Sciţii şi rolul lor în dezvoltarea culturii tracice locale

Intervenţia factorului scitic în procesul dezvoltării social-economice a populaţiei locale reprezintă un fenomen care se desfăşoară paralel cu influenţa civilizaţiei greceşti, cu care se întrepătrunde. Influenţa scitică nu a avut profunzimea celei elenice, dar ea s-a manifestat pe un spaţiu mult mai vast. În momentul când se constată pe teritoriul României prezenţa primelor elemente de cultură scitică - aproximativ la sfârşitul secolului VI până la începutul secolului V î.Hr. - sciţii aveau o organizare socială mai avansată decât triburile din Carpaţi, o cultură mai evoluată şi o artă proprie, de stil animalier. Diplomaţia asiriană a reuşit să folosească pe sciţi împotriva altor triburi de nomazi călăreţi şi anume împotriva cimmerienilor, care au fost înfrânţi şi ale căror teritorii, până la Nistru, au fost ocupate de sciţi.

În secolele VI şi V î.Hr., sciţii trăiau încă în cadrul democraţiei militare, cu trăsături caracteristice, dintre care una era poziţia dominantă, conducătoare a „sciţilor regali” (o parte a sciţilor nomazi din stepă) faţă de ceilalţi sciţi nomazi şi de „sciţii agricultori” (după ştirile date de Herodot) care locuiau în silvo-stepă şi reprezentau o populaţie autohtonă eterogenă, în componenţa căreia intrau şi triburi traco-geto-dacice. În urma unor adânci transformări, petrecute în interiorul societăţii lor, sciţii au înjghebat, în a doua jumătate a secolului IV î.Hr. o organizaţie statală sclavagistă, al cărei centru se va muta în secolului II î.Hr. de pe cursul inferior al Niprului, în Crimeea, având capitala la Neapolis.

Cultura scitică s-a format după ce în perioada prepontică unele elemente ale artei lemnului din regiunea Uralilor au intrat în atingere cu civilizaţia orientală şi cea grecească, absorbind şi o sumă de trăsături preluate de la populaţiile locale din regiunile din nordul Mării Negre. Limba sciţilor făcea parte din grupa limbilor nord-iraniene a familiei indo-europene, fiind înrudită cu cea medă şi persană. Venind în contact cu populaţiile tracice din spaţiul carpato-dunărean, sciţii aveau avantajul faţă de triburile din zona carpatică şi cea pannonică de a poseda o cultură, care prezenta deja unele caractere fundamentale ale unei culturi Latene, în sensul de cultură caracteristică pentru cea de-a doua epocă a fierului. Această cultură lua contact pe la 550-500 î.Hr., în Moldova centrală şi de nord, în Transilvania şi în zona subcarpatică, cu o cultură nord-tracică hallstattiană, încă nealterată în structura ei intimă.

Alta era, după cum s-a arătat, situaţia în zona pontică şi dunăreană a lumii traco-gete. Traco-geţii din zona aceasta se îndreptau în acea vreme - la pas cu restul lumii sud-tracice - spre o cultură Latene tracică. În lumina descoperirilor din ultimii ani din România şi a noilor păreri în ştiinţa arheologică sovietică cu privire la problema scitică, fenomenul scitic trebuie judecat pe de o parte în funcţie de împrejurarea că avem de-a face cu două zone culturale şi militar-politice scitice: una în stepă, a sciţilor nomazi, şi alta în silvo-stepă, a „sciţilor agricultori” iar pe de altă parte, ţinând seama de faptul că lumea tracică de pe teritoriul României se găsea, încă de pe la jumătatea secolului VI î.Hr., într-un proces de diferenţiere crescândă între cele două zone ale sale, cea sudică şi cea nordică. Cultura hallstattiană nord-tracică a absorbit astfel elemente scitice din silvo-stepă, de caracter încă hallstattian şi în care, precum se ştie, nu lipsea nici componenta etnică tracică. În prezent învăţaţii sovietici consideră triburile din silvo-stepă doar de cultură scitică şi nu triburi scitice propriu-zise, de limbă iraniană.

Frecvenţa elementelor de cultură scitică şi pseudo-scitică din zona nord-tracică se explică deci prin raporturile etnice şi culturale dintre traci şi „sciţii” din silvo-stepă. Marea receptivitate faţă de elementele de cultură scitică a triburilor nord-tracice şi prezenţa, pe de altă parte, a elementelor de cultură tracică în zona de silvo-stepă - în mai mică măsură şi în stepă - nu se pot explica decât prin aceste legături etno-culturale traco-scitice. Tot de zona geografică şi culturală nord-tracică din perioada dezvoltării complexului Basarabi-Şoldăneşti şi mai ales a complexului Bârseşti şi a celor din Transilvania, trebuie legată şi problema agatirşilor, care - dacă este vorba de o populaţie din Transilvania - par a fi. fost traci, după datele arheologice. Fără îndoială că vor fi avut loc şi incursiuni scitice spre vest, până în Câmpia Pannonică - peste Transilvania sau mai degrabă pe la nord de Carpaţi, ca şi spre periferia estică a culturii lusaciene, unde se ridicau întărituri cu şanţuri şi valuri de pământ, întocmai ca în spaţiul carpato-dunărean.

