Sarmaţii, Mithridate şi cucerirea romană

Este evident că în secolul al III-lea prima perioadă de prosperitate a regiunilor pontice ia sfârşit. Viaţa cetăţilor a devenit mai săracă, exportul de grâu a scăzut. Se simte apăsând pe lumea greco-scitică o ameninţare care nu a putut fi îndepărtată. În adevăr, din ambele părţi deodată, pericolul atât de mult timp reţinut de forţa Imperiului iranian prinde contur şi se precizează: este vorba de invazia celţilor care coboară din Europa Centrală pe cursul Dunării până la vărsare şi traversează Balcanii, pentru a întemeia în Asia Mică regatul galaţilor, către 270 î.Hr. Un alt stat celt se întemeiază în Tracia, iar toponimia a păstrat, la gurile Dunării, nume de locuri a căror origine celtică pare sigură: Noviodunum (Isaccea) sau Arrubium (Macin). Sosirea acestor cuceritori probabil că a tulburat relaţiile comerciale atât de întinse ale cetăţilor greceşti de pe litoral.

Venind de la est, în acelaşi timp se ivesc alţi nomazi de rasă iraniană, sarmaţii, care înlocuiesc de acum înainte pe sciţi în fruntea confederaţiei popoarelor din stepă de la nordul Euxinului. Nu suntem bine informaţi asupra sorţii acestora din urmă. Au dispărut în bulversarea produsă sau au fost absorbiţi de sarmaţi, a căror origine şi limbă nu erau foarte diferite de a lor? Potrivit arheologului român Nestor, sciţii, care au parcurs regiunile dunărene şi Pannonia, ar fi fugit din faţa altor invadatori. Se pare într-adevăr că rămăşiţele lor s-au menţinut mai mult timp în două din regiunile litoralului pontic, cărora natura însăşi le-a rezervat rolul de adăpost.

Crimeea oferă învinşilor din stepele euro-asiatice protecţia izolării sale peninsulare, iar Dobrogea un spaţiu uşor de apărat, înghesuit între mare, Delta Dunării şi cursul inferior al acestui fluviu. Cele două provincii găzduiesc atunci rămăşiţele sciţilor, după cum vor primi mai târziu alte popoare, alungate din câmpia întinsă de tumultul războaielor şi al invaziilor. Din acest prim refugiu, Dobrogea a păstrat în antichitate numele ce îl primise încă din epoca romană: Scythia Minor.

Sarmaţii nu erau probabil nişte necunoscuţi pe ţărmurile Mării Negre. Printre vechile populaţii menţionate de scriitorii greci, există una, cea a sauromaţilor, al căror nume se apropie mult de al lor. Este doar o confuzie sau trebuie să vedem în acest popor pre-scitic pe strămoşul celor ce au dezmembrat imperiul scitic în secolul al III-lea? Dintre istoricii moderni, Rostovtzev se ridică împotriva acestei identificări, evidenţiind argumentul că sauromaţii adoptaseră regimul matriarhatului, opus organizării sociale a iranienilor, dar Ebert şi prof. Altheim adoptă o opinie contrară.

Dintre scriitorii antici, Polibius notează prezenţa lor către anul 179 î.Hr. chiar în regiunea ce se întinde din Kuban peste Don şi peste Nipru, unde sciţii îşi stabiliseră centrul dominaţiei lor. De fapt, numele de „sarmaţi”, ca şi cel al sciţilor, de altfel, este un apelativ cu caracter generic, care acoperă un număr nedeterminat de populaţii sau de triburi distincte.

Numele câtorva dintre ele au ajuns până la noi; se cunosc, astfel, roxolanii, iazigii, care s-au stabilit mai târziu în Pannonia, şi alanii sau aorşii, care, probabil, nu erau cuprinşi în confederaţia sarmatică, dar erau foarte apropiaţi de ei prin origine şi felul lor de viaţă. Faţă de sciţi se deosebesc mai ales prin practicile funerare şi prin trăsăturile caracteristice ale echipamentului militar.

Tumulii din epoca sarmată, atât în Rusia Meridională, cât şi în Câmpia Pannonică, conţin unelte şi obiecte, în genul celor date ia iveală de mormintele scite, dar în general mai necizelate şi mai sărace; aceştia sunt morminte de călăreţi, a căror bogăţie nu ar putea să se compare cu monumentele impozante ale predecesorilor lor. Forma însăşi a acestor movile de dimensiuni mai reduse, după aprecierile lui Rostovtzev, care le-a explorat, diferă de masele de pământ ale curganelor ridicate de sciţi pe mormintele lor regale, ce se mai profilează şi astăzi în orizontul dezolant al stepei ucrainene sau al Bugeacului basarabean.

Contrastul cel mai izbitor este în privinţa armamentului. Sciţii erau şi ei un popor de călăreţi, dar, potrivit terminologiei militare moderne, cavaleria lor era uşoară: erau, aşa cum am văzut, arcaşi călări, a căror tactică consta în a acoperi adversarul cu o ploaie de săgeţi, în a-l încercui cu mulţimea detaşamentelor călări, apărând sau dispărând într-un galop nestăvilit, hărţuindu-i rândurile, ameninţându-i comunicaţiile, fiind în acelaşi timp prezenţi şi de neinterceptat.

Odată cu sarmaţii, apare un alt tip, cel al războinicului îmbrăcat din cap până-n picioare cu un fel de platoşă, ai cărei solzi imbricaţi nu erau neapărat de metal, dar puteau fi îmbrăcaţi cu plăci metalice. Un coif ascuţit completa această armură, ce acoperea uneori chiar caii, aşa cum dovedesc basoreliefurile de pe columna lui Traian. Aceşti iranieni din a doua perioadă nu abandonaseră arcurile şi săgeţile, pe care le foloseau mult părţii, dar care nu posedau şi armele de şoc: lancea şi spada lungă şi ascuţită cu tăiş dublu.

Odată cu sarmaţii, cavaleria grea, cu armură de felul celei a cavalerilor din evul mediu, îşi face apariţia pe câmpul de luptă. Această evoluţie a fost posibilă datorită apariţiei scării de şa, care-i dă călăreţului o cu totul altă stabilitate şi-i permite să atace folosind lancea, fără să se lase doborât de eventuala întâlnire a unui adversar sau a unui obstacol.

Se poate vedea imediat transformarea pe care o aduce artei războiului această nouă modalitate de luptă şi modificările determinate de ea în tactica cavaleriei. Ele sunt analoage cu apariţia maşinilor de război blindate şi motorizate, ca forţe de şoc şi de asalt, în ultimul război; ca şi în cazul acestora, de altfel, folosirea lor tinde să se generalizeze şi se vor putea vedea armatele ce apără civilizaţiile sedentare adoptând încetul cu încetul armele şi tactica nomazilor, cu toate consecinţele pe care le antrenează această schimbare, nu numai în sistemul militar, ci şi în domeniul politic şi social.

O nouă mentalitate, care va fi cea a evului mediu, apare în câteva din trăsăturile ce marchează sensul acestei noi orientări. Este aici, în orice caz, o prefigurare a „marilor invazii” în sensul clasic al termenului, aşa după cum bine a remarcat Altheim în articolul pe care l-a consacrat acestui aspect al chestiunii acum câţiva ani în urmă. Găsim aici, între altele, o încercare fericită de a defini mentalitatea stepei, ale cărei caracteristici principale este bine să le reţinem încă de pe acum.

Ceea ce îl frapează pe observator este mai întâi absenţa tradiţiei - tradiţia scrisă, se înţelege - la popoare care nu au alfabet şi se mulţumesc cu limbajul figurat al imaginilor simbolice. Nomazii nu acordă trecutului decât o atenţie redusă, care nu pare să depăşească respectul riturilor funerare. Ei trăiesc în prezent, care le impune legea ineluctabilă a necesităţii, a subzistenţei zilnice, a păşunii pentru turmele lor, a procurării vânatului.

Această absenţă a istoriei se completează cu o altă lacună: cea a ataşamentului de pământ, cu amplasare determinată, cu un câmp cu limite precise sau cu locuinţă al cărei interior este cunoscut. Pentru a înţelege această particularitate, trebuie să fi străbătut aceste spaţii nesfârşite, să fi contemplat acest orizont de o monotonie ce te aduce la disperare, aceste ondulaţii de teren asemenea rostogolirii valurilor mării.

Atunci îţi poţi da seama în ce măsură stepa rămâne identică peste tot şi în ce măsură cutare loc unde te-ai oprit seamănă cu un altul anterior şi cu cele care îl urmează. Dacă vreun călător ar avea ocazia să survoleze această regiune, ar putea să se întrebe cum ar reuşi pilotul avionului să se orienteze fără să dispună de mijloace de bord. Nimic nu ar reţine privirea la suprafaţa solului dacă n-ar fi din când în când cursul vreunui râu sclipind în soare sau traseul modern al vreunei căi ferate. Toate satele se aseamănă şi imaginea însăşi a unui punct determinat pe hartă se regăseşte aproape identic pe o rază de 100 sau 1.000 km.

În aceste condiţii, noţiunea de loc devine indiferentă şi depinde doar de posibilităţile pe care le oferă activităţii umane. Dacă sursa de apă a secat, trebuie să mergi în căutarea alteia; dacă păşunea se usucă, turma se deplasează în altă parte ca să găsească o iarbă mai deasă. De aici decurge o mentalitate, cea a nomadului, cu obiceiuri esenţial migratoare; tot interesul existenţei se concentrează în jurul animalelor care devin factorul principal.

De păşune sau de vânat depind amplasarea şi staţionarea tribului. Este şi motivul pentru care primatul animalului se manifestă în arta stepei, care perpetuează în epoca sarmatică maniera sciţilor.  În arta clasică, elementul central este figura umană: proporţiile sale îi determină canoanele. În arta popoarelor nomade, animalul constituie motivul curent; el îi inspiră ornamentele şi-i determină simbolurile. Astfel, scena elanului urmărit de grifon se interpretează ca reprezentare figurată a unei deplasări a stăpânitorilor stepei către un nou teritoriu. Legenda însăşi a migraţiei, determinată de urmărirea vânatului, care se găseşte în evul mediu la originea mai multor oraşe sau sate ale Europei Orientale, pare să-şi găsească punctul de plecare în această mentalitate caracteristică a popoarelor din stepă, între care sarmaţii nu reprezintă decât un nou avatar.

Una din concluziile lui Altheim trebuie să ne reţină în mod deosebit atenţia. El considera că torentul invaziilor din secolul al III-lea î.Hr. a determinat aceleaşi efecte ca cel ce s-a abătut realmente, în secolele III şi IV ale erei noastre, asupra Imperiului roman şi a civilizaţiei lumii antice. Regăseşte aceleaşi elemente a căror acţiune s-a făcut ulterior simţită din plin, după mai mult de jumătate de mileniu.

În adevăr, în acelaşi timp cu noul val iranian al sarmaţilor, la nordul Mării Negre îşi fac apariţia popoarele de origine germanică: bastarnii şi schirii din decretul lui Protogene de la Olbia, învecinaţi pe Bug şi pe Niprul Inferior cu sarmaţii veniţi din est. Această intrare în scenă a germanilor este cu mult anterioară expediţiei cimbrilor şi teutonilor, care avea să provoace atâta emoţie la Roma, aproape un secol mai târziu. Similitudinea acestei stări de fapt cu cea care determină invaziile în vremea Imperiului roman este cu atât mai izbitoare, dacă avem în vedere fundalul asiatic.

 Tocmai în acelaşi moment, la sfârşitul secolului al III-lea î.Hr., s-a produs în China schimbarea de dinastie, care i-a adus pe Hanii războinici şi cuceritori pe tronul Tsinilor; este şi epoca în care se termină impozanta lucrare de apărare, destinată să protejeze frontiera septentrională a Imperiului chinez, Marele zid, ce ridica la marginile Mongoliei o linie defensivă, precedând cu câteva secole limes-ul roman din Europa.

Deja aceste fortificaţii, ce barează drumul nomazilor, exercită o presiune asupra acelui popor, căruia i se acordă în general un rol preponderent în mişcarea marilor invazii din era creştină. Căci tocmai împotriva acelor Hiung-nu, strămoşii hunilor Imperiului roman, împăratul chinez Huang Ti a pus să se ridice turnurile Marelui zid, obligându-i astfel să-şi îndrepte forţele în alte direcţii.

Se ştie că, încă de atunci, triburile lor reunite sub comanda unui conducător capabil, Mao-Tuen, s-au îndreptat spre vest, punând în mişcare popoare iraniene, acei Yue-Ce din analele chineze, venite să ocupe oazele din Turkestan, Turfan şi Kucea, unde a înflorit timp de câteva secole strălucita civilizaţie tohariană. Sub presiunea lor, alte triburi de călăreţi iranieni se desprind la rândul lor din regiunea Lacului de Arai, unde îşi vedeau până atunci de păstorit şi de vânătoare, şi se îndreaptă şi ei spre sud şi vest: pe de o parte sunt părţii, care cuceresc repede Iranul şi-şi dispută cu Seleucizii greci Mesopotamia, unde vor veni să se stabilească înaintea lor legiunile romane, pe de altă parte sarmaţii, succesorii sciţilor în nordul bazinului pontic.

Din Extremul Orient până în apropierea Dunării toată stepa era în mişcare şi avangarda iraniană întâlnea sub zidurile Olbiei pe bastarni, precursori ai lumii germanice, care se pregăteau la rândul lor să părăsească ţărmul Balticii şi să se stabilească în Europa Centrală; decretul lui Protogenes atestă amploarea ravagiilor provocate şi efectele lor pustiitoare. Joncţiunea între iranienii din stepa euroasiatică şi germanii veniţi din nord s-ar fi putut produce încă de atunci, precipitând asaltul unei mase redutabile de barbari asupra lumii mediteraneene, pe care Roma nu reuşise încă s-o unifice sub dominaţia sa.

Ceea ce s-a produs în secolele III şi IV d.Hr., când goţii şi alanii, reprezentând respectiv pe germani şi pe sarmaţi, s-au reîntors împinşi de huni şi au trecut hotarele Imperiului roman, urmaţi de o mulţime de alte popoare, a căror invazie a sfârşit prin a atrage căderea Imperiului roman de Apus, s-ar fi putut înscrie în analele istoriei antice încă din secolul al II-lea î.Hr. Câţiva dintre adversarii Romei par să fi avut această intuiţie: Filip al V-lea al Macedoniei se gândea să apeleze la bastarni, idee ce nu va fi realizată decât parţial de fiul său, dar pe care Mithridate o va relua în ultimele zile ale domniei sale.

Aceasta a fost una din „posibilităţile nerealizate” ale istoriei, ale cărei perspective ar fi putut fi înspăimântătoare. Dacă marea invazie din nord şi est ar fi avut loc cu 5 secole mai devreme şi dacă n-ar fi întâlnit în drumul său barajul sistemului defensiv roman, dacă germanii şi sarmaţii şi-ar fi exercitat acţiunea lor distructivă în voia instinctelor lor primitive, fără ca civilizaţia Mediteranei şi a Orientului să fi avut timp să-i pătrundă în oarecare măsură şi să le atenueze sălbăticia excesivă, civilizaţia antichităţii clasice ar fi dispărut poate, fără speranţă de revenire sau de renaştere, iar valori eterne ale culturii umane ar fi fost nimicite pentru totdeauna.

Cum a fost evitată această catastrofă şi ce obstacol a îndepărtat-o? Ni se pare că aici se relevă încă o dată importanţa regiunilor pontice pe scena istoriei universale. Ameninţarea invaziei barbare nu a putut să ia atunci amploare şi să realizeze toate efectele potenţialului său distructiv, deoarece a întâlnit, chiar în spaţiul unde mai târziu a reuşit să-şi concentreze forţele, opoziţia unui stat în plină expansiune, sprijinit pe populaţii primitive şi rustice, dar cu viaţă şi obiceiuri sedentare. Puterea daco-getică, care avea să-şi atingă apogeul în secolul I î.Hr., sub domnia lui Burebista, se constituia la nordul Dunării şi prezenta un obstacol dintre cele mai serioase în calea pătrunderii spre sud şi vest a invadatorilor stepei.

În vremea lui Burebista avea să se formeze un adevărat imperiu dunărean, care se întindea din munţii Slovaciei până la gurile Niprului şi din Galiţia în Balcani. Una din diviziunile hărţii alcătuite de Agrippa, din ordinul lui Augustus, cuprindea Dacia şi-i extindea limita orientală până la apele Borysthenesului; Rostovtzev observă în legătură cu aceasta că este singura dată când limitele Daciei au fost împinse atât de departe către răsărit. Nu este vorba aici, cum poate am fi tentaţi să credem, de vreo fantezie cartografică, întrucât se ştie că Burebista a devenit stăpânul cetăţii Olbia, aproape de vărsarea Bugului.

Cu siguranţă că existenţa acestui puternic regat constituia o ameninţare pentru Roma, încât inspirase lui Cezar proiectul de război pe care Traian avea să-l întreprindă şi să-l ducă la bun sfârşit; prin una din acele coincidenţe ce marchează uneori cursul evenimentelor, regele dac şi dictatorul roman, posibilul său vrăjmaş, au dispărut amândoi în acelaşi an, iar conflictul între Roma şi daci s-a ammat cu un secol.

Dar în acelaşi timp, imperiul dacic, cu resursele şi armatele sale numeroase, precum şi cu fortăreţele sale ce constituiau tot atâtea redute în inima Carpaţilor, se ridica în pragul marii stepe, stăvilind pătrunderea nomazilor în Europa Centrală şi în Balcani. Sarmaţii, care aveau să se infiltreze în secolul I în Câmpia Pannonică şi să ocupe teritoriul Munteniei dunărene, se aflau într-o postură de dependenţă faţă de regele dac, după cum ulterior aveau să constituie clientela pieţelor Imperiului roman. Situaţia lor nu face decât să confirme ipoteza rolului de apărare jucat de regatul lui Burebista şi a succesorilor săi.

În afară de aceasta, regatul dac sau daco-get, cu civilizaţia sa rudimentară în comparaţie cu cea a lumii greco-romane, se arată deja adânc pătruns de influenţe occidentale. Aporturile cetăţilor elenice nu sunt mai puţin sensibile, fie numai şi în sistemul monetar, iar prezenţa monedelor atestă circulaţia negustorilor veniţi din pieţele şi porturile din „Scythia Minor” sau de pe litoralul tracic. Dar acestea sunt contacte de suprafaţă; influenţele profunde resimţite în arta teritoriului daco-getic vin din Occident. Ele sunt villanoviene şi celtice în perioada veche, pannonice, illirice, italice, de asemenea, pe măsura apropierii de orbita focarului. Către această nouă putere aveau să se întoarcă cetăţile elene de pe ţărmurile Euxinului, în căutarea unei protecţii împotriva pericolelor multiple care le ameninţau existenţa.

Dar cucerirea romană, ce se va profila curând la orizont, se va întinde aici în urma unei alte dominaţii, căreia i-a fost dat să unească pentru prima oară sub imperiul său toate coastele Mării Negre, din Asia Mică în Caucaz şi din Crimeea la gurile Dunării; părţii continentale a Imperiului daco-getic, adică regiunii carpato-dunărene, i se opune imperiul elenistic al mării, care se va mulţumi cu litoralul, dar va voi să-l domine în întregime. Acest rol era rezervat Regatului Pontului, constituit în primul sfert al secolului al III-lea în nord-estul Asiei Mici, în apropierea Armeniei şi a Caucazului. Şirul suveranilor săi, care încearcă să realizeze o sinteză între vechiul fond anatolian, influenţele iraniene şi civilizaţia elenă, extinde încetul cu încetul limitele regatului de-a lungul litoralului pontic.

Primii regi care poartă numele de Mithridate şi primul dintre Pharnace anexează astfel, în cursul secolului al III-lea şi la începutul celui de-al II-lea, o mulţime de oraşe greceşti de pe coastă: Amisos, Amastris, Sinope, pe care o aleg capitală în scopul de a-şi continua cuceririle şi de a-şi asigura dominaţia asupra întregului Pont Euxin. Dar ulterior ei se lasă atraşi de complicatul joc al rivalităţilor din interiorul Asiei Mici şi se luptă cu Bithynia pentru Phrigia, Paflagonia şi ţara galaţilor.

Aici se ciocnesc pentru prima dată cu legiunile romane, care ocupă Phrigia în 120 î.Hr. În acest moment urcă pe tronul pontic cel mai mare dintre suveranii acestei dinastii, Mithridate al VI-lea Eupator, cel pe care romanii îl vor califica pe bună dreptate drept „al doilea Hannibal”, pentru înverşunarea împotrivirii, înainte de a încerca marea aventură a domniei sale, alungarea romanilor din Asia Mică şi din Grecia, el a început să-şi consolideze poziţiile pe ţărmurile Mării Negre şi să realizeze pentru prima oară, după câte ştim, o dominaţie extinsă asupra întregului litoral.

Apelul adresat de oraşele greceşti din Crimeea l-a determinat să treacă la acţiune. Situaţia lor devenise disperată: împinşi de sarmaţi, sciţii se reîntorseseră în peninsula taurică şi, la rândul lor, hărţuiau cetăţile elene care le plăteau tributuri grele. Olbia trebuise să recunoască supremaţia regelui Scilurus, care acolo îşi bătea monede; federaţia din Pentapolis lupta din greu contra presiunii bandelor tracice şi a pirateriei instalate în mod stabil în apele Mării Negre. În Crimeea, fiii scitului Scilurus, dintre care cel mai de vază se numea Palacos, ameninţau Chersonesul.

Din acest oraş, care păstrase, mai mult ca toate celelalte, amintirea tradiţiilor elene, a pornit apelul către Mithridate. Comandate de generali destoinici, armatele sale au debarcat şi au pus repede stăpânire pe Crimeea şi pe litoralul septentrional al Pontului Euxin. Cetăţenii din Chersones au dedicat o inscripţie comemorativă lui Diophante, strategul victorios al armatelor Pontului, iar turnul numit al lui Neoptolem, de la numele amiralului ce condusese flotele lui Mithridate, a fost ridicat la vărsarea Bugului.

Dar scăpând de pericolul scitic, îndărătul căruia se preciza ameninţarea invaziei sarmate, cetăţile eliberate prin intervenţia lui Mithridate au trebuit să-şi sacrifice libertatea; ele făceau acum parte din imperiul său. Panticapeion a devenit, la Bosforul Cimerian, capitala posesiunilor sale septentrionale în momentul în care se stingea, pe la 107 î.Hr., anticul neam al Spartakizilor. Puţin timp după aceea, el mai îngloba în statele sale o parte din Armenia, Trapezuntul şi Colchida. La cealaltă extremitate a Mării Negre, Odessos bătea monedă cu efigia sa; cetăţile din Dobrogea: Callatis, Tomis, Histria, au urmat de îndată acest exemplu.

La sfârşitul capitolului consacrat acestor cuceriri, în marea sa carte despre Mithridate, Theodore Reinach a definit foarte bine rezultatele acestei politici îndrăzneţe: „Astfel se închidea ciclul cuceririlor, unele sângeroase, altele paşnice, prin care Mithridate îşi triplase întinderea statelor şi resursele bogăţiilor, asigurând recrutarea flotei şi a armatelor sale şi procurând Regatului un grânar: Chersonesul, un arsenal: Colchida, o citadelă: Armenia Mică. Caracterul însuşi al Regatului pontic ieşea profund modificat din această serie de strălucite campanii. Axa politică a monarhiei se deplasase: nu mai era în strimta vale a Irisului, ci în Pontul Euxin, al cărui perimetru, afară de coasta Caucazului şi cea a Bithyniei, era dominat în întregime fie de Mithridate însuşi, fie de aliaţii săi.

Noua capitală, Sinope, altădată în aer, aproape de extremitatea regatului, era acum în centru, la egală distanţă de gurile de acum înainte pontice, ale Phasisului, Tanaisului şi Dunării. Câmp de manevre, bazin de comerţ şi port de refugiu, Marea Neagră a devenit un lac mithridatic; regele Capadociei pontice face loc regelui Pontului, «regele mării». Acest rezultat ar fi trebuit să ajungă vieţii unui om; dar ambiţia lui Mithridate nu vedea în el decât o etapă: în timp ce generalii săi se străduiau încă să supună Euxinul, el pregătea cucerirea Asiei Mici”.

Ar însemna să depăşim cadrul acestui studiu dacă ne-am apleca asupra campaniilor pe care Roma a trebuit să le întreprindă împotriva sa. În două rânduri, el a reprezentat pentru politica romană un pericol aproape mortal. Aşa cum a subliniat foarte bine Carcopino: „Dacă ne gândim bine, numai câteva luni au lipsit pentru ca Mithridate al VI-lea Eupator, regele Pontului, devenit în 20 de ani un redutabil monarh, să nu împingă Roma spre Marea Adriatică sub presiunea forţelor disparate, pe care ştiuse să le adune sub propriile ordine, după cum ele se amestecau firesc în ambiguitatea persoanei sale.

Mithridate a fost pe punctul de a răsturna Imperiul Romei pentru că, exact în momentul în care acesta, asaltat în Italia, se clătina din temelii, el a fost gata să profite, cu o energie sălbatică şi cu geniul şiretlicurilor sale, de situaţia creată în Asia prin nefericita politică a Patresilor lovită deopotrivă de teamă şi de aroganţă, lacomă şi temătoare, fără generozitate şi fără orizont”.

A fost nevoie de efortul succesiv a trei dintre cei mai mari generali romani din această epocă, Sulla, Lucullus, Pompei, pentru a putea răpune acest formidabil adversar. Doborât prima oară şi obligat să-şi abandoneze cuceririle din Egeea, el reia 10 ani mai târziu negocierile cu toţi duşmanii Romei. Învins din nou, caută refugiu pe lângă ginerele său Tigran, regele Armeniei; pentru imaginea ce ne-o putem face despre această personalitate atât de complexă, este semnificativ faptul că de aceste evenimente se leagă episodul dramatic al masacrului surorilor şi concubinelor sale, adevărat harem, pe care nu înţelegea să-l abandoneze în mâinile vrăjmaşului; sub lustrul elen se întrezăresc deja moravurile de serai.

O nouă tentativă, determinată de răscoala legiunilor, ajunge la un nou eşec şi va sfârşi prin a antrena şi ruina lui Tigran, care tocmai obţinuse între Pont, Caspica şi Mesopotamia, domeniul revendicat mai târziu de armeni drept patrimoniul lor. Urmărit de învingătorul Pompei, Mithridate tot nu renunţă; trecând prin multe peripeţii, el fuge de-a lungul coastelor abrupte ale Caucazului şi reapare, aclamat de cetăţile pontice, în regatul său din Bosforul Cimerian.

De acolo ar fi vrut să-şi încerce din nou norocul şi să pregătească contra Romei cea mai periculoasă din manevrele sale; el se gândea, probabil dacă am crede relatările istoricilor, să alcătuiască la nordul Mării Negre o coaliţie redutabilă a tuturor barbarilor - sarmaţi, geţi, celţi şi germani -, ca în fruntea lor să se arunce asupra Italiei, traversând regiunile dunărene.

Dar ora acestei mari invazii nu sunase încă. În imposibilitatea de a înăbuşi revolta propriului său fiu, Pharnace, şi de a stăvili răzvrătirea ce fierbea în jurul lui, a sfârşit prin a se arunca în sabia unui mercenar gal, în cetatea de la Panticapeion, unde îl asediau duşmanii. Aşa s-a încheiat în 63 î.Hr. - anul conjuraţiei lui Catilina - cariera acestui mare om politic „superior celorlalţi, uneori prin noroc, dar întotdeauna prin curaj”, după cum îl caracteriza istoricul roman Velleius Paterculus. Odată cu el, regiunile pontice s-au aflat pentru o clipă în plină lumină, în centrul marilor evenimente din istoria secolului I.

El a fost primul care a realizat unitatea lor şi a înţeles deplin valoarea, nu numai economică, ci politică şi strategică, a poziţiilor ce îi apărau accesul. A treia sa campanie împotriva Romei a fost mai mult un război al strâmtorilor, al căror control ţinea să şi-l asigure, decât o luptă pentru succesiunea la tronul Bithyniei; ea avea să eşueze în faţa rezistenţei Cyzicului şi a Bizanţului, oraşele greceşti care apărau zona din apropiere deja ataşată hegemoniei romane. Începând cu epoca lui Mithridate spaţiul pontic se poate considera deplin integrat în curentul politicii generale a lumii antice, în momentul în care Roma termina să-şi constituie imperiul mediteranean.

În urma războaielor contra regelui Pontului interesul politicii romane s-a extins la litoralul Mării Negre. În timp ce Lucullus, urmărindu-şi interesele, pătrundea în Armenia şi se apropia astfel de bazinul pontic oriental, fratele său, M. Lucullus Varro, învingătorul tracilor din Balcani şi din Moesia, supunea încă din 72-71 î.Hr. cetăţile greceşti din Pontul Stâng şi ducea pentru prima oară legiunile până la malurile Dunării. Un tratat de alianţă a fost încheiat încă de pe atunci între Callatis şi Roma, care înlocuia protectoratul lui Mithridate prin cel al Republicii.

Operaţia întreprinsă ulterior de Pompei împotriva piraţilor ce bântuiau mările a curăţat şi Pontul Euxin de aceşti jefuitori. În Regatul Bosporan, Pharnace îi succeda la tron lui Mithridate, dar ca „prieten şi aliat al poporului roman”. El avea să piardă apoi această calitate, în încercarea sa de a recuceri Regatul Pontului, pe care Cezar i l-a smuls printr-o campanie fulgerătoare, şi Regatul Bosporan, disputat cu Asandros; acesta s-a debarasat şi de Mithridate din Pergam, pretendentul pe care îl susţineau romanii.

Acest moment marchează o întrerupere a expansiunii romane; deja, spre 62 î.Hr., o revoltă a oraşelor din Pontul Stâng, ce nu puteau îndura abuzurile financiare ale avidului proconsul din Macedonia, îl făcuseră să suporte o înfrângere zdrobitoare şi compromiseseră influenţa Romei asupra tracilor de pe malul drept al Dunării. Puterea daco-geţilor lui Burebista ajungea pe atunci la apogeu, în timp ce grupurile rivale din războiul civil se înfruntau în provinciile romane. Se înţelege că Cezar, după ce a pus stăpânire pe imperiu, s-a gândit la o încheiere a socotelilor cu regele barbar care optase pentru Pompei; am amintit mai sus că ambii protagonişti au dispărut aproape în acelaşi timp.

Imediat, marele regat daco-getic s-a dezmembrat din nou, iar înaintarea romană a fost şi ea stăvilită, până în momentul când Octavian a devenit Augustus, succesorul lui Cezar şi unic stăpân al lumii romane. De data aceasta noua expediţie a legiunilor a recucerit Dobrogea de la bastarni; gurile Dunării au fost apoi apărate cu succes contra sarmaţilor. Populaţiile din nordul Euxinului au căutat din nou prietenia poporului roman, iar, dacă am acorda credit testamentului lui Augustus, influenţa Imperiului a fost consolidată până la Delta Dunării, Dobrogea urmând să fie cuprinsă mai târziu în limitele provinciei Moesia.

Dar ambiţia lui Augustus şi vederile colaboratorului său, însărcinat cu afacerile din Orient, Agrippa, nu se limitau la cursul Dunării. Problema spaţiului pontic în ansamblu se punea pentru Roma, care îi domina acum perimetrul anatolian şi balcanic. Cetăţile greceşti de pe coastele septentrionale ale Mării Negre, deja sărăcite şi hărţuite la sfârşitul domniei lui Mithridate, păreau ameninţate de o distrugere totală. Olbia căzuse în urma atacului îndreptat contra ei de Burebista; oraşul din epoca romană a fost o creaţie nouă pe ruinele vechii aşezări elenice.

Cele 180.000 medimne de grâu, livrate de toate posesiunile Bosforului Cimerian lui Mithridate, nu se pot compara cu cele 400.000 pe care, cu două secole înainte, Panticapeionul le trimitea numai pe piaţa ateniană ; producţia de grâu şi exportul lui se resimt în urma nesiguranţei generale, provocată de incursiunile sarmaţilor şi refluxul sciţilor. Elenismul asiatic găsise un sprijin în armatele romane; era logic ca avanposturile sale din Euxin să invoce aceeaşi protecţie, după căderea lui Mithridate.

Augustus şi Agrippa par să se fi gândit la aceasta; li se atribuie proiectul de a organiza în Crimeea provincia Scythia Taurica. Dar efortul era disproporţionat faţă de forţele de care dispuneau la acea dată; alte pericole reţineau legiunile pe Rin şi pe Dunăre. La nordul Mării Negre s-a aplicat formula atât de ingenios definită de Kornemann a „graniţelor nevăzute”; în locul Zimesului fortificat şi al garnizoanelor ce asigurau apărarea, un regat indigen, al cărui suveran era legat de imperiu prin legături clientelare şi prin dependenţă, îşi asuma rolul de a supraveghea mişcările popoarelor din stepă şi de a reprezenta interesul politicii romane.

Regatul Bosforului Cimerian era bine plasat pentru a îndeplini această sarcină. În epoca lui Augustus, Roma a trebuit să facă faţă acţiunii reginei Dynamis, fiica lui Pharnace şi a unei prinţese indigene, care părea că vrea să reînvie pentru propriul profit tradiţia războinică a amazoanelor. Dar după domnia acestei personalităţi cu adevărat „dinamice” - dacă ar fi să judecăm după succesiunea alternantă a victoriilor, înfrângerilor şi căsătoriilor sale, care nu erau pentru ea decât un alt câmp de luptă -, dinastia fondată de Cotys se înfeuda complet Imperiului roman. Seria regilor săi cu nume tracice se prelungeşte până în secolul al IV-lea, asigurând o durată excepţională unei monarhii ce părăsise de mult temeliile dreptului elenic de la originile sale pentru a adopta tot mai mult obiceiurile Orientului iranian.

Demnitarii „Sublimei Porţi” figurează deja pe o inscripţie din secolul al III-lea al erei noastre. Dar ei se proclamau şi prieteni fideli ai împăraţilor romani şi erau înfăţişaţi pe monedele lor cu însemnele militare conferite de Imperiu. S-ar putea eventual atribui aceleiaşi influenţe anumite detalii ale costumului, semănând cu veşmântul roman, pe care îl regăsim uneori pe statuile barbare înălţate pe tumulii stepei, kamennye baby, a căror folosire s-a menţinut din antichitatea timpurie până în epoca invaziilor cumane şi tătare.

Unele exemplare, pe care le-am putut examina pe Niprul Inferior, la Melitopol, Eupatoria sau la muzeul din Taganrog, lasă să se întrevadă în sculptura lor barbară o încercare de reprezentare vestimentară, ce poate fi comparată cu tipul „militar” al monedelor Bosforului. Ar fi o dovadă a influenţei exercitate asupra popoarelor stepei de acest regat oriental, integrat în sistemul roman de apărare.

În Dobrogea se încercase mai întâi o soluţie similară, dar vecinătatea regatelor daco-getice obligase în cele din urmă Roma să preia direct în mână administraţia şi apărarea provinciei. Ovidiu, exilat la Tomis în vremea domniei lui Augustus, a lăsat în operele sale o descriere foarte vie a stării de nesiguranţă continuă ce plana atunci asupra oraşelor greceşti şi a satelor getice din regiune. Iarna, barbarii de dincolo de Dunăre traversau fluviul îngheţat, incendiau satele şi răpeau vite şi sclavi.

Zidurile oraşelor erau singurul obstacol pe care nu-l puteau trece. De aceea, sub domnia lui Claudius, Ripa Thraciae învecinată cu Delta Dunării a fost alipită provinciei romane. Totuşi, aceste poziţii defensive nu erau suficiente pentru o dominaţie care pretindea să cuprindă întregul Orbis terrarum. Dacă adoptăm cronologia care fixează data expediţiei lui Plautius Aelianus la nordul Dunării în timpul domniei lui Nero, adică pe la 60-67 d.Hr., vom vedea reînnoindu-se manevra celor doi Lucullus în campania lor combinată împotriva lui Mithridate şi Tigran.

Într-adevăr, şi de această dată, o armată romană invada Armenia, la ordinele lui Corbulon, făcând o recunoaştere a drumurilor spre Caspica, pe când cea a lui Plautius Aelianus obliga pe regii bastarnilor germani şi ai roxolanilor sarmaţi să vină să se închine în faţa vulturilor. Epitaful generalului victorios găsit la Tivoli aminteşte, între altele, că „l-a silit apoi pe regele sciţilor să ridice asediul oraşului Chersones, aflat pe cealaltă parte a Borysthenesului”, şi că primul dintre legaţii Moesiei „a găsit remediul pentru lipsa de pâine a poporului roman prin trimiterea unei mari cantităţi de cereale din această provincie”.

Această reluare a exportului de grâu pontic pe piaţa mediteraneană subliniază interesul economic al iniţiativei. Istoricii îi atribuie lui Nero proiecte mai vaste. În înţelegere cu părţii, cu care tocmai fusese restabilită pacea, el plănuia cucerirea Caucazului şi, printr-un plan ce reînnoia pe cel al lui Alexandru şi Cezar, o expediţie ce ar fi supus Romei tot spaţiul necunoscut din nord şi din est, dincolo de Marea Neagră şi de Marea de Azov, a cărui întindere adevărată era necunoscută pe atunci. Căderea împăratului a pus capăt acestor proiecte gigantice; poate că informaţii mai exacte au arătat generalilor romani imposibilitatea de a duce la bun sfârşit această sarcină imensă.

În ultimul sfert al secolului I, sub domnia Flavilor, Roma se mulţumea cu succesiunea Regatului Pontului, pe care tocmai îl preluase aproape în întregime: litoralul anatolian şi tracic, Dobrogea, iar la nordul Dunării punctele de sprijin ocupate de trupele sale începând de la Tyras la vărsarea Nistrului, la noua Olbia ridicată pe locul celei vechi, până la Chersones în Crimeea şi locurile dependente de el: săpăturile întreprinse la capul Ai-Todor, anticul Charax, în extremitatea sudică a Crimeei, au scos la iveală existenţa unei garnizoane romane.

Toate aceste oraşe greceşti îşi păstraseră autonomia şi instituţiile municipale, pe linia guvernării oligarhice favorizate peste tot de politica romană, dar ele făceau parte de acum înainte din marea federaţie de cetăţi, reunită în hotarele Imperiului. Pentru a încheia periplul, Regatul Bosporan, ai cărui regi se proclamau fideli slujitori ai puterii imperiale, veghea asupra strâmtorii Kerci şi a gurii de vărsare a Kubanului, în timp ce flota Euxinului întâlnea în larg coastele Caucazului şi urmărea piraţii. Timp de trei secole Marea Neagră va fi un lac roman.

Această operă nu avea să fie deplin consolidată decât sub domnia lui Traian. Războaiele acestui împărat, care a întins la maximum frontierele dominaţiei romane, par să fi fost, în ultimă analiză, consecinţa directă a ocupaţiei litoralului pontic. Pentru a menţine această cucerire şi a o asigura contra oricărei împotriviri defensive trebuiau să fie apărate solid cele două bastioane care flancau poziţiile oricărui cuceritor venit din sud: Armenia în sud-estul şi Dacia în nord-vestul Euxinului. Manevra de atâtea ori proiectată, schiţată uneori ca o pregătire pentru alte acţiuni mai vaste, va fi de această dată considerată de unul din marii căpitani ai antichităţii ca principalul său obiectiv şi va fi dusă cu hotărâre până la realizarea deplină şi integrală.

De aceea, cucerirea Daciei, întrevăzută încă de Cezar, se dovedea acum ca o necesitate inevitabilă. Regatul daco-getic, unificat din nou prin iniţiativa cutezătoare a lui Decebal, ameninţa nu numai poziţia Romei în bazinul pontic, ci şi provinciile noi din Balcani şi din Europa Centrală. În fruntea unei coaliţii a popoarelor războinice, tracice, sarmatice şi germanice, el ar fi devenit în câţiva ani un nou Mithridate; deja victoriile sale repurtate asupra legiunilor lui Domiţian zdruncinaseră linia de apărare a Dunării şi o pace nesigură îi lăsa răgaz ca să pregătească, cu mijloace pe care chiar Roma i le furniza, un atac încă şi mai de temut.

Nu intenţionăm să reconstituim aici istoria războaielor Daciei; ele au fost studiate în toate detaliile operaţiunilor lor. Este poate locul să insistăm, mai mult decât s-a făcut până acum, asupra episodului „pontic” al acestor campanii. Pare sigur că în primul război din 102 d.Hr., Decebal a încercat o diversiune în Dobrogea cu forţe considerabile şi l-a obligat pe împărat să se repeadă cu auxiliarii şi cu legiunile sale şi cu flota Dunării pentru a da o sângeroasă bătălie, martoră fiind imaginea de pe columna lui Traian.

Două ctitorii ale împăratului au consacrat memoria acestor înfruntări victorioase pe câmpul de luptă, unde a fost oprită tentativa lui Decebal de a transfera teatrul de război în Moesia, spre a opri astfel invadarea propriei sale ţări: sunt cele două oraşe dunărene Nicopolis şi Tropaeum. Lângă acesta din urmă se înalţă trofeul monumental, a cărui masă de piatră şi ciment domină până în zilele noastre orăşelul Adamclisi.

Basoreliefurile care au fost transportate la Bucureşti au fost şi sunt mereu un subiect de ample discuţii între arheologii şi istoricii antichităţii; unii văd în aceste sculpturi reprezentarea contemporană a luptelor purtate de armata lui Traian împotriva lui Decebal şi a aliaţilor săi, alţii le apropie stilul de cel care a dominat Imperiul roman şi se arată înclinaţi să dateze aceste figuri, cu o execuţie pe jumătate barbară, în secolul al IV-lea, în epoca războaielor susţinute de împăratul Valens împotriva goţilor.

Oricum ar fi, pare sigur că originea monumentului trebuie căutată în războiul lui Traian, cu toate că a fost ulterior reconstruit şi că sculpturile pot fi atribuite unei maniere aproape „medievale” din secolul imperiului creştin. El marchează importanţa acestei campanii pe cursul inferior al Dunării pentru întregul mers al războiului: cucerirea Daciei nu a devenit posibilă decât când baza de operaţii pe care o constituia culoarul pontic şi dunărean al Dobrogei a fost definitiv asigurată.

Se cunoaşte astăzi destul de bine organizarea şi întinderea noii provincii Dacia imediat după cucerire. Legiunile deţineau efectiv podişul transilvănean, care se suda de provinciile dunărene prin teritoriile anexate din Oltenia şi Banat, între Carpaţi şi cursul inferior al Dunării, Câmpia Română nu era cuprinsă în hotarele Imperiului, în sensul propriu al cuvântului. Dar drumuri strategice o traversau, supravegheate de legiuni şi parcurse de negustori, ca şi celălalt „buzunar” constituit între Tisa şi Dunăre, în porţiunea din Câmpia Pannonică unde se stabiliseră sarmaţii.

De asemenea, se pare că un cap de pod roman se prelungea pe malul stâng al fluviului, probabil în partea de sud a Moldovei şi lega poate punctele de la gurile Dunării de avanpostul de la Tyras de pe limanul Nistrului. Acolo nu sunt altceva decât poziţiile avansate ale liniei de apărare, care acoperă în acelaşi timp Dunărea şi bazinul Mării Negre: acest caracter defensiv se va accentua sub domnia lui Hadrian. La fel se va întâmpla şi în cealaltă extremitate a Mării Negre. Profitând de un război contra părţilor, şase ani după terminarea celui cu dacii, Traian ocupă Armenia şi încheie alianţa cu principii Caucazului.

Odată asigurat acest pivot, el întreprinde cucerirea Mesopotamiei, intră în Ctesiphon şi îşi înfige vulturii pe malurile Golfului Persic. Dar rezistenţa localnicilor, complicată de o răscoală a evreilor, opreşte înaintarea acestei ultime cuceriri. Şi aici Hadrian abandonează poziţiile înaintate şi se mulţumeşte să consolideze apărarea Euxinului, controlînd drumurile Caucazului şi ale Persiei; în curând Armenia va redeveni un stat semiindependent, ataşat de Roma prin legături clientelare.

Formula „graniţelor nevăzute” a sfârşit prin a ieşi învingătoare, la fel ca pe litoralul opus al Mării Negre, în Regatul Bosforului Cimerian. Aşa se stabilizează în jurul bazinului pontic dominaţia Romei: ea se va menţine până la criza din secolul al III-lea al erei noastre şi va rezista la asaltul marilor invazii. Nu toate poziţiile vor fi apărate până la capăt, dar o parte importantă a moştenirii romane va reveni Bizanţului, iar continuitatea milenară a acestei organizaţii militare şi politice, la una din marile răspântii ale lumii antice şi medievale, nu va fi întreruptă.

Ea a asigurat supravieţuirea cetăţilor întemeiate de colonizarea elenică şi contopirea, într-o sinteză de o remarcabilă originalitate, a culturii greco-romane din ultimele secole ale antichităţii cu vechile tradiţii orientale şi cu influenţele iraniene ale popoarelor de stepă. Persistenţa acestei vieţi urbane şi a centrelor sale pe litoralul Mării Negre va asigura, pe de altă parte, noi posibilităţi comerţului, de îndată ce criza invaziilor va fi depăşită, iar drumurile de pe uscat şi de pe mare vor redeveni practicabile. Avem aici una din „permanenţele” sigure ale istoriei pontice.

Succesiunea însăşi a fazelor pe care le-am descris sumar în acest prea scurt capitol permite să degajăm altele, ce se vor verifica în epocile următoare. Apariţia sarmaţilor, împinşi de huni, anunţă marile mişcări ale popoarelor din stepă şi strânsa interdependenţă a evenimentelor din această regiune geografică cu cele ce se desfăşoară în întinsul spaţiu euroasiatic, în Asia Centrală şi la porţile Extremului Orient. Perspectiva istoriei, văzută de pe ţărmurile Euxinului, este de acum înainte continentală, aproape planetară.

Regatul maritim al lui Mithridate subliniază un alt fenomen specific politicii şi războaielor din această regiune, de asemenea susceptibil de a se repeta în cursul secolelor: tendinţa unei hegemonii întinse pe tot litoralul Mării Negre, al cărei punct de plecare şi baze navale se află pe coasta anatoliană, între capul Sinope şi hotarele Transcaucaziei. Între aceleaşi limite se va constitui, la sfârşitul evului mediu, Imperiul Trapezuntului, care va adăuga la posesiunile sale porturile bizantine din Crimeea şi va încerca să supună controlului său navigaţia din bazinul oriental al mării şi accesul la marile drumuri caravaniere din Siria şi din Persia.

În sfârşit, cucerirea romană, prin felul ei de a aborda problema pontică şi de a o rezolva, deschide calea celeilalte cuceriri venite din sud, un mileniu şi jumătate mai târziu, cea a invadatorului otoman. Pentru Imperiul turc, ca şi pentru Imperiul roman, stăpânirea litoralului Mării Negre cere puncte de sprijin la cele două extremităţi ale spaţiului pontic: în masivul munţilor Armeniei şi în cel al Carpaţilor.

Cucerirea litoralului antrenează fatalmente anexarea ţinuturilor din sudul Caucazului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, puncte de sprijin şi capete de pod pe Dunăre - stindardul paşei fluturând pe cetatea din Buda -, în Transilvania şi în principatele Moldovei şi Ţării Româneşti din dependenţa Sublimei Porţi. Cuceririle lui Soliman decurg cu necesitate din războaiele lui Mahomet II, aşa cum cele ale lui Traian decurg din proiectele lui Augustus şi ale expediţiilor din timpul domniei lui Nero. O înlănţuire atât de sigură de la cauză la efect marchează încă o dată unul din aspectele permanente ale locului ce se cuvine să-l acordăm Mării Negre în evoluţia multimilenară a chestiunii Orientului.