Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, inclusiv a celei dinlăuntrul partidului, a început încă înainte de 1948. Au fost vizaţi pe rând liderii regimului antonescian (1946), elita PNŢ (1947), liderii liberali şi ai social-democraţilor (1948), fruntaşii bisericii greco-catolice (1948). Demnitarii României interbelice au fost cu toţii supuşi regimului de exterminare din închisoarea de la Sighet.

Un moment important l-a constituit anul 1948, când autorităţile sovietice de ocupaţie, împreună cu conducătorii comunişti, au apreciat că regimul din România devenise destul de puternic pentru a lichida vechile organe de ordine şi informaţii. Siguranţa, Poliţia, Jandarmeria, Secţia a Il-a de Informaţii din Marele Stat Major, Serviciul Special de Informaţii au fost înlocuite cu organizaţii de tip sovietic: Securitatea, Miliţia şi Direcţia de Informaţii Militare.

Prin Decretul nr. 221 din 30 august 1948 al Prezidiului Marii Adunări Naţionale a României, a fost creată Direcţia Generală a Securităţii Poporului (DGSP) în structura Ministerului de Interne. Ea a fost încadrată imediat de agenţii sovietici Pantelei Bodnarenco (general-locotenent Gheorghe Pintilie), Boris Grunberg (general-maior Alexandru Nicolschi) şi Vladimir Mazuru (general-maior Mazurov).

În acest fel, represiunea a devenit şi mai violentă lovind, conform principiului stalinist al înteţirii luptei de clasă, fără discriminare şi din nevoia intimidării oricărui posibil oponent. Ţintele-cheie ale acestui program de represiune în masă erau: elita politică interbelică, intelectualii, preoţii şi ţărănimea. Teroarea a fost folosită şi ca mijloc de control al Societăţii şi ca instrument fundamental în perpetuarea sistemului.

Între 1949 şi 1953, un număr imposibil de stabilit de deţinuţi politici, multe zeci de mii în orice caz, după unele surse peste 91.000 de persoane în perioada 1950-1964, au trudit până la exterminare pe şantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră sau în „celebrele” închisori Sighet, Gherla, Râmnicu Sărat sau Malmaison. După 1950, partidul a încurajat, vreme de câţiva ani, în unele închisori, metoda reeducării prin violenţă, devenită celebră mai ales datorită experimentului de la Piteşti. Represiunea, care în această perioadă a îmbrăcat poate formele cele mai violente din întreaga Europă de Est, s-a îndulcit întrucâtva după moartea lui Stalin; între 1956-1959 însă, de frica exemplului unguresc şi polonez, ea a lovit din nou, mai ales intelectualitatea şi studenţimea.

Nu se poate stabili desigur nici măcar cu aproximaţie numărul persoanelor arestate între 1944 şi 1964, când s-a renunţat la închisorile politice. Potrivit istoricului Vlad Georgescu, trebuia să fi fost însă de cel puţin jumătate de milion. Dacă adăugăm la această cifră şi pe aşa-zişii chiaburi (peste 80.000 arestaţi), titoişti, printre care mulţi şvabi, deportaţi în Bărăgan, şi existenţa detaşamentelor militarizate de muncă în care erau trimişi tinerii cu origine nesănătoasă, cifra victimelor represiunii trebuie să fi fost mult mai mare. Această eficientă teroare explică în bună parte neputinţa organizării unei rezistenţe active, deşi grupuri izolate de partizani au continuat să acţioneze în munţi până în anul 1956.

Dintre cei care au murit în închisorile comuniste sau au trecut şi au cunoscut regimul poliţiei politice trebuie amintiţi: Gheorghe Brătianu, Ioan Lupaş, Anton Golopenţia, Mircea Vulcănescu, Constantin C. Giurescu sau Nichifor Crainic, Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Constantin Brătianu, Titel Petrescu, Mihail Manolescu, Constantin Argetoianu, Corneliu Coposu, Ion Diaconescu.

Teroarea roşie a afectat însă şi cadrele partidului comunist. Cazul Lucreţiu Pătrăşcanu este edificator pentru exemplul românesc. Reprezentantul comunismului naţional, intelectual de marcă (de altfel singurul din PCR înainte de 1945), a fost exclus din partid, arestat (1948) şi acuzat de „politică naţionalist-şovină”. A fost judecat şi executat în 1954. Închisorile politice au început să se deschidă în 1962, o dată cu noul curs politic al regimului de la Bucureşti, când au fost eliberaţi, după cifrele oficiale, 1.304 deţinuţi, urmaţi în 1963 de alţi 2.892 şi, în primele luni ale lui 1964, de ultimii 464.

