o poveste cu haiduci. M-aş duce la mare. Într-una din zile vom merge la munte. Arunc-o departe!; elidarea vocalei finale poate avea loc sau poate fi facultativă, dacă un cuvânt terminat în vocală este înaintea altui cuvânt care începe cu „-î” neaccentuat după care urmează o consoană nazală: vino-ncoace sau vino încoace.
  • Cratima marchează şi alipirea unor cuvinte cu un corp fonetic redus: la începutul unui cuvânt: L-am aşteptat suficient; la sfârşitul unui cuvânt: Dă-mi cartea de pe masă; alipirea la un verb a două pronume sau a unui auxiliar şi a unu sau două pronume se marchează prin două sau trei cratime succesive: (amintindu-i-se, face-li-se-va etc.).
  • Cratima se foloseşte la despărţirea cuvintelor în silabe: pro-fe-sor, in-e-gal etc.
  • Cratima se foloseşte la scrierea unor cuvinte compuse ai căror termeni îşi păstrează, de obicei, individualitatea morfologică: bloc-turn, (art. blocul-turn, pl. blocurile-turn), redactor-şef, (art. redactorul-şef, pl. redactori-şefi), bună-cuviinţă, (G.D. bunei-cuviinţe), nou-născut, (art. nou-născutul).
  • Cratima se foloseşte la scrierea unor cuvinte derivate cu prefixul „ex-” (ex-director, ex-ministru).
  • Cratima poate lega desinenţa sau articolul hotărât postpus de un cuvânt abreviat: B.N.R.-uL C.F.R.-ul.
  • Cratima este des folosită în lucrările de lingvistică pentru a însoţi segmentele izolate dintr-un cuvânt: -iş din pieptiş, -eală din greşeală.

Cratima ca semn de punctuaţie:

  • Se foloseşte la scrierea cuvintelor repetate (încet-încet, roşu-roşu);
  • Se întrebuinţează în interiorul unei expresii formată din două substantive, un substantiv şi un adverb, din două adverbe sau două interogaţii: hodoronc-tronc, trosc-pleosc, calea-valea, ici-acolo, câine-câineşte, talmeş-balmeş;
  • Se foloseşte la indicarea unor limite geografice sau temporale: sud-vest, mâine-poimâine;
  • Cratima se foloseşte într-o aproximaţie numerică: doi-trei, zece-unsprezece etc.

Linia de pauză marchează pauza în interiorul enunţului

  • Ca semn ortografic - linia de pauză se foloseşte la scrierea unor cuvinte compuse formate dintr-un termen simplu şi alt termen compus (sud-sud-est) sau formate din doi termeni compuşi (nord- est-sud-est).
  • Ca semn de punctuaţie - delimitează cuvinte sau propoziţii incidente: Moşneagul nostru - Ilie Aldea lui Ion-era un om vechi (Mihail Sadoveanu); Hai să intrăm în ogradă - zise Zaharia lui Gâtlan - că ne pierdem vremea stând în mijlocul drumului (Ion Creangă).
  • Delimitează apoziţii fie simple, fie dezvoltate: Ele fac ca personajul care le leagă - Ţepeş - să apară în ipostaze atât de diferite (Ion Stăvăruş).
  • Marchează în construcţiile eliptice, lipsa predicatului sau a verbului copulativ: Maria sta pe scaun, iar copilul - pe covor. Fetele erau mai înalte, iar băieţii - mai scunzi.
  • Indică unele explicaţii sau aprecieri: Bătrâna trecu înainte liniştită, pe nesimţite - o umbră (Mihail Sadoveanu).
  • Prin linia de pauză se marchează şi intervenţia autorului în cursul vorbirii directe sau la sfârşitul ei (pentru aceste situaţii se foloseşte şi virgula): „Las că l-am prins - mormăi Briceag, pornind să tragă cu mai multă încredere” (Liviu Rebreanu)

Bara

Ca semn de ortografie se foloseşte în abrevieri:

  • între doi termeni ai unei formule de tipul: km/h = kilometri pe oră, m/s = metri pe secundă;
  • în abrevierea prefixului „contra”: c/val. = contravaloare.

Ca semn de punctuaţie indică o relaţie de disjuncţie între termeni, fiind echivalentă cu sau (Flora Şuteu, Dificultăţile ortografiei limbii române, 1986).

Semne de punctuaţie

Virgula (,)

Marchează, grafic, pauze scurte care intervin în cursul vorbirii. În planul propoziţiei are următoarele întrebuinţări:

  • între segmentele de acelaşi fel aflate în raport de coordonare prin juxtapunere (două subiecte, două nume predicative, două atribute, două complemente);
  • înaintea conjuncţiilor coordonatoare adversative: dar, însă, ci, iar;
  • la începutul unei apoziţii fie singură, fie precedată de adverbele: adică, anume (Voi, românii, sunteţi viteji. S-a întrunit comisia, adică reprezentanţii instituţiei); dacă după apoziţie urmează altă parte de propoziţie, apoziţia se intercalează între virgule: Zeus, feciorul Iui Cronos, făcu semn din sprânceană că primeşte (Alexandru Odobescu);
  • după adverbul de afirmaţie sau de negaţie (Da, aşa am să procedez. - Nu, n-ai dreptul);
  • după un vocativ aflat la începutul enunţului şi înaintea vocativului aflat la sfârşitul enunţului (Vatile, dă-mi stiloul!...Vino repede la mine, Ionele!); când vocativul se află în interiorul enunţului se izolează prin virgule (Hai, Andrei, cu noi în parc!);
  • desparte o interjecţie de restul enunţului: Bravo, i s-a adresat Maria;
  • construcţiile gerunziale şi participiale, cu sau fără determinare, aşezate Ia începutul propoziţiei, se despart prin virgulă, indiferent de funcţia pe care o au: Ajuns acasă mai devreme, şi-a scris toate temele pentru a doua zi; Fiind foarte ocupat, nu iese la plimbare;
  • conjuncţia „aşadar” şi locuţiunea „prin urmare”, aşezate în interiorul unei propoziţii, se pun între virgule: Astăzi este duminică, aşadar (prin urmare) mergem la biserică; conjuncţiile „însă”, „deci” şi adverbul „totuşi”, aşezate în interiorul unei propoziţii, nu se despart prin virgulă: Era deci nevoie de multă înţelegere între membrii comunităţii. Şi vezi, eu totuşi am venit (Liviu Rebreanu).

În planul frazei are următoarele întrebuinţări:

Coordonarea. Virgula se pune:

  • între propoziţii coordonate juxtapuse: „Mi-ai făcut un bine, / ţi l-am făcut şi eu” (Mihai Eminescu)
  • între coordonate copulative, când sunt legate prin „nici”, „nu mai”, „ci şi”: „Nu caut vorbe pe ales, / Nici ştiu cum aş începe” (Mihai Eminescu);
  • între coordonate adversative - prin conjuncţiile dar, însă, ci, iar: Este un elev inteligent, / dar nu prea studiază;
  • între coordonate disjunctive, când încep amândouă cu: ba, fie, când, ori sau sau: „Ori ursul nu dormea, ori nu era în vizuină. Fie că învaţă, fie că nu învaţă, promovează clasa;
  • înainte de o coordonată conclusivă: „A plouat mult, aşa că se poate merge la arat”.

Subordonarea:

  • atributiva explicativă (izolată) se desparte prin virgulă de cuvântul pe care îl determină: „Unul dintre dânşii, care lucrează în aceeaşi administraţie cu Anghelache, ia însărcinarea să comunice la dejun ce s-a mai întâmplat (I.L. Caragiale - Inspecţiune);
  • se pune virgulă între subordonatele care se găsesc înaintea regentelor, cu excepţia subiectivei şi predicativei; „Ce ştiu, nu vreau să ţin secret” - completivă directă; „Cui e obişnuit cu mersul treburilor, o oprire în afara celor prevăzute în itinerar îi dă de gândit” - subordonata completivă indirectă (I.L. Caragiale).

  • Se despart prin virgulă subordonatele circumstanţiale de loc şi de timp aşezate înaintea regentei (când nu se insistă asupra lor): „Unde a fost altă dată pustiu, astăzi sunt câmpii roditoare. Când s-a prins de veste, ardeau toate....

  • Se desparte de regenta ei prin virgulă, indiferent de locul ei în frază, subordonata circumstanţială cauzală: N-a mers la spectacol, fiindcă a plouat torenţial; Deoarece a fost grav bolnav, a lipsit de la adunarea generală.

  • Subordonatele circumstanţiale de scop şi modale aşezate înainte şi după regente (dacă nu se insistă asupra lor): Şi ajungând în sat, se duce drept la frate-său, ca să-i ducă bucurie; Fără să depună un efort prea mare, a reuşit la facultatea de medicină.

  • Se desparte de regentă prin virgulă subordonata concesivă, indiferent de locul pe care îl ocupă: Deşi a învăţat mult, n-a reuşit la examen.

  • Subordonata circumstanţială condiţională, dacă nu arată singura condiţie pentru înfăptuirea acţiunii din regentă: Dacă ar fi ascultat de părinţii săi, nu ar fi ajuns la puşcărie.

  • Se despart prin virgulă subordonatele consecutive, cu excepţia celor introduse prin de şi aflate imediat după elementul regent: A plouat atât de mult, încât au avut loc inundaţii.

  • Propoziţiile subordonate opoziţionale şi cumulative se despart prin virgulă de regenta lor; Frecventează toate barurile, în loc să înveţe carte; Pe lângă că era curat, apoi obişnuia să se îmbrace elegant (I.L. Caragiale).

  • Propoziţiile intercalate de orice fel (considerate incidente), intercalate în propoziţia regentă, se despart prin virgulă: Căpitanul era înduioşat şi simţea că, dacă ar deschide gura, i-ar năpădi plânsul (Liviu Rebreanu); Oltul pare, până ce somnul cuprinde satele, o cale lactee (Geo Bogza).

Nu se despart prin virgulă:

  • propoziţiile subiective şi predicative de regentele lor: Cine-ntreabă nu greşeşte. Marian a rămas cum îl ştii;
  • propoziţiile subordonate atributive determinative (absolut necesare în frază): Omul care munceşte reuşeşte în viaţă;
  • propoziţiile completive directe şi indirecte aşezate după regentele lor: Nu ştiu cum să procedez; Mă gândesc să renunţ la ofertă;
  • unele subordonate circumstanţiale (când se insistă asupra lor): Vin la tine doar să-mi dai cartea (nu să stăm de vorbă); A rămas repetent fiindcă nu a învăţat (nu din alte cauze).
  • subordonatele instrumentale, sociative, de excepţie şi predicative suplimentare în general nu se despart prin virgulă: Cu ce câştiga cinstit ar fi trăit boiereşte; Ispate se trezi cu socru-său că vine şi-l cheamă la nuntă... (I.L. Caragiale).

Două puncte (:)

Acest semn de punctuaţie marchează o pauză, dar una mai mică decât cea indicată prin punct. Se foloseşte în următoarele situaţii:

  • înaintea unei enumerări: „A intrat în librărie şi a cumpărat(:) cărţi, caiete, creioane etc.;
  • înaintea unei vorbiri directe: „- S-a dus la Ţeavălungă acasă şi l-a întrebat(:) Costică, unde este mormântul lui Dunărinţiu?” (D.R. Popescu). „Doctorul sosi mai voios şi strigă din prag(:) - Aide, jos din pat!” (Liviu Rebreanu);
  • înaintea unei explicaţii: „Acum capetele începuseră a se înfierbânta (:) Vinul îşi făcea lucrarea” (Costache Negruzzi);
  • înaintea unei subordonate atributive (de obicei apozitivă) cu elemente joncţionale: „S-a emis, de exemplu, ideea (:) să-i luăm pe moţi şi să-i colonizăm în câmpiile fertile ale Banatului” (Geo Bogza);
  • se pot pune două puncte şi după cuvinte ca de exemplu, astfel, anume, iată: „Iată-l (:) preocupat şi grav, depănându-şi paşii mărunţi spre redacţie” (Alexandru Vlahuţă).

Punctul şi virgula (;)

Este un semn de punctuaţie folosit atât în planul propoziţiei, între segmentele ei, cât şi în planul frazei, între propoziţii. Marchează o pauză mai mare decât cea redată de virgulă şi mai mică decât cea redată prin punct. Are un caracter subiectiv, cel care scrie având libertatea să-l folosească fie în locul punctului, fie în locul virgulei. Vorba bună puţin răsună (;) vorba rea aduce vestea. (Folclor) în frazele mai lungi, punctul şi virgula este mai potrivit decât virgula.

„Tovarăşul meu, pe lângă aceste dispoziţii de ştiinţă strategică, mai posedă şi aplicări artistice (;) el sună din drâmbă, cu un talent la care nu am putut ajunge niciodată şi pe care-l admirăm mai mult decât am admirat mai târziu talentul lui Liszt...(;) ştia să imite şuierul şerpilor şi să-i cheme astfel...(Vasile Alecsandri - Vasile Porojan).

Semnul întrebării (?)

Marchează intonaţia propoziţiilor sau frazelor interogative:

  • după o propoziţie interogativă directă: Cine a organizat concursul de competenţă (?);
  • la sfârşitul construcţiilor interogative cu caracter dubitativ-deliberativ: Cum adică (?), Să nu pot eu înţelege: visez ori sunt treaz (?);
  • după un cuvânt: „Aici (?)”, „Unde (?)”;

după două sau mai multe cuvinte: Şi el, şi ea, şi vecinii (?);

  • semnul întrebării se poate pune şi după titluri dar numai atunci când titlul respectiv e o propoziţie interogativă directă: Ce este filozofia (?) (titlul unei culegeri de studii);
  • după o frază interogativă: Te-ai convins că temperatura este în continuă creştere (?).

Semnul exclamării (!)

Semnul exclamării marchează grafic intonaţia propoziţiilor şi a frazelor exclamative şi imperative. El se mai pune şi după interjecţii şi vocative:

  • „Ce ochi frumoşi avea Margareta în seara aceea (!)” (Alexandru Vlahuţă)
  • „Aş face o plimbare pe faleză (!)”
  • „Ah (!) Organele-s sfărâmate şi maestrul e nebun (!)” (Mihai Eminescu)
  • „Ionel, strigă iar madam Popescu; Ionel (!)” (I.L. Caragiale).

Punctele de suspensie (...)

Punctele de suspensie arată o pauză mai mare care marchează, în general, o întrerupere a şirului vorbirii: „Ard codrii! (...) sub robie cad fete şi copii” (Vasile Alecsandri). Marchează şi o vorbire incorectă: „În sănătatea alegătorilor (...) cari au probat patriotism şi mi-au acordat (...) (nu nimereşte) asta, cum să zic de (...) zi-i pe nume de (...) a! sufradzele lor” (I.L. Caragiale)

Semnele citării - ghilimelele („”)

Se întrebuinţează atunci când se reproduce întocmai un enunţ spus sau scris de cineva: „Dan zice: „De pe munte venit-am să te iau, / Să mergem” (Vasile Alecsandri - Dan Căpitan de plai); Maiorescu... gândea axiologic „avant la lettre”... (Eugen Todoran)

Parantezele

Indică o explicaţie, o precizare, o complementare în cadrul propoziţiei şi a frazei. De regulă se folosesc două tipuri de paranteze: parantezele rotunde () şi parantezele drepte []. În general parantezele marchează un adaos în interiorul unei propoziţii sau fraze. „El [Alecu Russo] va fi unul din cei ce pregătesc anul de deşteptare, 1848”, „Le arai, zise celălalt (şi răspunsul nu veni imediat)”.

Check Also

Contribuţia marilor clasici la dezvoltarea limbii şi literaturii române

După ce am parcurs studiul marilor clasici ai literaturii noastre din a doua jumătate a …

Stilurile funcţionale ale limbii române

Cuvântul stil vine de la latinescul stylus care înseamnă condei. Naturalistul francez Buffon definea încă …

Contribuţia istoriografiei la dezvoltarea limbii şi literaturii române

Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în primul rând de ordin istoriografic. Ei au …

Sistemul fonetic (fonematic) al limbii române

Fonemele vocale şi semivocale Vocalele sunt sunete care se rostesc fără ajutorul altor sunete: a, …

Formarea limbii şi a poporului român

După ce, din cele expuse până acum, am cunoscut istoria societăţii omeneşti pe teritoriul României, …