Rolul bisericii în societatea feudală. Organizarea bisericească pe teritoriul României

Biserica a jucat un rol însemnat în formarea culturii feudale. Ceea ce afirma Friedrich Engels cu privire la biserica romano-catolica este valabil în mare parte şi pentru cea ortodoxă: „Ea învăluia orânduirea feudală cu aureola graţiei divine. Ea îşi întocmise ierarhia ei proprie după modelul feudal şi, în sfârşit, era cel mai mare dintre seniorii feudali...”.

Tot Engels explica, în Războiul ţărănesc german, modul cum biserica a ajuns să deţină „monopolul asupra pregătirii intelectuale”, cum „cultura însăşi a căpătat un caracter esenţialmente teologic”, subliniind că „această supremaţie a teologiei pe întregul tărâm al activităţii intelectuale era în acelaşi timp consecinţa necesară a poziţiei bisericii ca chintesenţă şi consfinţire a dominaţiei feudale existente”.

Biserica a exercitat vreme îndelungată şi în ţările noastre un adevărat monopol al culturii scrise. Sub conducerea bisericii s-au organizat principalele centre de activitate cărturărească şi artistică ale evului mediu, care au fost timp de câteva veacuri marile mănăstiri. Principal sprijin al feudalismului, consfinţind exploatarea maselor populare, biserica a promovat dezvoltarea relaţiilor feudale şi a contribuit, la sud şi est de Carpaţi, la păstrarea formaţiunilor politice proprii. În acelaşi timp, biserica va sprijini eforturile de apărare împotriva tendinţelor de cotropire ale unor puteri străine, care încercau să impună o altă credinţă, fie ea catolică, fie mai târziu mahomedană.

În astfel de condiţii, organizarea bisericii este una dintre problemele importante ale istoriei societăţii şi culturii feudalismului timpuriu. Atât pentru organizarea ierarhică a bisericii, cât şi pentru formele de cult şi, mai ales, pentru limba însăşi a slujbei bisericeşti-fapt cu profunde urmări asupra întregii culturi feudale - dominaţia bulgară asupra unei părţi din teritoriul de la nordul Dunării (veacurile IX-X) a avut o mare însemnătate.

Atestat cu certitudine în sânul populaţiei băştinaşe daco-romane încă din veacul al IV-lea, creştinismul s-a răspândit în regiunile din nordul Dunării în forme populare. Legăturile acestor comunităţi cu cele existente în Dobrogea sau eventual pe malul stâng al fluviului, în punctele stăpânite de Imperiul roman de răsărit - pentru a nu mai vorbi de cetăţile episcopale din nordul Peninsulei Balcanice - deşi nu sunt cunoscute astăzi, vor fi fost, totuşi, destul de strânse.

Analiza lexicului privitor la viaţa religioasă nu lasă a se vedea însă urmele unei adevărate organizări bisericeşti. Singurul termen de păstorire transmis în limba noastră din epoca creştinismului primitiv este acela de preot (presbyter). Legăturile ierarhice ce vor fi existat în această epocă au fost întrerupte în secolul al VII-lea, odată cu încetarea activităţii centrelor episcopale de la Dunăre şi ţărmul pontic.

Începuturile de organizare bisericească mai temeinică se leagă, astfel, de cristalizarea unor formaţiuni feudale, care au simţit nevoia sprijinului pe care îl putea aduce biserica. Aceste începuturi s-au realizat sub egida statului bulgar, a cărui dominaţie a favorizat, şi pe această cale, dezvoltarea noilor relaţii înlăuntrul societăţii de la nordul Dunării. Faptul e atestat şi de originea slavo-bulgară a termenului de vlădică sau a altora care privesc slujba religioasă (utrenie, vecernie etc.).

Remarcabila operă de organizare bisericească începută în Bulgaria sub Boris-Mihail urmărea două ţeluri pozitive. Pe plan intern, biserica era chemată să uniformizeze „legea” - civilă ca şi religioasă - sub care trăiau grupurile atât de pestriţe din statul lui Boris. Aflate pe trepte diferite de civilizaţie, aceste populaţii: greci, protobulgari, vlahi şi slavi au primit o organizare comună de feudalism timpuriu.

Pe planul relaţiilor internaţionale, Boris a căutat să ridice poziţia Bulgariei; de aici îndelungata sa căutare între Roma şi Constantinopol, în vederea recunoaşterii unei patriarhii - sau măcar a unei arhiepiscopii - autocefale proprii. Rezultatele politicii lui Boris, asigurate încă din 893, se vor desăvârşi sub Simeon, cu ajutorul discipolilor lui Chirii şi Metodiu. Avem a face, în toate privinţele, cu o sinteză culturală slavo-bizantină, a cărei înrâurire se manifestă în chip neîndoielnic în mediul românesc.

Încadrată mai întâi în ierarhia constantinopolitană cu titlul de arhiepiscopie autocefală, biserica bulgară capătă, în 932, rangul de patriarhat, când mitropolitul Damian al Dârstorului a fost proclamat patriarh de senatul imperial, din ordinul împăratului Romanos Lekapenos. Sediul conducerii bisericii bulgare a cunoscut în cursul veacului al X-lea mai multe strămutări, pentru ca, trecând prin Vidin, să ajungă la Ohrida.

Stăpânitorii bulgari nu puteau să se dezintereseze de teritoriile situate la nordul Dunării. Dacă nu avem nici o informaţie despre organizarea unui episcopat deosebit pentru aceste ţinuturi, sub obedienţa patriarhiei bulgare, ştim, de pildă, că autoritatea episcopiei de Branicevo se întindea şi în Banat. Aceeaşi trebuie să fi fost situaţia şi pentru Vidin, ca şi pentru marele centru eclesiastic de la Dârstor.

Informaţii mai bogate avem asupra organizaţiei religioase dobrogene, legate de scaunul Dârstorului. Cucerirea bizantină a Bulgariei a dus la subordonarea Dârstorului - redus la gradul de episcopie - faţă de Ohrida, pentru ca apoi, între 1059-1063, să fie înălţată la rangul de mitropolie. În veacul al XII-lea, această mitropolie a „oraşelor paristriene” devine simbolul autonomiei tot mai depline de care se bucură acest teritoriu. În veacul următor, se ridică tot mai mult în importanţă un centru din nordul Dobrogei, dezvoltat în secolele anterioare, anume Vicina. Aici întâlnim, în cursul veacului al XIII-lea, o arhiepiscopie, ridicată apoi - la începutul celei de-a doua jumătăţi a acestuia - la rangul de mitropolie.

Organizarea eclesiastică de la Vicina a reprezentat una din căile importante de pătrundere a culturii bizantine în părţile noastre. De la Vicina a fost adus primul mitropolit al Ţării Româneşti, Iachint, atunci când consolidarea statului feudal Ţara Românească a impus prezenţa pe lângă domnul ei a unui ierarh de rang superior. Chemarea lui Iachint este, probabil, urmarea unor legături mai vechi între Ţara Românească şi regiunea Dobrogei.

În ce priveşte Moldova, subordonarea bisericească pe care o constatăm faţă de Halici, în veacul al XIV-lea, îndreptăţeşte ipoteza că o bună parte a teritoriului ei va fi cunoscut această dependenţă încă din vremea dominaţiei cnejilor Haliciului. Într-adevăr, Petru I trimite spre sfinţire ca episcopi pe Iosif, viitorul mitropolit al Moldovei, şi pe Meletie, la mitropolitul Antonie al Haliciului.

Tot din vremea dominaţiei bulgare în nordul Dunării şi din aceea a revenirii Bizanţului în stăpânirea regiunilor dunărene au rămas şi cele mai vechi urme arheologice sau menţiuni documentare cu privire la viaţa monastică în părţile noastre. Aşezarea mănăstirească descoperită de curând la Basarabi datează de la sfârşitul secolului al IX-lea şi exista încă la sfârşitul celui de-al X-lea, după cum o atestă inscripţia cu data de 992. Pe de altă parte, Legenda sfântului Gerard aminteşte de mănăstirea cu „călugări greci”, întemeiată de Ahtum la Morisena-Cenad, căreia acesta îi acorda importante drepturi feudale.

Check Also

Evoluţia societăţii pe teritoriul României în secolele XI-XII

Pecenegii şi cumanii pe teritoriul României Aşezarea pecenegilor Dezvoltarea firească a societăţii româneşti în toate …

Construcţia democraţiei postdecembriste în România

Ultimul deceniu al secolului al XX-lea marchează în România trecerea de la un regim totalitar …

Economia şi societatea în timpul marii crize

Criza economică din 1929 Criza economică, un fenomen fără precedent, a început în 1929 în …

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …