Sara pe deal, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Poezia Sara pe deal a fost scrisă de Mihai Eminescu la Viena, în 1871-1872, mai întâi ca o variantă a poeziei Ondina şi a fost publicată în revista „Convorbiri literare” abia la 1 iulie 1885, de aceea ea se încadrează în prima etapă a poeziei erotice, perioadă dominată de optimism, în care imaginea iubirii este luminoasă.

Poezia Sara pe deal este o idilă-pastel, construită cu elemente descriptive de natură, în cadrul căreia se manifestă sentimentul de dragoste, exprimat într-o viziune specific eminesciană prin îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu cel universal-comic.

Tema

Tema poeziei este romantică şi reliefează aspiraţia poetului pentru o dragoste ideală, o poveste de dragoste ce se imaginează într-un cadru natural rustic.

Ideea poetică

Ideea poetică ilustrează intensitatea iubirii, dorinţa celor doi îndrăgostiţi de a fi fericiţi prin trăirea deplină a sentimentului, fapt ce înalţă dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice şi profunde accente filozofice.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică specific eminesciană, a cărei interpretare implică reflectarea sensibilă a iubirii, stare emoţională proprie potenţialului cuplu de îndrăgostiţi, care se profilează într-un viitor nedefinit, prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.

Titlul

Titlul este specific pastelului şi precizează timpul „sară” şi locul „pe deal”, care constituie cadrul natural în care urmează să se manifeste iubirea.

Structura textului poetic

Poezia este o idilă cu puternice note de pastel şi este alcătuită din şase strofe şi două secvenţe poetice, distribuite astfel: prima secvenţă cuprinde primele patru strofe, dominate de pastel, în care notele rustice terestre se împletesc cu elemente ale Cosmosului, ilustrând lirismul obiectiv; secvenţa a doua (ultimele două strofe) este dominată de lirism subiectiv şi intensifică accentele de idilă, finalul fiind impresionant prin valoarea absolută pe care o are iubirea, în numele căreia eul liric este gata să ofere sacrificiul suprem: „... - Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”.

Mihai Eminescu

Aceeaşi idee a sacrificiului suprem în numele iubirii absolute se regăseşte şi în alte poezii erotice eminesciene: „Reia-mi al nemuririi nimb / Şi focul din privire, / Şi pentru toate dă-mi în schimb / O oră de iubire...” (Luceafărul); „O oră să fi fost amici, / Să ne iubim cu dor, / S-ascult de glasul gurii mici / O oră, şi să mor” (Pe lângă plopii fără soţ).

Prima secvenţă poetică

Incipitul

Incipitul îl constituie versul de pastel, indicând locul şi timpul naturii personificate: „Sara pe deal buciumul sună cu jale”.

Strofa întâi a poeziei ilustrează tabloul înserării într-un peisaj natural, în care imaginile vizuale se împletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motivează specia literară numită pastel. Personificarea buciumului care „sună cu jale” şi a apelor care „plâng” semnifică armonia perfectă a naturii cu sentimentele poetului, care aspiră spre un sentiment de iubire desăvârşită. Imaginile vizuale şi motorii „Turmele-l urc, stele le scapără-n cale” şi cele auditive exemplificate mai sus compun cadrul natural în care urmează să se manifeste sentimentul de dragoste. Ultimul vers al acestei prime strofe este şi primul vers al idilei: „Sub un salcâm, dragă, m-aştepţi tu pe mine”.

Strofa a doua îmbină alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice, cu cele de idilă, care exprimă sentimente la fel de înalte, ce conferă o sugestivă deschidere spre Univers. Elemente simbolice ale Cosmosului „luna pe cer” şi „stelele [...] pe bolta senină”, care constituie motive romantice, sunt în relaţie semnificativă cu ochii iubitei „Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară”, ultimul vers al acestei strofe accentuând nerăbdarea şi dorinţa arzătoare a trăirii sentimentului de iubire: „Pieptul de dor, fruntea de gânduri ţi-e plină”.

Strofele a treia şi a patra redau imaginea rustică a satului, în stil panoramic, de la nori, raze, la streşini, case, fântâni, stâne, fluiere, omul obosit, adică de la general la detaliu: „Nourii curg, raze-a lor şiruri despică, / Streşine vechi casele-n lună ridică / Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână, / Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână”. Imaginea satului se compune din Imagini vizuale şi imagini auditive, de la oamenii osteniţi care vin de la câmp, la toaca şi clopotul care, prin personificare, „împle cu glasul lui sara”. Ultimul vers, „Sufletul meu arde-n iubire ca para”, accentuează, printr-o expresie populară tipică idilei, nerăbdarea, intensitatea dorinţei de iubire.

Îmbinarea armonioasă a planului uman-terestru cu planul universal-cosmic este sugestiv relevată de prezenţa elementelor specifice fiecăruia dintre ele: „streşine”, „case”, „fântâna”, „stâna” şi respectiv „luna”, „nourii”. Trebuie remarcate în mod deosebit în aceste strofe de pastel Imaginile auditive şi cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului în amurg.

A doua secvenţă poetică

A doua secvenţă poetică (ultimele două strofe) revelează ritualul iubirii specific eroticii eminesciene, exprimând emoţia şi nerăbdarea eului liric ca stări sentimentale ale fiorului iubirii, redate de interjecţia sugestivă: „Ah!” care se repetă la începutul primelor două versuri. Dorinţa îndrăgostiţilor de a trăi în profunzime sentimentul de iubire este însoţită de declaraţie erotică: „Ore întregi spune-ţi-voi cât îmi eşti dragă”.

Ritualul este revelat şi de verbele la viitor, sugerând gesturi tandre, mângâietoare de dragoste, dacă ea s-ar înfăptui: „Ne-om rezima capetele unul de altul / Şi surâzând vom adormi sub înaltul / Vechiul salcâm [...]”. E prezentă aici şi ideea proiecţiei iubirii într-un viitor, cândva, precum şi ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care izolează cuplul erotic de restul lumii: „sub salcâm”, idee ilustrată şi în prima strofă. Poezia are şi un uşor optimism, dat de verbul „surâzând”, sugerând bucuria eventualei împliniri a iubirii ideale.

Ideea sacrificiului suprem în numele iubirii ideale, a perfecţiunii în dragoste este sugerată şi în finalul acestei poezii:” „- Astfel de noapte bogată / Cine pe ea n-ar da viaţa lui toată?”, sacrificiu de care este capabil numai omul superior, geniul, singurul care poate aspira spre idealul de iubire.

Limbajul artistic

Armonia dintre planul uman şi planul naturii este realizată de Eminescu prin personificări („buciumul sună cu jale”, „apele plâng”), natura umanizată aflându-se în deplin acord spiritual cu trăirile poetului.

Comparaţiile

Comparaţiile - „sufletul meu arde-n iubire ca para” -, metaforele - „stelele nasc umezi” -, epitetele - luna [...] „sfântă şi clară”, „înaltul, vechiul salcâm”- dau sentimentului de iubire sensibilitate, emoţie, frumuseţe interioară, intensificând trăirile.

Sugestive sunt, de asemenea, imaginile vizuale şi imaginile auditive specifice pastelului, a căror îmbinare perfectă compun un emoţionant şi semnificativ tablou natural, în care sentimentul de iubire se integrează în mod desăvârşit:

  • imagini vizuale: „Turmele-l urc, stele le scapără-n cale”, „Luna pe cer trece-aşa sfântă şi clară”, „Şi osteniţi oameni cu coasa-n spinare / Vin de la câmp...” etc.
  • imagini auditive: „buciumul sună cu jale”, „Scârţâie-n vânt cumpăna de la fântână”, „toaca răsună mai tare”, „Clopotul vechi împle cu glasul lui sara” etc.

Registrul stilistic

Registrul stilistic este predominant romantic, în care motivele poetice - luna, stelele, cerul, noaptea - ca simboluri cosmice se îmbină armonios cu motivele poetice terestre - salcâmul, satul în amurg, dealul.

Prozodia

Prozodia este deosebită prin măsura versului de 12 silabe, ritmul fiind, în mod cu totul surprinzător, format dintr-un coriamb, doi dactili şi un troheu, iar rima este pereche şi feminină (ultima silabă neaccentuată) dă o mare gingăşie, delicateţe şi puritate poeziei.

Poezia eminesciană este dominată, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii şi a naturii, care la Eminescu se înnobilează cu o înălţare cosmică, spaţiu în care se regăsesc natura şi iubirea deopotrivă, îngemănate prin sensibilitate, emoţie, vibrare interioară.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …