Roman

Romanul există ca specie epică, nu întotdeauna distinctă însă, încă din antichitate, când a fost ilustrat de scriitori precum Petronius (Satyriconul), Apuleius (Măgarul de aur), Longos şi Heliodor.

În evul mediu, prin roman se înţelegea o operă narativă în proză sau în versuri, scrisă într-o limbă clasică (precum Roman de la Rose, Roman de Renart etc.). După conţinutul lor, romanele din evul mediu pot fi clasificate în: cavalereşti, eroice, galante, pastorale, scrise în spirit aristocratic.

În perioada Renaşterii, romanul cunoaşte primele sale concretizări moderne, ca viziune şi ca modalitate, precum şi o sferă de cuprindere tematică şi tipologică mai largă, prin Rabelais, Cervantes, proza picarescă.

În epocile următoare, în funcţie de schimbările sociale care au avut loc, de îmbogăţirea continuă a ariei de cunoaştere, de dezvoltarea generală a ştiinţei şi filosofiei, a literaturii şi artei înseşi, ca şi prin contribuţiile unor scriitori deosebit de originali, romanul se diversifică, atât sub raportul problemelor abordate, cât şi sub acela al mijloacelor de expresie.

Începând cu secolul al XIX-lea, romanul devine una dintre speciile cele mai reprezentative şi mai cultivate, exprimând gustul şi mentalitatea momentului istoric respectiv şi tinzând să contureze tablouri reprezentative ale epocii.

În secolul al XX-lea, romanul capătă o largă dezvoltare în toate literaturile lumii. Interesul pentru roman creşte necontenit, fapt care face să se diversifice neîncetat şi modalităţile sale narative.

Dintre toate speciile literare, romanul este cel care cunoaşte cea mai largă diversitate tematică. Astfel, potrivit temelor tratate, romanul poate fi: filosofic, sentimental, umoristic şi de moravuri, exotic, picaresc, epistolar, poliţist, psihologic, istoric, de aventuri, pedagogic (Emile, de J.J. Rousseau), fantastic, ştiinţifico-fantastic, rural, citadin.

Potrivit viziunii estetice sau curentului artistic în care se integrează, romanul poate fi: romantic, realist, naturalist, suprarealist, existenţialist, bildungsroman (roman al formării, al devenirii), pentru copii, pamfletar etc. Din punct de vedere al structurii materiei, al compoziţiei, romanul poate fi: epopeic, fluviu, ciclic, foileton etc.

În literatura română, romanul a apărut la jumătatea secolului al XIX-lea, prin încercarea lui Mihail Kogălniceanu (Tainele inimii) şi creaţiile lui Dimitrie Bolintineanu (Manoil, Elena). Abia odată cu Ciocoii vechi şi noi, de Nicolae Filimon, se realizează primul roman românesc de valoare.

Realizări de prestigiu sunt puţine până la sfârşitul primului război mondial [Duiliu Zamfirescu (Viaţa la ţară, Tănase Scatiu), Ioan Slavici (Mara), Ion Agârbiceanu (Arhanghelii), Mihail Sadoveanu (Neamul Şoimăreştilor) etc.], când apare Ion, de Liviu Rebreanu, urmat la scurt timp de alte capodopere, aparţinând lui Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat-Bengescu etc.

Romanul este o specie a genului epic, de mare întindere, cu o acţiune complexă, care se desfăşoară pe mai multe planuri, de-a lungul unei anumite perioade de timp şi angajând un număr mare de personaje.

Are o acţiune complexă şi de mare întindere, mai multe planuri ale acţiunii, cărora le corespunde câte un conflict, personaje numeroase, prezintă destinul unor personalităţi bine individualizate sau al unor grupuri, înfăţişează aspecte bogate din viaţa unei societăţi, presupune un anumit grad de adâncime a observaţiei sociale şi analizei psihologice, cunoaşte o mare varietate de forme.