Sânziana şi Pepelea, de Vasile Alecsandri (comentariu literar, rezumat literar)

După apariţia în volum a lui Despot-Vodă, Vasile Alecsandri părăseşte Bucureştii, pe la jumătatea lui aprilie 1880. Întors la Mirceşti, el se apucă îndată să scrie o nouă piesă, de un gen cu totul nou nu numai în creaţia sa, ci şi în dramaturgia românească. Era „o piesă de inspiraţie folclorică, ale cărei episoade şi personaje sunt în cea mai mare parte a lor luate din poveştile atât de pline de fantezie ale poporului, tratate însă într-un mod ingenios, cu multă subtilitate, cu mult realism, cu multe săgeţi la adresa societăţii contemporane şi cu un infinit umor, de asemenea în bună parte de origine folclorică” (conferă G.C. Nicolescu, Viaţa lui Vasile Alecsandri).

Charles Drouhet nu vedea în Sânziana şi Pepelea decât o farsă, de genul Sfredelului dracului: „Numai două piese jucate, în 1881, Sânziana şi Pepelea, scrisă pentru ca sub direcţia lui Ion Ghica să se inaugureze şi feeria la Teatrul Naţional din Bucureşti, şi Sfredelul dracului, o farsă a cărei paternitate autorul lui Despot nu îndrăznea s-o afişeze, mai înfăţişează, în perioada nouă a activităţii dramatice a lui Alecsandri, genul cu care se îndeletnicise timp de douăzeci şi cinci de ani”.

De cu totul altă părere este George Călinescu, care îşi exprimă fără rezerve aprecierile la adresa acestei opere dramatice: „Cea mai originală şi deci cea mai valoroasă piesă naţională - scrie el în Istoria literaturii române - este Sânziana şi Pepelea, feerie din care se trag viitoarele basme dramatizate din literatura română. Avem de-a face cu un Papură-Împărat, după a cărui fată aleargă Pepelea, Pârlea-vodă (simbol al secetei), Lăcustă-vodă şi alţii. Fata e furată de un zmeu. Fabulosul e umplut cu bufonerii, nu totdeauna de bun gust, cu aluzii la stări prezente, dealtfel ca şi în poveştile dramatizate ale lui Carlo Gozzi. Tândală şi Păcală, sfetnici fricoşi şi fără onestitate, sunt din tagma lui Pantalone şi lui Tartaglia.”

Importanţa piesei pentru literatura dramatică românească este relevată şi mai pregnant în analiza pe care o face recent Alexandru Piru: „Cea mai originală şi mai valoroasă creaţie a teatrului comic al lui Alecsandri este feeria naţională în cinci acte Sânziana şi Pepelea (publicată întâi în „Convorbiri literare” în 1883). Personajele luate din lumea basmelor simbolizează caractere omeneşti sau catastrofe naturale, şi piesa conţine aluzii fine la stări sociale contemporane.

Avem a face cu Papură-împărat (numele indică şovăiala, plecarea la orice adiere), pe a cărui fată, Sânziana, o dispută isteţul Pepelea, Pârlea-vodă (simbol al arşiţei pustiitoare) şi Lăcustă-vodă (simbol al foametei). Fata este furată de un zmeu şi cucerită, după mai multe peripeţii, de Pepelea. În acţiune mai intervin cei dci sfetnici linguşitori şi intriganţi ai împăratului, Păcală şi Tândală, care vor să se surpe unul pe altul, dascălul sfătos Macovei şi nevastă-sa Marica, vrăjitoarea Baba Rada şi diferite personaje fantastice, precum Zâna Lacului, Zâna Codrului, Statu-Palmă-Barba-Cot, Iarna, Crivăţul, Zorilă, Murgilă, genii, un urs alb, pasărea măiastră.

Politica în ţara lui Papură-împărat e împărţită în trei categorii de „tarafuri”, printre care se numără taraful naţional-liberal, taraful liberal-naţional-moderat, taraful moderat-naţional-liberal, taraful aristocrat, burtecrat, pungecrat şi postecrat. Deviza politică a tuturor e una şi aceeaşi: «Scoală-te de la locul tău, să mă pun eu.» Păcală şi Tândală sunt «pungivori», dascălul Macovei citează lozinca lui Rică Venturiano: „Box pipili, box...”, iar Sânziana are limbaj de femeie emancipată („Astăzi sântem libere şi independente”), ca Ziţa din O noapte furtunoasă a lui I.L. Caragiale: „Sunt liberă... de nimeni nu depand”.

George Călinescu a făcut o apropiere între feeria lui Alecsandri şi poveştile dramatizate ale lui Carlo Gozzi. Nici Visul unei nopţi de vară de Shakespeare nu e cu totul altceva, deşi un critic de la The Daily Telegraph, îndemnând pe Alecsandri să-şi traducă feeria în englezeşte, îl încredinţa, totuşi, că n-ar merge decât ca o „antipasto” la o pantomimă” (conferă Introducere în opera lui Vasile Alecsandri).

Vasile Alecsandri

Alexandru Piru subliniază mai departe încercarea lui Alecsandri de a „îmbrăţişa aspecte contemporane mai vaste în drame şi comedii”. Dacă în Lipitorile satului şi Boieri şi ciocoi acest lucru nu i-a izbutit, „scriitorul plătind [în ele] un tribut considerabil ideologiei claselor dominante”, el îşi va lua însă revanşa în ultima etapă „atât în comedie, cu feeria Sânziana şi Pepelea, satiră alegorică transparentă a regatului lui Papură-vodă (Carol I), cât şi în drama de evocare a trecutului nostru de luptă împotriva tiraniei, cu Despot Vodă”.

La 14 mai 1880, Alecsandri îi dădea ştiri lui Ion Ghica despre stadiul în care se afla realizarea feeriei, despre care discutaseră, de bună seamă, împreună, în timpul iernii, când poetul se aflase în capitală: „Voi veni la Bucureşti - scria el - pe la începutul lui iunie. În aşteptare, lucrez straşnic la feeria noastră; te previn că va cere cheltuieli destul de mari pentru decoruri şi costume” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Lucrul avansa cu mare repeziciune, căci a doua zi chiar, la 15 mai 1880, primul act al piesei era expediat la Bucureşti: „Iată primul act al feeriei Pepelea - suna scrisoarea ce-l însoţea, adresată lui Ghica -. Îţi voi trimite pe rând pe celelalte, pentru ca să poţi comanda la timp decorurile şi costumele. Va trebui de asemenea să însărcinezi pe Flechtenmacher sau pe altcineva să compună muzica.

La trecerea mea prin Bucureşti ne vom înţelege în ceea ce priveşte distribuirea rolurilor.” În continuarea scrisorii, Alecsandri nu-şi ascundea îngrijorarea: „Mărturisesc însă că punerea în scenă a acestei piese va cere cheltuieli destul de mari. Direcţia va putea, va trebui ea să le rişte? Oricum ar hotărî, eu voi termina piesa, pentru că am început-o, chiar de-ar trebui s-o arunc la coş, dacă va prezenta prea multe dificultăţi ca să fie montată. Consultă pe Gatino în privinţa aceasta”.

Până la 6 iunie fuseseră expediate şi actele al II-lea şi al III-lea. În această zi era trimis la Bucureşti cel de-al IV-lea. „Profitând de două zile de ploaie - îi explica scriitorul lui Ion Ghica -, am isprăvit în grabă actul al IV-lea. Iată-l. Dar ai primit pe al II-lea şi al III-lea? Sunt îngrijorat de soarta lor, ţinând seamă de ordinea care domneşte în expedierea scrisorilor. Îmi rămâne să dau naştere actului cinci. Se va face în curând. Când vei lua cunoştinţă despre tot ce-i necesar pentru decoruri şi accesorii - îşi exprima Alecsandri încă o dată îndoielile cu privire la reprezentarea feeriei - îmi vei spune dacă socoţi că piesa va putea fi montată, în acest caz voi revedea textul care a fost scris în fuga condeiului şi care fără îndoială are nevoie de corecturi.

Aventurile lui Pepelea pot fi continuate în fiecare an într-o nouă serie de tablouri. Dar ceea ce contribuie în mod special la succesul acestor feerii este montarea. Cu cât costumele sunt mai bogate sau mai caraghioase, cu cât maşinăriile sunt mai perfecte, cu atât piesa are mai multe şanse să aducă bani. Bănuiesc că Şoimescu şi alţi Darmeţi de acelaşi calibru nu vor căuta să găsească literatură înaltă într-o simplă piesă cu trucuri” - încheia el, trădând că se aştepta la noi atacuri în presă, ceea ce s-a şi întâmplat de altfel.

Câteva zile mai târziu, în „Duminica Mare [8 iunie 1880]”, îl asigura pe Ghica: „O să termin zilele acestea actul al V-lea din Pepelea. Tu trebuie să fi primit de asemenea actul al IV-lea, ieri sau astăzi. Când voi veni la Bucureşti, îmi voi revedea manuscrisul şi voi face schimbările şi corecturile pe care le vom socoti potrivite, pentru a uşura punerea în scenă a acestei maşini cu trucuri.

Crezi totuşi că acest gen de piese, montate bine şi cu grijă - îl întreba el iarăşi pe Ghica - vor atrage publicul din Bucureşti? Dacă ar fi aşa s-ar putea face în fiecare an continuări la piesa primitivă, adăugându-i-se noi tablouri, scoţându-se cele vechi. Ar fi poate o mână destul de bogată de exploatat în interesul casei teatrului. Aceasta nu va împiedica punerea în scenă a unor opere literare care să facă cinste repertoriului nostru dramatic, opere cu tirade frumoase, care sunt jucate de obicei în faţa unei săli aproape goale”.

La 13 iunie, ultimul act al piesei fusese trimis la Bucureşti, aşa cum îl informa Alecsandri pe V.A. Urechia, adăugând însă că întreaga lucrare mai avea nevoie de o revizie (conferă manuscrisul I 50 - Biblioteca „V.A. Urechia”, Galaţi).

Curând după aceea pare să se fi înţeles cu Ghica să plece la Bucureşti. „Sunt obligat a merge la Bucureşti - îi scria el lui Alexandru Papadopol-Callimach la 21 iunie - pentru ca să luăm cu Ghica oarecare măsuri în privirea Teatrului şi să pun la cale înscenarea unei feerii naţionale ce i-am trimis zilele trecute şi care poartă titlul de Povestea lui Pepelea” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

La Bucureşti, Alecsandri nu va fi zăbovit mult, mai ales că era în toiul verii. Întors la Mirceşti, deşi stânjenit de treburi şi de musafiri, s-a apucat îndată de corectarea piesei, astfel că la 9 august îi putea scrie lui Ghica: „Îţi trimit primele patru acte din Pepelea, cât despre al cincilea, trebuie să-l corectez înainte de a ţi-l trimite, şi asta în curând. Am avut o grămadă de afaceri şi de musafiri de la întoarcerea mea - se plângea el prietenului său -. Sper să le termin în curând, şi atunci mă pun pe lucru ca să sfârşesc drama Dezrobirea ţiganilor” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).

De năvala musafirilor la Mirceşti în timpul verii se jeluia şi lui Iacob Negruzzi la 8 septembrie: „toată vara am fost năvălit de musafiri. Tot ce am putut face pe furiş este o feerie naţională pentru teatrul din Bucureşti, intitulată Povestea lui Pepelea” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).

În această scrisoare Alecsandri aminteşte şi de o „comedie în versuri”, pe care n-o începuse încă. Nu ştim de care comedie e vorba, dar aceasta este pomenită şi în scrisoarea pe care i-o adresează lui D.C. Ollănescu-Ascanio la 1 octombrie 1880: „... am făcut o feerie naţională pentru mitocanii din Bucureşti, aceştia fiind mai buni apreciatori de decoruri decât de versuri; şi teatrul având nevoie de reţete mai grase decât cele ce produc scrierile literare. Nu mă las însă de comedia în versuri ce voi începe în curând, căci voiesc a-mi îngâna zilele iernii cu lucrări intelectuale” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Definitivarea feeriei îl va mai sâcâi pe Alecsandri încă o vreme, la acestea adăugându-se şi faptul că trebuise să petreacă două săptămâni la Iaşi, lângă fiica sa care dăduse naştere celei de-a doua nepoate a poetului, Elena, la al cărei botez trebuia să asiste în următoarele zile. La 2 octombrie, înainte de plecarea la Iaşi, nu-şi putea ascunde nemulţumirea pentru agitaţia care-i alungase liniştea: „Gatino mi-a scris pentru a mă ruga să schimb sfârşitul actului al V-lea al feeriei mele - îi spunea el lui Ghica -, asigurându-mă că decorul cu podul lui Traian peste Dunăre nu oferea un interes suficient de mare ca deznodământ. Îmi cere de asemenea, din partea lui Ştefănescu, mai multe motive cu muzică în corpul piesei; aceasta mi-ar fi uşor dacă aş avea manuscrisul, dar el se găseşte la Bucureşti. Mă voi strădui deci să găsesc un nou act V; pentru a izbuti însă, am nevoie de calm şi de singurătate... şi este tocmai ceea ce îmi lipseşte în acest moment. Vom vedea peste zece zile, când voi fi din nou instalat şi îmi voi fi luat reşedinţa de iarnă”.

În aceeaşi lună poetul va pleca la Bucureşti, unde rămâne şi în cursul lui noiembrie, pentru discutarea amănunţită a formei în care va fi reprezentată piesa. Abia în decembrie se poate întoarce la Mirceşti, unde se apucă imediat de îndreptarea ei.

La 17 decembrie îi dădea veşti lui Ghica: „... mă ocup cu îndreptarea şi recopierea lui Pepelea. Va fi gata peste o săptămână. Îţi voi trimite manuscrisul ca să dai să se scoată o copie destinată suflerului. Cât priveşte autograful meu, vei face cu el ce vei dori. Grăbeşte pe d-l Ştefănescu să termine muzica. Acesta este lucrul cel mai greu de învăţat pentru artiştii noştri, căci piesa o vor şti în trei-patru zile”.

Manuscrisul autograf de care e vorba în această scrisoare este, cu siguranţă, cel aflat la Biblioteca Academiei Române sub nr. 813, pe care Ion Ghica l-a păstrat cu grijă, ca pe atâtea alte manuscrise autogrefe ale lui Alecsandri ajunse în posesia sa, iar după moartea acestuia l-a dăruit Academiei, cum dovedeşte însemnarea de pe f. 1r: „Dăruită de Ion Ghica, 1894 aprilie 29”. Este un caiet dictando, de format in-folio mic, conţinând 50 file, din care 49 sunt scrise de Alecsandri pe ambele feţe, cu cerneală neagră, foarte îngrijit, cu puţine ştersături. Pe coperta de carton se află titlul: „Sânziana şi Pepelea. Poveste - feerie - naţională în 5 acturi”, iar pe fila 1r: „Sânziana şi Pepelea, poveste naţională în 5 acturi de V.A. 1880”. Pe fila 1v se află lista personajelor, unde nu se indică decât interpreţii lui Papură şi al Sânzianei.

Copia pentru sufler de care se vorbeşte mai sus pare să se fi păstrat şi ea, şi nu poate fi alta decât aceea păstrată tot la Biblioteca Academiei Române, sub nr. 4.911. Acest manuscris a făcut parte din „colecţiunea Maria Istrati-Capşa” şi a intrat în fondul de manuscrise al Academiei oferit de Dl. Al. Raşcu în anul 1902, luna sept. 15”. Este un caiet dictando, cuprinzând 147 file scrise cu cerneală neagră numai pe recto, rareori pe verso (îndeosebi îndreptări autografe făcute de Alecsandri). Pe fila 1r se află titlul: „Sânziana şi Pepelea. Poveste feerie naţională în V acturi de D-nu Vasile Alecsandri”. Pe filele 1-2 se află lista personajelor piesei, cu indicarea tuturor interpreţilor.

Peste trei zile, la 20 decembrie 1880, Alecsandri ţinea ca şi Ion Ghica să ştie ce chin este să te recopiezi: „Lucrez cu repeziciune la copia lui Pepelea, pe care o voi sfârşi în patru-cinci zile - îl asigura el. Drace! Greu este să te recopiezi! Aş prefera să citesc din Dame sau din Şoimescu.” Pentru a se sustrage acestei impresii apăsătoare, scriitorul evada cu gândul la viitoarea lui scriere, Sfredelul dracului: „De îndată ce voi termina munca asta, voi începe sceneta în chestiune” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Până la 11 ianuarie 1881, Alecsandri îi trimisese lui Ghica atât manuscrisul lui Pepelea, cât şi pe acela al Sfredelului dracului. Farsa fusese între timp reprezentată pe scenă şi întâmpinată de critici violente care îl mâhniseră pe poet. „Păstrează manuscrisul lui Pepelea - îi scria el lui Ghica - dacă aceasta îţi poate face plăcere, cât despre acela al Sfredelului dracului, să mi-l păstrezi ca să fac din el un autodafeu. [...] Nu cred să pot veni la Bucureşti înainte de sfârşitul lui februarie şi în acelaşi timp aş dori să supraveghez ultimele repetiţii generale cu Pepelea. Cum să aranjăm aceasta?”.

La 28 ianuarie Alecsandri îi cerea, nerăbdător, veşti lui Ghica: „Ce noutăţi de la Teatru? [...] Concina este şi ea în studiu? Cât despre feerie, ce mai este cu ea? Ştefănescu a terminat compunerea şi orchestrarea muzicii? Decorurile şi accesoriile sunt gata? Însărcinează-l pe Gatino să-mi facă un raport amănunţit în legătură cu asta. [...] Ţi-am anunţat sosirea mea la Bucureşti pentru sfârşitul lui februarie, îmi va fi imposibil să vin înaintea acestui termen. Va trebui deci să amânăm prima reprezentaţie cu Pepelea pentru începutul celei de a doua săptămâni a postului, când se va calma agitaţia înfrigurată a carnavalului. Balurile, seratele, concertele şi balurile mascate trebuie să stingherească reprezentaţiile teatrale, căci lumea probabil că nu mai ştie unde îi stă capul, atât pare că se distrează şi se ameţeşte iarna aceasta”.

Impedimentele înşirate de Alecsandri în misiva sa erau foarte puternice, dovadă că premiera feeriei a avut loc abia la 29 martie 1881. Între timp poetul urmărea cu atenţie, de la Mirceşti, evoluţia pregătirilor. Acestea mergeau destul de bine, pentru că îngrijorarea şi îndoielile sale cu privire la reuşita piesei, exprimate mai înainte, păreau să se risipească: „Să sperăm că Pepelea nu va fi mai prejos decât Sfredelul - îi scria el la 1 martie lui Ion Ghica -. De aceea mă străduiesc să pun această feerie pe roate. Una din principalele condiţii ale succesului, pentru acest gen de piese, este ca artiştii să joace cu vioiciune şi ca trucurile maşinistului să nu dea greş.

Dacă muzica lui Ştefănescu este reuşită, cu atât mai bine pentru el; îmi va face o adevărată plăcere să-i procur librete de operetă pentru iarna viitoare. Vreau ca, în ciuda reproşurilor violente ale ziarului „Independenţa” şi ale „Românului”, direcţia ta să inaugureze feeria naţională, marea dramă în versuri şi opera comică românească. [...] Voi pleca tot miercuri seara, adică la 4 martie, însoţit de Paulina, care vrea [...] să asiste la premiera lui Pepelea” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).

Perseverenţa lui Alecsandri de a asigura o prezentare cât mai strălucită feeriei sale avea la bază atât convingerea sa că Pepelea era mai presus de farsa Sfredelul dracului, care obţinuse un mare succes de public, cât şi dorinţa fierbinte de a da o ripostă atacurilor îndreptate de ziarele „Independenţa” şi „Românul” împotriva lui Ion Ghica, directorul Teatrului Naţional, ca şi împotriva comitetului teatral condus de acesta şi din care făceau parte Titu Maiorescu şi Alecsandri însuşi. Acest comitet teatral avea să fie în curând reorganizat, în urma plecării lui Ghica, numit ambasador al ţării la Londra. Maiorescu şi Alecsandri se vor retrage şi ei.

Evenimentul era comentat îndată, cu răutate şi minimalizând meritele scriitorului, de „Literatorul”, nr. 9 din septembrie 1881), în Cronica semnată de T.M. Stoenescu: „Este locul, credem - spunea acesta - să vorbim şi despre noua compunere a Comitetului teatral. Regretăm retragerea d-lui Maiorescu, fără a regreta însă şi pe a d-lui Alecsandri: nu că dl. Alecsandri nu era un bărbat demn din toate privinţele de a ocupa un asemenea scaun; dar d-nia sa locuia la ţară şi să interesa de teatru ori de câte ori imaginaţiunea sa fecundă da naştere la câte o Sânziana şi Pepelea. Să i-o spunem marelui bărbat: a fost cam egoist, şi acest egoism să pronunţă astăzi şi mai mult, când ne putem da seama că maestrul nu şi-a format singur nici un urmaş. Avut, înzestrat cu toate darurile, a trăit fericit şi ne-a înduioşat ca o privighetoare la ale cărei accente ne uimim, dar nu plângem”.

Scârbit de atmosfera de invidie şi răutate de la Bucureşti, care atinsese culmi nebănuite în urma premierii sale, la 6 aprilie în acest an 1881, cu marele premiu Herăscu-Năsturel al Academiei, scriitorul se retrage iarăşi la Mirceşti, unde îl aşteptau mai multe proiecte literare. Solicitat de Iacob Negruzzi să-i trimită ceva pentru publicare în „Convorbiri”, poetul îi expediază Sfredelul dracului - „o piesă care s-a jucat cu mult succes în iarna trecută la Bucureşti” - şi Pepelea. Nu ştim ce obiecţii va fi avut Negruzzi, dar răspunsul lui Alecsandri la acestea pare destul de iritat: „Fă cu Pepelea şi cu Sfredelul dracului ce-i găsi de cuviinţă. Ţi le-am trimis numai şi numai pentru că mi le-ai cerut” (conferă Vasile Alecsandri, Cele mai frumoase scrisori).

Sânziana şi Pepelea conţinea, cum am văzut, aluzii transparente la starea socială şi politică a ţării, ceea ce explică ezitarea lui Negruzzi de a o publica. Ambele piese trimise de Alecsandri au apărut totuşi în „Convorbiri”, dar numai farsa - neutră - Sfredelul dracului, în acel an (1 noiembrie 1881, nr. 8). Sânziana şi Pepelea va fi publicată abia peste doi ani în paginile revistei (1883; nr. 6 din 1 septembrie; nr. 7 din 1 octombrie; nr. 8 din 1 noiembrie).

Deşi Teatrul Naţional de la Bucureşti va trece printr-o lungă perioadă de criză, cei mai buni actori părăsindu-l, feeria lui Alecsandri continua să se joace, în condiţii destul de grele, pe care le zugrăveşte Matei Millo într-o scrisoare adresată vechiului său prieten în noiembrie 1882: „...nu mi se dă nimic să joc - se plânge el - nici măcar vechile mele roluri, în care aş mai putea fi încă necesar acestui nenorocit teatru. Ah! da, foarte nenorocit, pentru că în clipa aceasta se găseşte într-o mare neorânduială. D-na Romanescu a părăsit teatrul, Manolescu şi Anicuţa [Popescu] au părăsit de asemenea teatrul; iată-ne mai puţini cu trei primi interpreţi şi dintre cei mai buni.