După 1964, regimul închisorilor şi exterminarea fizică au fost înlocuite de metode mai subtile de supraveghere a societăţii în ansamblu: o puternică reţea de informatori şi încurajarea delaţiunii, ascultarea convorbirilor telefonice, domiciliul obligatoriu sau dosarul personal. Frica paraliza acum toate segmentele sociale şi, în lipsa unei opoziţii puternice la politica regimului, Securitatea putea preveni eficient orice încercare de a contesta politica partidului.

Securitatea

Apare ca poliţie politică la 30 august 1948 sub denumirea Direcţia Generală a Securităţii Poporului, având ca director pe Gheorghe Pintilie (Pantiuşa), cu rang de ministru. Iniţial a fost organizată în 10 direcţii centrale, structurate pe organizarea administrativ-teritorială a ţării din acea perioadă, adică împărţirea pe regiuni. Cele mai importante direcţii erau: Direcţia I (informaţii externe), Direcţia a II-a (contraspionaj). Rolul său era „de a apăra cuceririle democratice şi de a asigura securitatea României împotriva uneltirilor duşmanilor interni şi externi”.

La 30 martie 1951 devenea Direcţia Generală a Securităţii Statului şi se structura pe 12 direcţii. Tot în 1951, odată cu „ascuţirea luptei de clasă”, în care Securitatea era definită ca „sabia ascuţită a partidului”, componenţa D.G.S.S. a crescut de aproape 5 ori (la 15.280 de posturi), pentru ca în 1956 să aibă 25.468 de cadre dintre care 13.155 erau ofiţeri şi 6.664 subofiţeri, în aceeaşi perioadă, CIA, număra 18.000 de angajaţi, dintre care 68% erau absolvenţi de cursuri universitare şi doctorale. Componenţa din punct de vedere social a Securităţii se afla la polul opus: din cei 15.280 de angajaţi în 1951, 4.173 erau muncitori, 143 foşti muncitori agricoli, 3.484 ţărani săraci, 853 funcţionari, 131 meseriaşi... Sub aspect etnic, în februarie 1949,83% din angajaţii DGSP erau români, 10% evrei şi 6% maghiari.

La 10 septembrie 1952, s-a transformat în Ministerul Securităţii Statului, reintrând din nou în componenţa MAI în septembrie 1955. În timpul regimului Ceauşescu, cifrele pe care le avem la dispoziţie sunt contradictorii: generalul Victor Stănculescu, ministrul Apărării în 1990, declara că toate cele 6 direcţii ale Securităţii cuprindeau, în anul 1989, 8.400 de funcţionari. Ion Iliescu avansa cifra de 15.000 de angajaţi, iar alte surse vorbesc de 70.000 de angajaţi.

  1. Persoane arestate:
  • 1950 - martie 1968: 91.333
  • 1950: 6.635
  • 1951: 19.236
  • 1952: 24.826
  • 1953: 4.730

  1. Internări administrative (fără judecată) şi stabiliri de domiciliu:
  • 1950: 5.134
  • 1951: 2.519
  • 1952: 11.913
  • 1953: 2.422

  1. Domiciliu obligatoriu:
  • 1949: 60.000
  • 1951: 49.000 (dislocaţi din zona de frontieră cu Iugoslavia)
  • 1952: 9.000
  • 1953: 890
  • 1959: statistica „indivizilor contrarevoluţionari arestaţi de organele MAI şi condamnaţi în perioada 1944-1959”: 53.170 persoane

Delictul cel mai frecvent: „uneltire contra ordinii sociale”: 27.465 persoane.

Numărul „organizaţiilor contrarevoluţionare depistate şi distruse”: 1.197.

Check Also

Instituţiile şi drepturile cetăţeneşti în România

Justiţia şi apărarea drepturilor cetăţeneşti Una din caracteristicile de bază ale unui sistem democratic este …

Cristalizarea relaţiilor feudale pe teritoriul României în prima jumătate a secolului al XIII-lea

Învingând piedicile dinlăuntru şi dinafară, societatea românească se dezvoltă lent, dar neîncetat, atât din punct …

Monarhia, centru de putere în România

Ferdinand I – un monarh constituţional În perioada interbelică, la fel ca în timpul lui …

Prefacerile politice din Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Apariţia unei noi boierimi A doua jumătate a veacului al XVI-lea este frământată de un …

Minorităţile naţionale în România secolului XX

După constituirea României Mari, pe teritoriul ei alături de populaţia românească majoritară, trăia o mai …