Schiţă

Termenul de schiţă (< it. schizzare = „a schiţa”, a desena ceva schematic, a face o schiţă, a proiecta în linii mari) provine din limbajul artelor plastice, unde desemnează conturarea schematică, în linii generale şi caracteristice a unui subiect; termenul literar preia noţiunea şi o localizează în planul construcţiei epice. În teoria literară, schiţa nu are circulaţie universală, nici ca termen, nici ca un concept bine determinat (însemnând îndeobşte o povestire scurtă).

Ca specie literară, schiţa a apărut relativ recent, în secolul al XIX-lea, odată cu dezvoltarea jurnalismului. Schiţa răspundea necesităţilor de concizie şi concentrare impuse de ziare şi reviste, care cereau opere de mici dimensiuni, adecvate spaţiului redus pe care îl aveau la dispoziţie.

Schiţa este o specie a genului epic, de dimensiuni reduse, cu o acţiune limitată la un singur episod din viaţa unuia sau a câtorva personaje.

Trăsătura distinctivă a schiţei este concentrarea, un episod relatat numai pe câteva pagini, trebuind adesea să rezume o întreagă existenţă. Sunt preferate personajele tipice şi evenimentele veridice. Acţiunea este liniară, strânsă într-o compoziţie riguros orientată spre deznodământ. Subiectul este redus la limita maximă, ceea ce impune plasarea exactă a acţiunii în spaţiu şi timp. Se renunţă, de obicei, la expoziţiune, la intrigă şi uneori chiar la deznodământ, schiţa abordând doar momentul culminant al acţiunii, moment care trebuie să sugereze atât antecedentele cât şi perspectiva (deznodământul).

Personajele reduse ca număr ale schiţei (de obicei un singur personaj central) definesc şi ele specificul schiţei. Dificultatea realizării lor constă în selectarea instantaneului biografic, a gestului, a momentului, a termenului definitoriu, prin care să se sugereze dezvoltarea sa anterioară şi viitoare. Printr-o singură trăsătură de caracter, trebuie să se creeze posibilitatea reconstituirii întregii facturi a eroului; precum şi îmbinarea frecventă a elementelor comice cu cele satirice.

De aceea, schiţa este cea mai pretenţioasă dintre speciile epice, rămânând apanajul unor prozatori de valoare precum: Guy de Maupassant (volumele Casa Tellier, Domnişoara Fifi, Clar de lună), Mark Twain (Schiţe), Jack London, Anton Cehov (Cameleonul), Lev Tolstoi, Nikolai Gogol, Ernest Hemingway (volumele În timpul nostru, Câştigătorul nu ia nimic), I.L. Caragiale (Momente şi schiţe) etc.

Modul de expunere consacrat este dialogul, care permite concentrarea maximă şi-i asigură caracterul dramatic, motiv pentru care schiţele pot fi dramatizate cu uşurinţă.

În ceea ce priveşte conţinutul lor, schiţele abordează probleme sociale caracteristice, majore, în ciuda aparenţei banale, cotidiene a faptelor. De aceea, ea aparţine, ca specie literară, prin excelenţă realismului.

Reprezentanţii speciei în literatura română La noi, schiţa are un statut bine precizat şi o tradiţie de autoritate, datorată, în primul rând, lui I.L. Caragiale, care i-a creat reputaţia, prin Momente şi schiţe. Unii scriitori, precum Emil Gârleanu (Din lumea celor care nu cuvântă), Ioan Al. Brătescu-Voineşti (În lumea dreptăţii), s-au remarcat ca autori de schiţe; cât şi Ion Băieşu (Sufereau împreună), Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau Ion Agârbiceanu.

Dimensiunea redusă a acestei specii literare, ca şi concizia organizării acţiunii pe un singur fir epic fac ca ea să fie uşor accesibilă copilului începând din învăţământul preşcolar, motiv pentru care şi în învăţământul primar textele epice, suport al activităţilor de limbă şi comunicare, să îmbrace aspect de schiţă în majoritatea cazurilor.