De aceea Comitetul nu ştie unde îi e capul! Este o neînţelegere, o anarhie, un întreg Babel în acest Teatru. Am făcut zilele acestea două repetiţii cu Pepelea şi mă ocup serios de rolul meu... nu am jucat niciodată acest gen de caracter, voi încerca totuşi să îl fac cât pot mai bine. Cred că vor să joace Pepelea duminica viitoare, 19 curent! Te înştiinţez numai că nu avem o Sânziana, Romaneasca nemaifiind în Teatru. Au dat rolul Dăneascăi, căreia îi lipsesc exact calităţile cerute de rol: tinereţea şi drăgălăşenia. Numai Amalia ar putea juca convenabil acest rol” (conferă Scrisori către Vasile Alecsandri).

Alarmat de imaginea sumbră a scenei naţionale înfăţişată de Millo, Alecsandri se grăbeşte să-i scrie lui Gr. Cantacuzino, directorul de atunci al Teatrului Naţional din Bucureşti: „Aflu cu mirare risipirea trupei! - sună scrisoarea sa datată: „Mirceşti, 13 decembrie 1882” - . Ce i-a apucat pe Romaneasca, pe Popeasca şi pe Manolescu? Adevăraţii artişti nu părăsesc un teatru căruia îi datorează succesul şi reputaţia lor. Purtându-se astfel, dovedesc că le pasă de arta dramatică şi de progresul scenei naţionale cât le pasă, de o ciubotă veche [...].

Montaţi feeria Pepelea? Lăsând la o parte orice amor propriu de autor, cred că aţi avut o idee bună. Această ghiduşie a adus şi va aduce bani, distrând în acelaşi timp publicul. Dar dacă Romaneasca lipseşte pentru rolul Sânzianei, cui vă gândiţi să încredinţaţi acest rol?

Trebuie o femeie frumoasă şi care să producă un oarecare efect, atât prin ţinuta sa, cât şi prin cântecul şi jocul său, de aceea îl destinasem de la început lui Wellner [cum am văzut, dealtfel, indicat în manuscrisul, piesei rămas la Ion Ghica]. [...] Oricare alta afară de ea va fi, credeţi-mă, nepotrivită în rolul Sânzianei şi feeria va şchiopăta în chip neplăcut. Dacă rolul este deja dat unei alte artiste, direcţia are dreptul să i-l retragă atunci când autorul cere acest lucru” (conferă Vasile Alecsandri. Corespondenţă).

Un lucru pare foarte curios în legătură cu Sânziana şi Pepelea: faptul că Alecsandri n-a spus un cuvânt despre ea fratelui său, care află că a fost scrisă abia în octombrie 1883, când citeşte primele două acte apărute în „Convorbiri”. „Nu mi-ai cerut niciodată părerea asupra Sânzienei şi Pepelea - scrie Iancu Alecsandri fratelui său la 5 octombrie din acest an - şi aceasta pentru un motiv foarte simplu: această feerie îmi era necunoscută. Acum nu mai este aşa, «Convorbirile» din septembrie dau primele două acte şi pot, după ce le-am citit în linişte - graţie unei zile infernale care m a făcut să rămân în cameră - pot, spun, să-ţi trimit «complimentul cel mai drăgălaş asupra Sânzienei şi Pepelea»... Nu mi s-a părut că este nevoie să aştept ultimele acte pentru a-ţi spune părerea mea asupra noii tale creaţii. Încep prin a te asigura că rar am râs la vreo lectură, aşa cum am făcut-o citind, mai cu seamă, actul al doilea. Totuşi nu mai râd, vai! ca altădată.

În acest al doilea act, tipurile, atmosfera în care se mişcă, limba ea însăşi, totul se ţine şi se leagă printr-o legătură preţioasă, mai cu seamă într-o feerie: veselia. Sunt sigur că scriind-o trebuie să fi râs ca şi cum am fi văzut interpretând aceasta pe Sainville (Papură-Grenier, Păcală-Chalcas). Exact aşa am cetit eu piesa ta, m-am distrat la sfârşit notând câteva găselniţe care, numai ele, ar fi făcut succesul unei comedii întregi în cinci acte a unuia din dramaturgii noştri (cu excepţia lui Rosetti, care dovedeşte multă dibăcie în piesele sale şi care va deveni cineva dacă va pătrunde ceva mai mult în spiritul şi în dialectul popular).

Augustate este aşa de bine găsit că într-o zi vor fi în stare, acolo, să-l adopte de-a binelea. În politică, pomelnicul partidelor este foarte amuzant şi se găseşte cum nu se poate mai bine legat de decoraţiile zoologice. Mărturiseşte că te-ai gândit la prinţul Dimitrie. Cât priveşte aluziile, Răscumpărarea baloanelor este o adevărată capodoperă. Rău progresişti, giumătate de împărăţie fără ipotecă, Pepelea din botez sau de aiurea, verbul aproximativeşii etc., etc., toate acestea alcătuiesc o comoară de noutăţi încântătoare care, bine spuse, ar trebui să cucerească o sală” (conferă Scrisori către Vasile Alecsandri).

Tăcerea păstrată de Alecsandri faţă de fratele său cu privire la Sânziana şi Pepelea rămâne inexplicabilă, cu atât mai mult cu cât ei se văzuseră cu un an mai înainte, în mai 1882, când poetul se dusese în Franţa pentru a participa la serbările felibrilor. De asemenea, corespondenţa lor fusese foarte susţinută, în acest timp, schimbând adesea între ei păreri asupra noii piese a lui Alecsandri, Fântina Blanduziei. Ba chiar, în acel mai 1882, poetul îl vizitase şi pe Ion Ghica la Londra, unde pusese la cale, împreună cu Kingston, traducerea şi reprezentarea pe o scenă londoneză a feeriei sale. Pe Beatty Kingston, publicist şi om de teatru englez, Alecsandri îl cunoscuse cu ani în urmă la noi în ţară, avându-l chiar oaspete la Mirceşti, în 1876, împreună cu Crawley, care urma să ia concesiunea căilor ferate. În 1878, Kingston publicase traducerea în engleză a lui Peneş Curcanul şi se afla în bune relaţii cu Ion Ghica.

Alecsandri însă nu se va apuca decât în iarna anului 1883 de traducerea în limba franceză a piesei, după care Kingston urma să o traducă în engleză, pentru a încerca reprezentarea ei la Londra. Acest proiect nu s-a realizat, dar mai târziu poetul se gândea să ceară lui Kingston să traducă în engleză piesa Ovidiu.

Momentul în care Alecsandri începe traducerea în franceză a feeriei sale este menţionat în scrisoarea pe care o adresează lui Ion Ghica, la 30 noiembrie 1883, de la Mirceşti, unde se instalase, ca de obicei, pentru iarnă. El zugrăveşte mai întâi cadrul feeric în care se afla, apoi îşi informează prietenul cu privire la proiectele sale: „A nins o mare parte din noapte şi azi-dimineaţă arborii grădinii, încărcaţi de fulgi de zăpadă, ofereau un spectacol încântător. Iarna are şi ea marile ei frumuseţi, pentru cine este în stare să le aprecieze; cu toate acestea, trebuie să le admiri prin ferestrele unei camere încălzite. În ce mă priveşte, ador temperatura de afară scoborâtă la 16° sub zero, atunci când mă desfăt într-o atmosferă de 16° deasupra lui zero.

Acest timp este pentru mine un îndemn la lucru, îmi dă furnicături în degetele care ţin condeiul, dar nu ştiu ce să scriu: până acum nimic nu a venit să pună stăpânirile pe creierul meu, pentru a-l face să clocotească: Şi, cu toate acestea, vreau să mă apuc de lucru. Ce fel de lucru? Ascultă descrierea pe care mi-ai făcut-o despre deschiderea Alhambrei [teatru din Londra] mi-a dat ideea de a transpune în limba franceză feeria mea Pepelea şi de a ţi-o trimite, pentru a o înmâna lui Kingston. Am mai vorbit cu el despre acest proiect şi îl cred în stare de a-l pune în practică. Nu cunoaşte oare el pe toţi directorii de teatru, pe toţi regizorii din Londra? Dacă piesa ar avea oarecare şansă de a fi montată acolo; aş veni eu însumi pentru a mă înţelege cu impresarul şi traducătorul în limba engleză al acestei feerii. Noi trei şi cu ajutorul tău am introduce schimbările cerute de scena engleză şi i-am da dezvoltări potrivite cu mijloacele de care se dispune la Londra pentru o mare punere în scenă” (conferă Vasile Alecsandri; Cele mai frumoase scrisori).

Peste câteva zile îi scria iarăşi lui Ghica despre mersul traducerii, în cursul căreia îmbogăţea textul cu părţi noi. Comparând piesele reprezentate de obicei la Londra cu ale noastre, Alecsandri ajungea concluzia că ultimele erau net superioare: „Am văzut unele feerii în timpul diverselor mele călătorii la Londra şi, în afară de decoruri şi de costume, mi-au părut atât de stupide, încât poţi să apreciezi, prin comparaţie piesele unuia dintre autorii noştri dramatici.

Actualmente la Alhambra L’anneau d’or intră, după câte mi-ai spus, în aceeaşi categorie. Aceasta mă încurajează să împing Sânziana înspre Londra; are unele părţi originale, care ar putea pleda în favoarea sa, mai cu seamă dacă Kingston ar vrea să se ocupe de ea” (conferă scrisoare datată „Mirceşti, 3 decembrie 1883”).

Traducerea, cuprinzând fragmente din actele I şi V; se păstrează la Biblioteca Academiei Române - în manuscrisul francez nr. 179, un caiet dictando; cu 21 file scrise de Alecsandri cu cerneală neagră, pe ambele feţe, cu ştersături şi reveniri (câteva file, numerotate la rând, sunt legate greşit). Lucrul la ea a fost curmat de răspunsul lui Kingston, care eră de natură să stingă entuziasmul lui Alecsandri.

„Începusem traducerea Sânzianei - îi scrie el lui Ghica la 12/24 decembrie 1883 - şi lucram la ea cu tragere de inimă, când răspunsul lui Kingston a venit să azvârle un duş rece peste înflăcărarea mea. Îmi spune că feeriile „nu mai au rost decât ca prolog sau antipasto la un soi de divertisment cu totul englezesc, care se numeşte pantomimă”. Este chiar fraza lui - nu o înţeleg prea bine... El adaugă că aceste pantomime-feerii cer dialoguri pline de culoare locală, de aluzii la politica şi la evenimentele zilei.

Încă o frază care pluteşte în ceaţă. Dar din tot ceea ce-mi spune înţeleg că, dacă îmi continui lucrul, va fi zadarnic, căci îmi va fi imposibil să-l împănez cu aluzii politice şi actualităţi londoneze, transpuse în versuri, necunoscând engleza şi trăind în afara mişcării marelui oraş. Numai, Kingston, care face teatru, ar putea să preia această treabă, servindu-se de canavaua şi chiar de dialogurile Sânzienei, ar obţine astfel nu o feriie-pantomimă, dar o piesă de mare spectacol, în genul piesei Călătorie în lună, pe care am văzut-o împreună, cred, sau Pădurea răbdării, pe care am văzut-o cu Dimitrie [Ion Ghica]. Kingston îmi cere totuşi să-i trimit un scenario... Tu ce crezi?” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori. Însemnări).

Nici proiectul făcut împreună cu compozitorul suedez Ivar Hallstrom (care compusese muzica pentru piesa Neaga de Carmen Sylva), de a face din Sânziana o operă comică, n-a fost realizat. Acesta îi scria lui Alecsandri la 30 ianuarie 1884 că era gata să înceapă lucrul: „Tocmai sunt câteva zile de când am terminat orchestraţia pentru Neaga, aşa că acum nu am nimic de făcut şi, cum pentru mine lucrul este viaţa, vă rog să-mi trimiteţi cât mai repede feeria dumneavoastră.

Îmi închipui că este în ea o bogăţie de poezie şi că melancolicele şi suavele melodii ale ţării dumneavoastră vor putea să-mi servească încă o dată ca mijloc de a face să vibreze unele corzi naţionale. [...] Deci, trimiteţi-mi piesa de îndată, cu poşta fulger, vă rog! Nu este necesar, dealtfel, să pierdem din vedere încântătorul proiect al unei opere comice (în stilul lui Scribe), eu lucrez repede, ştiţi aceasta, mai cu seamă când voi avea ceva care să mă intereseze!” (conferă Scrisori către Vasile Alecsandri).

Alecsandri se lecuise însă, după experienţa cu Kingston, astfel că n-a mai dat curs acestei oferte. Cu Kingston a încercat şi mai târziu o colaborare, îndeosebi pentru traducerea în engleză a unora dintre poeziile sale, cel puţin acest lucru se înţelege din cele scrise lui Ghica la 12/24 noiembrie 1884: „... iată câteva mici note asupra cuvintelor care încurcă pe Kingston: odoleană - gentiane; romaniţă - camomiile sauvage; măzărele sau măzărică - pois de senteur; Pepelea - personaj din poveştile populare, reprezentând spiritul şiret al poporului; catrinţă - un fel de şorţ dublu, brodat cu culori strigătoare, pe care-l poartă ţărăncile noastre. Şi acum vânt bun în pânzele galerei amabilului nostru traducător” (conferă Vasile Alecsandri, Corespondenţă).

Poate că tot gândul de a reprezenta pe o scenă străină feeria îl determina pe Alecsandri să ceară în 1888, de la Paris, unde se afla în calitate de ambasador al României, volumul din „Convorbiri” în care apăruse Sânziana. „M-ai îndatori foarte mult - adresa el rugămintea lui Negruzzi, la 3 ianuarie 1888 - dacă mi-ai trimite volumul de «Convorbiri» în care se află tipărită feeria mea Pepelea şi Sânziana şi în aşteptarea acestui prezent de Anul Nou te îmbrăţişez” (conferă Vasile Alecsandri, Scrisori).

După această dată nu mai avem ştiri despre intenţiile scriitorului cu privire la Sânziana şi Pepelea, pe care n-a publicat-o niciodată în volum.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …