Şcoala – factor activ de cultură şi civilizaţie în viaţa şi evoluţia Craiovei

Documente care să ateste existenţa unor şcoli în oraşul Craiova nu vom întâlni decât la începutul secolului al XVIII-lea. Întrucât este lesne de înţeles că atât pentru cancelariile Băniei, cât şi pentru ale diferiţilor dregători din celelalte oraşe ale Olteniei erau necesari cunoscători ai scrisului, trebuie să menţionăm faptul că aceştia se formau în cadrul cancelariilor domneşti şi al mănăstirilor, cele dintâi locuri de învăţătură, prima formă de învăţământ feudal, „adevărate şcoale” din care „ieşeau toţi acei cunoscători de carte, ce erau de trebuinţă nu numai în slujba bisericii, dar şi în aceea a statului, precum şi în punerea pe hârtie a diferitelor povaţe”.

Prin urmare, la Craiova, deşi nu cunoaştem vreo şcoală în secolele XVI-XVII, un învăţământ cu caracter spontan, potrivit cerinţelor locale, a existat, totuşi. Şcoala slavonească de la biserica „Sf. Dumitru” - ctitorie a lui Matei Basarab - şi-a avut, desigur, un asemenea început. Craiova a devenit un puternic centru cultural - nu numai economic şi politic - în timpul banilor Craioveşti, „o familie de viteji, o familie de oameni bogaţi... în suflet şi în inimă... stăpâni ai Şesului Jian şi Bani olteni unul după altui”. Bănia Craiovei avea o cancelarie organizată după modelul cancelariei domneşti şi a desfăşurat, în anii domniei lui Mihai Viteazul - „Olteanul oltenilor”, îndeosebi, o activitate culturală deosebit de intensă.

Existenţa unui însemnat număr de documente scrise şi inscripţii, a unor oameni capabili să ţină socotelile vămilor şi să înregistreze veniturile şi cheltuielile Băniei Craiovei, a dregătorilor şi slujbaşilor necesari, a diecilor, grămăticilor, logofeţilor şi a clerului sunt, fără nici o îndoială, operă de şcoală. Mai mult: toate aceste incontestabile dovezi arată că, încă din cele mai vechi timpuri, n-am fost o ţară de plugari şi de păstori fără ştiinţă de carte, că suntem un popor pe care îl caracterizează nu numai munca şi lupta pentru libertate naţională şi socială, pentru pace şi un viitor luminos, ci şi interesul şi dragostea faţă de învăţătură, faţă de artă, ştiinţă şi cultură.

Existenţa unui învăţământ organizat în Craiova este menţionată, între altele, în hrisovul din 25 iulie 1757, prin care domnitorul Constantin Mavrocordat a dispus să se construiască, pe lângă mănăstirea Obedeanu - ctitoria paharnicului Constantin Obedeanu - două case, cu 12 paturi pentru săracii neputincioşi şi bolnavi”. În august 1759, loniţă, fiul paharnicului Constantin Obedeanu, a închiriat mănăstirea episcopiei Râmnicului, exprimându-şi dorinţa ca, alături de spital, să se „rânduiască şi un dascăl pentru învăţătura copiilor”.

Învăţământul din Craiova cunoaşte o nouă dezvoltare în timpul domnitorilor Alexandru Ipsilanti, Constantin Ipsilanti şi Ioan Vodă Caragea, care măresc subvenţiile alocate şcolii de la Obedeanu. Ca răspuns la cererea boierilor divaniţi, la şcoala din Craiova este angajat - în anul 1816 - un dascăl de limba franceză pentru feciorii de boieri „scăpătaţi”, care doreau să înveţe şi „limba galicească, dar din pricina sărăciei ce o au, nu pot să plătească la dascăli”...

Şcoala grecească de la Craiova este frecventată mai ales de copiii boiernaşilor şi ai „obrazelor scăpătate”. Marii boieri îşi aduceau în casă profesori particulari greci. Tinerii, care voiau să înveţe mai departe, puteau face acest lucru la Academia grecească de la Bucureşti. Petrache Poenaru - unul din ctitorii învăţământului românesc şi secretar al lui Tudor Vladimirescu - de pildă, copil fiind, a urmat cursurile Şcolii greceşti de la Craiova, pe care le va continua şi desăvârşi, după aceea, la Bucureşti, Viena şi Paris.

Alături de Şcoala grecească - aflată la dispoziţia clasei feudale - la Craiova existau, pe lângă principalele biserici, şi unele şcoli zise „dăscălii”, ţinute de preoţi şi cântăreţii lor. Existau asemenea şcoli la bisericile Sf. Gheorghe-Vechi, Postelnicu Firu, Oota, Sfiinţii Apostoli etc. şi numărau, mai târziu, în anul 1842, peste 400 şcolari - toţi recrutaţi din straturile de jos ale societăţii. Şcoala de la Obedeanu a funcţionat, potrivit „întocmirii” din anul 1816 - cu unele întreruperi datorită unor împrejurări neprielnice - până în anul 1821. În timpul revoluţiei conduse de Tudor Vladimirescu, şcoala şi-a încetat activitatea.

Revoluţia din 1821, condusă de slugerul Tudor din Vladimirii Gorjului, la care se adaugă şi activitatea neobositului dascăl ardelean Gheorghe Lazăr, întemeietorul şcolii de la Sf. Sava, din Bucureşti, au marcat o cotitură însemnată în istoria şcolii româneşti. Înscăunând pe tronul Ţării Româneşti pe Grigore Dimitrie Ghica, sultanul poruncea, prin firmanul său din 21 iulie 1822, să se desfiinţeze pretutindeni şcolile greceşti.

Ca urmare a cererii maselor, la 1 octombrie 1825 Eforia şcolilor din Bucureşti îl înştiinţa pe caimacamul Craiovei, Alexandru Ghica, că domnitorul a hotărât să organizeze „pe la toate oraşele acestei ţări” învăţământul în limba română. Primii dascăli au sosit la Craiova în primăvara anului 1826 şi au deschis, la biserica Obedeanu, Şcoala naţională de limba română. Ei sunt: Stanciu Căpăţâneanu şi Grigore Pleşoianu. Elevi ai lui Ion Eliade Rădulescu, ei, după cum apreciază istoricul Nicolae Iorga, sunt „cei dintâi dascăli români ai Craiovei şi unii din cei mai harnici şi mai vrednici slujitori ai şcolii româneşti”.

Despre data şi condiţiile în care a luat fiinţă această şcoală - ca vechime, a doua şcoală de grad mediu din Principate, după aceea de la Sf. Sava, din Bucureşti, întemeiată în anul 1818 - există o seamă de preţioase mărturii, între care şi cea a lui Karl Marx. Cel mai autorizat document despre data deschiderii Şcolii naţionale de la Obedeanu - şcoală în care îşi are originile Colegiul popular „Nicolae Bălcescu” - îl constituie o însemnare aflată pe foaia de titlu a cărţii lui Grigore Pleşoianu Cele dintâi cunoştinţe pentru trebuinţa copiilor care încep a citi (1828), care menţionează data 20 mai 1826. Deschiderea Şcolii naţionale de limbă românească a constituit un eveniment de mare însemnătate pentru viaţa culturală a oraşului Craiova.

În urma păcii de la Adrianopol (1829), învăţământul naţional a primit o mai temeinică organizare, impusă de noile condiţii social-economice din Ţara Românească, prin legiuirea denumită Regulamentul organic - acest „cod al muncii de clacă”, cum l-a numit Karl Marx - care a stabilit liniile generale de organizare a întregului învăţământ de stat.

Cu toate părţile sale negative, Regulamentul organic a cuprins şi o seamă de prevederi pozitive, dintre care amintim: înfiinţarea de şcoli elementare în limba română în principalele oraşe ale Ţării Româneşti şi Moldovei; obligaţia statului de a organiza şi controla învăţătura publică; predarea în limba naţională etc. Este demn de reţinut că, în aceste condiţii, numai învăţământul claselor începătoare era gratuit, pentru celelalte impunându-se taxe ridicate, care excludeau practic pe copiii păturilor sociale sărace, în special ai ţărănimii, de la învăţătură.

Fiii celor avuţi creşteau, încă de mici, sub îngrijirea a tot felul de guvernante care „fugeau de sărăcia de acasă, aducând acele moravuri discutabile şi învăţătură destul de puţină”. Ajunşi la vârsta de şcoală, aceştia frecventau, mai ales, institutele particulare. Informativ, se cuvine să arătăm că la Craiova au funcţionat, între altele - numai până în anul 1860 - următoarele şcoli particulare: Institutul „Dimitrie Serghiade”, Institutul „Athanasiade”, Pensionul „Margot”, Pensionul „Globaridis”.

O seamă de tineri, recrutaţi din rândul craiovenilor înstăriţi, şi-au făcut studiile în străinătate (Paris, Viena, Geneva, Odesa). Şcoala de la Obedeanu îşi va înceta activitatea la sfârşitul anului 1830, datorită faptului că, între timp, miliţia pământeană îi ocupase localul. Şcoala centrală - cum se numea acum - îşi va redeschide cursurile abia la 7 decembrie 1831, cu un efectiv de 50 elevi, în două încăperi ale bisericii „Maica Precista” de la Dudu (Madona Dudu).

Alături de Stanciu Căpăţâneanu şi Grigore Pleşoianu, mai facem cunoştinţă cu un alt profesor renumit al Şcolii centrale, Aaron Florian. În procesul de instruire de către un singur învăţător al unui însemnat număr de elevi - la Craiova efectivul şcolarilor din clasele I-II ajunsese, în anul 1834, la circa 250 - se folosea sistemul lancasterian (monitorial). Acest sistem a fost folosit, în forme deghizate, până după anul 1890, deşi Legea instrucţiei din 1864 „îi retrăsese orice temei legal”. Dascălii craioveni întâmpină serioase greutăţi de ordin material. De altfel, în perioada acestor eroice şi grele începuturi situaţia materială şi morală a profesorilor era de-a dreptul umilitoare.

La începutul lunii septembrie 1832, Şcoala centrală din Craiova îl pierde pe Grigore Pleşoianu care, în urma unui conflict cu epitropul bisericii „Maica Precista”, se retrage la Cerneţi, satul său natal, unde îl întâlnim - la 15 ianuarie 1833 - dascăl la clasa a III-a. Gânditor progresist, patriot înflăcărat, el a fost unul din primii autori didactici şi traducători în limba franceză la noi. A scris, între altele: Cel dintâi abecedar românesc - 1826; O caligrafie - 1829; şi a tradus din franţuzeşte: Genoveva de Brabant, Întâmplările lui Telemac de Fenelon, Aneta şi Lubin de Mormontel, Copilul pierdut şi licuriciul, Canarul etc.

La începutul anului şcolar 1832/1833, Aaron Florian - profesor şi inspector al şcolii - se va transfera la Şcoala centrală din Bucureşti, motivând că, la Craiova, starea sănătăţii sale „este supusă la premejdie neapărată”. Plecarea sa a însemnat, de asemenea, o grea pierdere pentru învăţământul craiovean. În locul său, inspector al şcolii este numit Stanciu Căpăţâneanu.

Colectivului de profesori i se adaugă - la recomandarea lui Petrache Poenaru, ajuns, între timp, provizor al şcolilor - între alţii, un nou dascăl de ispravă, Grigore Mihăescu. Şcoala funcţiona cu un efectiv de 249 elevi şi avea două catedre vacante: una de limba franceză şi alta de istorie şi geografie. Catedra de limba franceză va fi ocupată, în martie 1833, de A. Vismont. Învăţământul limbii franceze începuse, de fapt, cu câţiva ani mai înainte (caimacamul Craiovei încadrase - la Şcoala de la Obedeanu - un profesor de limba franceză, pe domnul Laplas).

Redeschisă în anul 1831, în câteva încăperi ale bisericii „Maica Precista”, Şcoala centrală din Craiova a funcţionat în condiţii total improprii. Aceasta fiind situaţia, în vara anului 1833 a început construcţia unui local propriu pentru nevoile şcolii. Construcţia a fost terminată abia în anul 1842. Marele pictor Theodor Aman a imortalizat imaginea acestui local pe celebra sa pânză „Hora Unirii la Craiova”. Deasupra intrării principale se văd înscrise cuvintele „Vivat România Unita”.

Construit pe locul unde se află azi Liceul Nicolae Bălcescu, vechiul local a fost dărâmat în anul 1897, la 2 ani după ce şcoala s-a mutat în actuala clădire, terminată în anul 1895. Între profesorii Şcolii centrale, un loc important îl ocupă, în această perioadă Constantin Lecca. El s-a remarcat nu numai pe linie profesională ca dascăl de desen şi caligrafie şi ca pictor - ci şi ca un valoros animator cultural al Craiovei acelor ani. Participând la revoluţia din 1848, Constantin Lecca a fost trecut pe lista profesorilor propuşi a fi îndepărtaţi din învăţământ ca unul care „în loc să se mărginească a preda şcolarilor moralul şi învăţăturile, s-a abătut de la datorii cu luare de parte la cauza revoluţiei, întrebuinţând propaganda”.

În anul 1837, şi Stanciu Căpăţâneanu a fost silit - datorită unor intrigi puse la cale de cei ce nu vedeau cu ochi buni progresul realizat de şcoală - să părăsească Craiova. El a fost acuzat, între altele, că, în lipsă de combustibil, l-a îndemnat pe rândaş să pună icoana dintr-una din sălile de clasă pe foc. Adevărata sa vină a fost, însă, aceea că n-a înţeles că „învăţăturile ar trebui să fie slobode numai pentru nobilime, iar nu şi pentru mojici, căci dacă se va urma tot aşa, să înveţe carte toţi ţăranii, o să ajungă vremea peste vreo zece ani să nu mai găsească boierii slugi sau plugari”. În locul său a venit, ca director al Şcolii centrale, purtând titlul de „inspector şi regizor al şcoalelor din Valahia Mică”, Ioan Maiorescu. Şcoala a cunoscut, în timpul conducerii sale (1837-1848), o perioadă de adevărată înflorire.

În anul şcolar 1843-1844, Şcoala centrală din Craiova a fost frecventată de un număr de 405 elevi. Din efectivul total, 64 erau fii de boieri, 24 fii de preoţi, 30 fii de doctori, artişti, învăţători, logofeţi, 133 fii de negustori, 112 fii de meseriaşi, în timp ce copii de ţărani nu erau decât 38 (2 din elevi nu aveau originea socială bine precizată).

În iunie 1847, Şcoala centrală din Craiova a fost frecventată de un număr de 470 de elevi. În oraşul Craiova îşi mai desfăşurau cursurile trei „dăscălii” - cu un număr de 156 şcolari, două şcoli particulare (una grecească şi alta nemţească), fiecare din ele cu un efectiv redus de elevi, şi pensionul de fete al Aşezământului Lazaro-Otetelişanu - cu 28 eleve, la care se adaugă alte 176 de eleve ale externatului aceluiaşi pension.

Este demn de remarcat faptul că Aşezământul Lazaro-Otetelişanu luase fiinţă în anul 1837, din iniţiativa vornicului Iordache Otetelişanu, cu fondurile bisericii Madona Dudu şi ale negustorului Lazaro, un român macedonean. Între primele eleve ale Aşezământului Lazaro-Otetelişanu se număra şi Alexandrina, fiica lui Magheru, cunoscut luptător pentru cauza mişcării revoluţionare de la 1848. Din rândul primelor absolvente ale Aşezământului Lazaro-Otetelişanu, se cuvin a fi amintite, între altele, numele marilor actriţe Agata Bârsescu şi Aristiţa Romanescu.

Apreciat animator cultural, Ioan Maiorescu are marele merit de a fi reunit într-o junime, pe profesorii şcolii dornici să-şi petreacă timpul lor liber în mod plăcut şi folositor, şi de a fi organizat, împreună cu unii din colegi şi soţiile acestora, încă din anul 1836, spectacole de teatru în limba română. Trăind viu în inima evenimentelor, Şcoala centrală din Craiova va fi prezentă - prin cei mai buni dascăli şi elevi ai săi - la desfăşurarea revoluţiei de la 1848.

Şcoala centrală din Craiova fiind considerată - ca şi cea de la „Sf. Sava” din Bucureşti - drept unul din focarele răzvrătirii, cursurile nu s-au redeschis decât la 19 decembrie 1851. Colegiul din Craiova - aşa se numea acum - şi-a reînceput activitatea cu un efectiv de abia 21 de elevi. Tot acum, Şcoala de fete Lazaro-Otetelişanu a fost reorganizată, în urma raportului Eforiei din 31 decembrie 1852, după modelul Pensionatului domnesc din Bucureşti, deschis la 18 mai 1843, din iniţiativa Elenei Ştirbei.

În toamna anului 1853, Şcoala centrală a fost nevoită să-şi întrerupă din nou cursurile. Localul fusese ocupat de armatele ţariste, care se aflau în război cu turcii. S-a redeschis în septembrie 1854, sub numele de Gimnaziul din Craiova. În perioada 1851-1864 efectivul de elevi a cunoscut o continuă creştere (de la 21 elevi - în anul 1851, s-a ajuns la 168 elevi - în anul 1864).

La Craiova, în baza testamentului lui Ştefan Romanescu a luat fiinţă, în anul 1858, o nouă şcoală de fete, despre care se spunea că era menită să vină în sprijinul „părinţilor de familie fără mijloace, care locuiesc în depărtare de centrul oraşului”. Mai târziu, în iunie 1860, cu fonduri ale Aşezămintelor Brâncoveneşti se vor mai deschide două şcoli de fete la Craiova. Un eveniment de seamă petrecut în acest timp în viaţa şcolii româneşti îl constituie introducerea caracterelor latine în manualele şi în scrierea şcolarilor. În anul 1860 a luat fiinţă, în cadrul Gimnaziului - cum se numea acum Colegiul - primul internat din Craiova.

Număra, la înfiinţare, 25 de stipendişti (bursieri). Amintim, din rândul elevilor interni şi bursieri, pe savanţii de mai târziu Gheorghe Ţiţeica, Sabba Ştefănescu şi C. Rădulescu Motru. În faţa Gimnaziului craiovean, în anul 1857, populaţia oraşului a jucat „Hora Unirii”. În rândul mulţimii prinse în această memorabilă horă se aflau numeroşi elevi şi profesori craioveni. Anul 1859 a marcat un moment important în viaţa poporului român prin înfăptuirea măreţului act al unităţii de stat, vechi deziderat popular, realizat prin alegerea aceluiaşi domn, Alexandru Ioan Cuza, atât în Moldova, cât şi în Ţara Românească. În aceste condiţii favorabile, învăţământul a cunoscut o deosebită dezvoltare.

Legea instrucţiunii publice din 25 noiembrie 1864 - cea dintâi legiuire şcolară din ţara noastră - a avut un rol important în organizarea şi desfăşurarea învăţământului de toate gradele din ţara noastră. Ea a proclamat obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, a stabilit gratuitatea învăţământului secundar, a consfinţit deplina egalitate a fetelor cu băieţii la învăţătură, a dat - deşi foarte timid - o orientare laică învăţământului, a iniţiat dezvoltarea învăţământului tehnic-profesional, a consacrat existenţa învăţământului superior etc. Cu toate meritele sale, Legea instrucţiunii din 1864 a avut, în multe privinţe, caracter limitat şi formal - specific fiecărei legislaţii burgheze - întrucât îi lipsea asigurarea condiţiilor materiale. În această perioadă (1864-1898) a cunoscut o deosebită dezvoltare şi învăţământul primar din sate şi oraşe.

În oraşul Craiova, alături de Şcoala generală nr. 4 - organizată în anul 1860, au luat fiinţă, în aceşti ani: Şcoala generală Bucovăţ - în anul 1864, Şcoala generală nr. 2 - în anul 1873, Şcoala generală nr. 3 - în anul 1880, Şcoala generală nr. 5 şi nr. 10 - în anul 1887, Şcolile generale nr. 6 şi Cernele - în anul şcolar 1889, Şcoala generală Işalniţa în anul 1890. În anul 1898, Craiova avea o populaţie de aproape 39.000 de locuitori.

În ceea ce priveşte instrucţiunea, în anul 1894, din 100 de locuitori, doar 48 ştiau carte: 33 de bărbaţi şi 15 femei. Desfăşurându-şi activitatea în condiţiile noii legi, Gimnaziul din Craiova - devenit acum liceu - cunoaşte, în perioada 1864-1898, o continuă dezvoltare. Numărul elevilor creşte de la 168, în anul şcolar 1864-1865, la impresionanta cifră de 1.152, în anul şcolar 1898-1899. În această perioadă, au absolvit liceul 650 tineri. În anul 1882 a luat fiinţă prima clasă a Gimnaziului real, devenind mult timp după aceea, abia în anul şcolar 1901-1902 - Liceul „Fraţii Buzeşti”.

În viaţa Institutului de fete Lazaro-Otetelişanu a început acum o epocă nouă. Devenit „Şcoala centrală de fete”, institutul - cu profilul său iniţial - încetează să mai existe şi, odată cu el, dispare şi numele fondatorilor săi. Instituţie de învăţământ cu durata de 5 ani, această şcoală era destinată - ca şi cea din Bucureşti - să pregătească viitoarele institutoare pentru şcolile de curs primar.

De altfel, având în vedere scopul urmărit, începând cu anul şcolar 1883-1884, ea primeşte denumirea de Institut pedagogic. În anul 1891 i se adaugă şi o şcoală de aplicaţie, în care viitoarele institutoare efectuează practica pedagogică. Efectivul elevilor, care frecventează Institutul pedagogic, este redus, numărul lor variind între 100 - în anul 1864 - şi 164 - în anul 1880, pentru ca, după aceea, să scadă din nou la cifra iniţială de 100 eleve.

Prin Legea învăţământului din 1893, Institutul pedagogic de fete din Craiova s-a transformat în Şcoală normală de institutoare. În octombrie 1870 a luat fiinţă - la iniţiativa şi cu sprijinul craioveanului Gheorghe Chiţu, primar al Craiovei şi ministru - Şcoala normală de învăţători care, mai târziu, va primi numele cunoscutului pedagog Ştefan Velovan. De-a lungul existenţei sale, această şcoală a întâmpinat mari greutăţi şi a fost pusă în faţa a numeroase primejdii.

Abia în anul 1901, după ce timp de trei decenii a fost adăpostită în diverse încăperi, care mai de care mai necorespunzătoare. Şcoala normală s-a mutat în localul său propriu, construit cu sprijinul lui Spiru Haret, ministru al instrucţiunii. În rândul cadrelor didactice al acestei importante şcoli întâlnim numeroase nume de prestigiu: G.P. Constantinescu, I. Bombăcilă, Elie Georgescu, Şt. lonciovici, Aurel Mircea, Anastase Georgescu, Ion Vasilescu etc. Un rol important în organizarea temeinică a şcolii l-a avut, între alţii, profesor emerit Ilie Popescu Teiuşan, fost director al ei timp de peste 15 ani.

În acelaşi an (1870) şi cu sprijinul aceluiaşi inimos craiovean, Gheorghe Chiţu, a fost înfiinţată la Craiova Şcoala judeţeană de meserii. Devenită, între timp, Şcoală de arte şi meserii, iar după aceea Liceu industrial (1936), această şcoală se mândreşte, între altele, cu faptul că l-a avut elev - între anii 1894-1899 - pe marele sculptor român Constantin Brâncuşi. La 1 septembrie 1877, a luat fiinţă la Craiova „Liceul comercial” - liceu care, în semn de recunoştinţă pentru iniţiatorul său, avea să poarte cu cinste numele lui Gheorghe Chiţu.

În anul 1881 s-a retras de la conducerea Colegiului profesorul George Marin Fontanin, despre care, mai târziu, un alt director destoinic al aceleiaşi şcoli avea să spună că a fost „una din gloriile învăţământului”. Profesor eminent, membru al Academiei Române, G.M. Fontanin îndeplinise funcţia de director al şcolii timp de trei decenii (1851-1881). Lui îi datorăm, între altele, înfiinţarea „Clubului profesoral” (1878) şi a prestigioasei reviste didactice craiovene „Vocea română” (1880). Între cadrele didactice ale Colegiului îl întâlnim, începând cu anul 1881, pe profesorul Mihail Strajan.

Premiat în două rânduri de Academia Romană, pasionat colaborator la numeroase publicaţii ale vremii, pedagog iubit şi apreciat de elevi, profesorul Mihail Strajan are marele merit de a fi fost adevăratul organizator al bibliotecii acestei şcoli. El este cel care a întocmit, în anul 1884, cel dintâi catalog sistematic al acesteia. De-a lungul anilor, această bibliotecă s-a îmbogăţit cu numeroase cărţi valoroase, multe din ele exemplare rare, care poartă semnătura unora din membrii familiei stolnicului Constantin Cantacuzino şi a domnitorului Constantin Mavrocordat.

Colegiul a fost frecvent în perioada 1864-1898 de un număr de 7.431 elevi. În matricolele şcolare şi cataloagele, ale căror file sunt acum îngălbenite de vreme, întâlnim numele multor elevi, care au devenit, între timp, cunoscuţi şi unanim apreciaţi pentru contribuţia adusă la îmbogăţirea tezaurului ştiinţific şi cultural al patriei noastre. Vom aminti, din rândul acestora, pe cei mai reprezentativi: poeţii Alexandru Macedonski şi Traian Demetrescu, matematicienii Gheorghe Ţiţeica şi Traian Lalescu, astronomul Nicolae Coculescu, geologii Ludovic Mrazek, Sabba Ştefănescu şi I. Popescu Voiteşti, pictorul Eustaţiu Stoenescu, arhitectul Duiliu Marcu, filozoful Constantin Rădulescu-Motru, tenorul Grigore Gabrielescu etc. Convins că Legea din 1864 era depăşită, eminentul om de ştiinţă Spiru Haret, ministru al instrucţiunii publice, iniţiază apariţia, în martie 1898, a Legii asupra învăţământului secundar şi superior. Această lege - cunoscută sub numele de Legea Haret - prevede că, în cadrul cursului superior al liceului, pot lua fiinţă secţii reală, clasică şi modernă.

În perioada 1898-1948, în viaţa şcolii s-au produs importante schimbări, atât în ceea ce priveşte durata de şcolarizare (liceu de 7 sau 8 ani), cât şi structura de organizare a cursului superior (liceu unitar sau bifurcat pe secţii). În perioada 1898-1928 în oraşul Craiova au luat fiinţă noi şcoli generale: Şcoala nr. 17 - în anul 1907, Şcoala nr. 11 - în anul 1913, Şcoala generală nr. 7 - în anul 1924 etc. De fapt, la sfârşitul secolului trecut, în Craiova, mai funcţionau în afara Colegiului, alte 6 şcoli secundare (o şcoală pentru fiii de militari, o şcoală normală de învăţători şi una de învăţătoare, un gimnaziu real; 10 şcoli şi institute private pentru băieţi şi 7 pentru fete; 9 şcoli primare de băieţi şi 7 de fete.

Numărul total al elevilor, care frecventau cursurile şcolilor primare era, în anul 1897, de 2.390, din care 1.588 băieţi şi 802 fete. Efectivele de elevi ale Liceului craiovean au înregistrat, la începutul acestei perioade, ca urmare a înfiinţării învăţământului profesional-primar, o evidentă scădere. Astfel, de la 1.118 elevi - cât număra în anul şcolar 1898-1899 - Liceul din Craiova ajunge să aibă, în anul şcolar 1913-1914, abia 668 elevi.

În timpul primului război mondial, numărul de clase si efectivul de elevi scad şi mai mult. În anul şcolar 1916-1917, de pildă, în cadrul Liceului din Craiova funcţionau doar 14 clase, cu un efectiv de numai 463 elevi. Elevii au desfăşurat în acest timp - sub îndrumarea profesorilor - o bogată activitate în afară de clasă şi extraşcolară, activând în diferitele societăţi organizate în cadrul liceului. Iată, pentru exemplificare, câteva din societăţile literar-ştiinţifice existente, în această perioadă, în cadrul Liceului din Craiova: Cooperaţiunea şcolară, George M. Fontanin, Pro Ara et Patria, Viitorul şi Mihai Viteazul, Ioan Maiorescu, I. Stăncescu Giovani, Vasile Alecsandri etc.

În cadrul acestor societăţi au prins viaţă şi revistele şcolare „Tinerimea şcolară”, „Note matematice şi ştiinţifice”, „Licăriri” etc. Acestea se adaugă prestigioasei publicaţii „Revista şcoalei”, apărută din anul 1891. În rândul colaboratorilor revistei s-au numărat Traian Demetrescu, Petre Vulcan, N. Burlănescu Alin, Gheorghe Ţiţeica şi alţii. Revista are meritul de a-l fi publicat, pentru întâia oară, pe poetul Şt. O. Iosif (în mai 1892 cu poezia „Izvorul”).

Din rândul absolvenţilor şcolilor craiovene amintim, mai întâi, numele lui Nicolae Titulescu - reprezentant de seamă al diplomaţiei europene în perioada dintre cele două războaie mondiale; inginerul Gogu Constantinescu - inventator român de renume mondial, creator al ştiinţei sonicităţii; matematicianul Simion Stoilov - creatorul şcolii contemporane de teorie a funcţiilor, geograful George Vâlsan, arhitectul Duiliu Marcu, medicii de mare prestigiu D. Combiescu, Amza şi lancu Jianu, Dimitrie Gerota, Traian Nasta etc. Acestora li se adaugă oamenii de ştiinţă Ilie Murgulescu, Ştefan Milcu, Traian Gheorghiu, Eugen Angelescu, Nicolae Petrulian, Petre Vancea, D.M. Pippidi, C.S. Nicolăescu-Plopşor, artistul poporului Corneliu Baba, maestrul emerit al artei Constantin Bobescu etc.

În timpul răscoalelor ţărăneşti din 1907, numeroşi profesori din şcolile Craiovei şi-au manifestat - în mod deschis şi curajos - adeziunea faţă de cauza dreaptă a ţăranilor şi ura împotriva claselor exploatatoare. Documentele menţionează în această direcţie, numele profesorilor Colegiului craiovean I. Soloviu, Alexandru Bărbulescu, N. Bănescu şi Vasile Mihăilescu. Ultimul a fost arestat şi destituit din învăţământ. Urmând exemplul dascălilor lor, şi elevii şi-au manifestat solidaritatea cu ţăranii răsculaţi.

Ministrul şi prefectul judeţului Dolj au cerut - în mod repetat şi insistent - să pedepsească cu cea mai mare asprime pe şcolarii care „tulbură „ordinea publică”. Cadrele didactice au desfăşurat, în acea perioadă, o vie activitate în cadrul Ateneului din Craiova - înfiinţat în anul 1876; în cadrul Societăţii „Prietenii ştiinţei” - întemeiată, după modelul celei existente în Bucureşti, în anul 1915; în cadrul „Universităţii populare” - înfiinţată în anul 1914, precum şi în cadrul „Universităţii libere” a Societăţii „Prietenii ştiinţei” - întemeiată, la îndemnul istoricului Nicolae Iorga, în anul 1922.

În anul 1904, un grup de profesori au luat iniţiativa de a înfiinţa la „Craiova Uniunea corpului didactic Solidaritatea”. Uniunea edita un buletin lunar cu acelaşi titlu - „Solidaritatea”, al cărui redactor responsabil a fost profesorul de istorie al Colegiului, Niculae Cantuniar. În paginile acestui buletin au apărut numeroase articole în care era înfăţişată trista situaţie morală şi materială a cadrelor didactice.

Din rândul cadrelor didactice care şi-au desfăşurat activitatea în această perioadă, se cuvin a fi amintiţi: G.I. Buşilă - profesor de istorie şi filozofie, iniţiatorul apariţiei, la Craiova, în anul 1903, a apreciatei reviste lunare „Citirea”; profesorii Ştefan Ciuceanu şi Marin Demetrescu; prozatorul Gib Mihăescu şi compozitorul Ion Vasilescu - ambii foşti elevi ai Colegiului craiovean; Constantin Fortunescu, Elie Georgescu, Mihail Stăureanu, Marius Metzulescu, Elie Mihăilescu, I. Soloviu, poetul Nicolae Milcu şi alţii.

În anul 1914 a luat fiinţă la Craiova o nouă instituţie de învăţământ pedagogic: Şcoala normală de fete. Şcoala normală de băieţi a cunoscut, în aceşti ani, o continuă dezvoltare. Sub conducerea prof. Aurel Mircea a luat fiinţă, în anul 1907, biblioteca şcolii. Din cotizaţiile elevilor s-a realizat biblioteca Şcolii de aplicaţie - şcoală care s-a bucurat, timp de 30 de ani, de conducerea competentă a profesorului Ştefan Velovan.

În anul 1909, institutorii Marin Florescu şi Ilie Jianu, în colaborare cu profesorii şcolii, au editat revista „Chestiuni metodice”. Mai târziu, în anul şcolar 1928-1929, în cadrul Şcolii normale a apărut o nouă publicaţie cu profil didactico-metodic: „Culegeri pedagogice”. Pe baza Legii din 1898, Şcoala normală de învăţătoare din Craiova (fostul Aşezământ Lazaro-Otetelişanu) s-a transformat - ca şi cea din Bucureşti - în „Şcoală secundară de gradul II”, primind numele „Elena Cuza”.

Se cuvine a fi evidenţiată, în această perioadă, şi situaţia învăţământului preşcolar. Cea dintâi unitate preşcolară a apărut în oraşul Craiova sub denumirea de „L’ecole maternelle” şi a funcţionat pe lângă pensionul „Frunzetti”. Frecventată numai de copii ai oamenilor bogaţi, această unitate preşcolară funcţiona cu fondurile rezultate din contribuţia părinţilor. Prima grădiniţă de copii instituită din fonduri alocate de stat a luat fiinţă în anul 1917.

În perioada 1928-1934 s-a trecut - potrivit prevederilor Legii din 1928 - la Liceul unitar de 7 clase, cu o puternică orientare clasicistă; programele şcolare erau „excesiv de încărcate”. Legea din 1928 a reintrodus bacalaureatul, s-au desfiinţat clasele extrabugetare, subvenţionate din contribuţia părinţilor. A scăzut simţitor, ca urmare a acestui fapt, atât numărul claselor cât şi efectivele de elevi (în cadrul Colegiului, de pildă, efectivele au scăzut de la 1.211 elevi - câţi erau în anul şcolar 1927-1928, la 671 elevi - în anul şcolar 1934-1935).

Au crescut simţitor taxele şcolare, din care cauză numeroşi părinţi au fost nevoiţi să-şi retragă copiii de la şcolile secundare. Elevii au desfăşurat - chiar şi în aceste condiţii vitrege - o rodnică activitate în afară de clasă şi extraşcolară. Societăţile elevilor se organizau acum pe clase. Amintim, dintre acestea revistele: „Picături de rouă” şi „Ioan Maiorescu”, care au apărut în cadrul Colegiului. Şi în aceşti ani elevii au activat, cu succes, în cadrul diferitelor societăţi şcolare. În cadrul Colegiului s-a făcut remarcată, îndeosebi, activitatea societăţii „Ioan Maiorescu”, aflată sub conducerea profesorului emerit Toma Măruţă.

În cadrul aceluiaşi liceu şi-a început apariţia, alături de revistele existente, publicaţia „Jurnal de corespondenţă”, al cărei scop era să se intensifice legăturile şcolii cu familia. Urmărind acelaşi scop, în cadrul Colegiului au luat fiinţă - în anul 1935 - un „Ateneu de educaţie” în cadrul căruia au făcut apreciate expuneri - alături de profesorii liceului - o seamă din personalităţile vieţii noastre culturale: Constantin Rădulescu-Motru, Victor Eftimiu, C.I. Parhon etc.

În anul 1938 a apărut aici o altă revistă: revista şcolară cu profil literar-artistic Platon. În această perioadă s-a remarcat, de asemenea, apariţia revistelor şcolare „Horea, Cloşca şi Crişan” (Şcoala normală „Ştefan Velovan”), „Gheorghe Chiţu” (Liceul comercial de băieţi), „Fraţii Buzeşti” (Liceul de băieţi nr. 2) etc. Sub îndrumarea profesorului N. Balaban, directorul Colegiului, la Craiova s-a tipărit, în aceşti ani, prestigioasa revistă de matematică „Pitagora”, care numără în rândul colaboratorilor săi, între alţii, pe marii matematicieni Simion Stoilov şi Dan Barbilian (poetul Ion Barbu).

An de an, elevii liceelor din Craiova au participat, cu bune rezultate, la tradiţionalele concursuri (olimpiade), la disciplinele matematică, fizică, chimie şi literatura română. Menţionăm, pe această linie, succesele reprezentanţilor Liceului „Nicolae Bălcescu” care, an de an, s-au clasat pe primul loc în cadrul judeţului şi au obţinut numeroase premii şi menţiuni la faza republicană şi la unele olimpiade internaţionale.

Check Also

Limba slavă – limbă a culturii feudale româneşti

Strâns legată de începuturile organizării bisericeşti sub egida taratului bulgar este şi introducerea limbii slave …

Decadenţa băniei craiovene şi înflorirea oraşului în epoca destrămării feudalismului

În epoca destrămării feudalismului s-au produs importante schimbări şi în domeniul instituţional. Bănia craioveană nu …

Cultura ceramicii liniare

Tot dintre culturile vechi neolitice identificate pe teritoriul României, aproape exclusiv în urma cercetărilor intense …

Civilizaţia medievală în Ţara Haţegului

Cultură materială şi procese productive Am avut deja prilejul să înregistrăm marea majoritate a mărturiilor …

Pelendava dacică şi aşezarea romană

Una din aşezările mai importante geto-dacice de pe raza Craiovei a purtat numele de Pelendava. …