Mulţimea elementelor specifice culturii scitice sau scitoide din zona nord-tracică (pumnale, vârfuri de săgeţi cu trei muchii, oglinzi, cazane, podoabe, piese de harnaşament etc.) nu-şi poate găsi însă o explicaţie valabilă decât dacă admitem îndeosebi existenţa unor legături etno-culturale strânse şi de lungă durată între triburile nord-tracice şi „sciţii” din silvo-stepă. Descoperirile de la Bârseşti şi Ferigile sunt concludente în această privinţă, ca şi altele din Transilvania. Grupul de antichităţi scitice şi pseudo-scitice din Transilvania - ca de altfel şi cel din Ungaria - este mai compact faţă de cel din Moldova, unde se cunosc doar descoperirile de la Boureni, Armăşoaia şi Comarna. Cât priveşte Transilvania, suntem în posesia unei bogate documentări, care a sporit în ultimii ani datorită noilor săpături sau descoperirilor întâmplătoare. Amintim aici pe cele de la Simeria, Cipău, Posmuş, Ciumbrud, Saroş-Sonde, Teiuş, Cristeşti, Comlod, Sf. Gheorghe etc.

O analiză mai profundă a descoperirilor din Transilvania - cu tot aparentul lor „scitism” - cât şi a condiţiilor de găsire a lor şi a rolului activ, creator al băştinaşilor traci, ne dezvăluie acolo o componentă scitică sau scitoidă mai slabă decât în alte părţi ale ariei de răspândire a culturii scitice sau a elementelor acesteia. Ţinând seama de stadiul actual al dezvoltării arheologiei româneşti şi sovietice privind problema sciţilor, o prezenţă efectivă, etnică, a sciţilor de limbă iraniană pe teritoriul României nu poate fi legată decât de acele eventuale incursiuni trecătoare, pe care le-am amintit mai sus. Părerea mai veche - pe care, e drept, unii arheologi încă o mai susţin - că sciţii au stăpânit efectiv în Transilvania, devenind o pătură dominantă, până către 300 î.Hr., trebuie revizuită.

Factorul scitic s-a manifestat însă oarecum deosebit în zona istro-pontică, prin intermediul căreia s-a realizat contactul între restul lumii sud-tracice şi civilizaţia scitică. Sporadicele descoperiri din spaţiul danubiano-balcanic (cazanul scitic de la Scorţaru, lângă Brăila, psaliile de os de la Tariverde şi Istria, pumnalul scitic de la Razgrad, din Bulgaria de nord-est, statuile de piatră care ar putea fi tracice, mai degrabă decât scitice, din Dobrogea), nu documentează prezenţa efectivă a sciţilor la Dunăre înainte de Ateas (339 î.Hr.). Din ştirile lui Herodot, care scria pe la jumătatea secolului V î.Hr. În legătură cu expediţia lui Darius din 514-513 î.Hr. Împotriva sciţilor, reiese că „Sciţia” se găsea la nord şi est de Dunărea dobrogeană. La sud de Dunăre se aflau geţii, singurii dintre traci care se opuseseră „Marelui Rege”. Documentarea arheologică actuală, referitoare la sfârşitul secolului VI şi prima jumătate a secolului V î.Hr. arată că de o parte şi de alta a Dunării se dezvolta în acea vreme o cultură tracică, respectiv traco-getică.

Pe plan istoric, aceasta îşi găseşte explicaţia în faptul că triburile traco-getice şi îndeosebi cele traco-odrise se găseau pe aceeaşi treaptă - dacă nu chiar pe una mai înaltă - de organizare social-economică şi politico-militară, ca şi sciţii nomazi din stepele nord-pontice, cu care aristocraţia sud-tracică (inclusiv deci şi ramura getică a sa) - şi mai ales vârfurile aristocraţiei - întreţineau raporturi multilaterale şi foarte strânse, oglindite deopotrivă în izvoarele literare şi în documentarea arheologică, dar care împiedicaseră aşezarea efectivă a sciţilor în zona indicată. Datorită legăturilor dintre aristocraţia sciţilor nomazi şi cea sud-tracică, pe care influenţa civilizaţiei greceşti, ca factor comun şi îndelung activ, le-a stimulat mereu, a luat naştere stilul animalier traco-scitic, cu elemente comune artei scitice şi celei tracice. În bogatele morminte ale unor „dinaşti” sau „prinţi” traci de la Dunărea de jos, cum este mormântul de la Agighiol de lângă Babadag, dar mai ales în cele din Bulgaria, au fost surprinse influenţe scitice. În coiful de aur de la Poiana-Coţofeneşti (Prahova) ca şi în aşa-numitul „tezaur” de la Craiova (mai mult ca sigur un mormânt „princiar” traco-getic) se oglindesc înrâuririle artei scitice, care nu au putut altera însă originalitatea artei tracice.

Indiferent de prezenţa mai redusă sau mai puternică a elementului etnic scit sau scitoid pe teritoriul României, se poate afirma că sciţii au contribuit la intensificarea răspândirii metalurgiei fierului în spaţiul carpato-dunărean şi a unor tipuri de arme orientale, fără ca ei să fie iniţiatorii culturii fierului din spaţiul amintit. Populaţia băştinaşă se găsea într-adevăr în plină epocă a fierului înainte de a se stabili un contact mai strâns cu sciţii. Aceştia au reuşit de asemenea să imprime culturii dintre Prut şi Tisa mijlocie o anumită coloratură şi să contribuie, deşi în măsură redusă, la procesul de trecere spre a doua epocă a fierului. Fără îndoială că de la sciţi au putut rămâne şi unele numiri de râuri şi persoane dar originea iraniană a acestora s-ar putea explica deopotrivă şi prin înrudirea dintre limba tracă şi cea cimmero-scito-iraniană. După cum s-a arătat, procesul istoric a fost puternic influenţat şi pe teritoriul României, începând din secolul VI î.Hr. de prezenţa coloniştilor greci instalaţi pe coasta de apus a Mării Negre.

Check Also

Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …