Rezistenţa antiotomană a Ţării Româneşti în condiţiile luptelor interne (1418-1428)

La moartea lui Mircea cel Bătrân, ca urmare a luptelor glorioase conduse de marele domn, Ţara Românească reuşise să-şi păstreze independenţa faţă de Imperiul otoman, în 1418, însă, bazele pe care se consolidase această independenţă se arătau a fi şubrede. Pe plan intern, epoca ce a urmat morţii lui Mircea se caracterizează prin reluarea luptelor feudale interne şi prin destrămarea treptată a puterii domneşti înjghebate de Mircea cel Bătrân.

Aceste lupte, purtate de grupările boiereşti interesate în consolidarea propriei lor puteri prin veşnica răsturnare a domnilor, au slăbit Ţara Românească, tocmai în vremea când ea avea să facă faţă unei puternice presiuni otomane. Mai mult încă, turcii au găsit în acest timp, în persoana unor domni ca Radu Praznaglava sau Alexandru Aldea, unelte docile ale unei politici de aservire a Ţării Româneşti.

Pe de altă parte, criza din Imperiul otoman, cauzată de războaiele interne - care a fost atât de abil folosită de Mircea cel Bătrân în politica sa externă - spre sfârşitul domniei lui fusese depăşită, astfel încât nu mai putea fi vorba de folosirea unor pretendenţi împotriva altora. Dimpotrivă, în timpul domniei lui Mahomed I (1413-1421), dar mai ales în vremea lui Murad al II-lea (1421-1451), Imperiul otoman a dobândit posibilitatea de a fi aproape permanent în ofensivă împotriva ţărilor vecine.

După 1418, se produce, deci, o schimbare a raportului de forţe la Dunăre, în defavoarea Ţării Româneşti. Această schimbare avea să-şi manifeste urmările chiar în primii ani de după moartea lui Mircea cel Bătrân, astfel încât fiul şi urmaşul său, Mihail, a condus ţara în condiţii excepţional de grele, în timpul domniei acestuia turcii atacând în mai multe rânduri teritoriul Ţării Româneşti.

Primele atacuri turceşti, din 1419, au fost respinse de armatele conduse de Mihail; turcii au revenit însă în august 1419 şi au invadat Ţara Românească, fiind respinşi din nou cu ajutorul ungurilor. În toamna aceluiaşi an, au loc noi lupte cu turcii în jurul Severinului, unde venise şi Sigismund de Luxemburg, pentru a organiza apărarea regatului ameninţat.

Cu acest prilej, profitând şi de situaţia grea a ţării, regele Ungariei a anexat Severinul, pe care, împreună cu Mehadia şi Orşova, l-a pus sub comanda lui Pippo Spano, conducătorul forţelor militare menite să apere Dunărea în această regiune. La pierderea Severinului, s-a adăugat apoi şi anexarea Dobrogei la Imperiul otoman, în urma marii expediţii din primăvara anului 1420, când turcii au devastat cumplit Ţara Românească, luând în robie numeroşi locuitori. În iulie 1420, regele Poloniei considera Ţara Românească supusă turcilor, iar în Moldova se luau măsuri de apărare împotriva cotropitorilor, care asediau Cetatea Altă.

Pierderile teritoriale suferite de Ţara Românească în aceşti ani au dezlănţuit o violentă criză politică înlăuntrul ţării, o mare parte a boierimii susţinând, împotriva lui Mihail - care dispare în cursul luptelor - pe un anume Radu, alt fiu al lui Mircea cel Bătrân, ce se arăta dispus la concesii faţă de turci, înscăunarea acestuia reprezintă victoria unui grup de mari boieri, care - în cadrul luptelor feudale dezlănţuite după moartea lui Mircea - a profitat de expediţia turcească din 1420, căutând să guverneze pe bază de înţelegere cu turcii.

Noul domn a încheiat o înţelegere cu sultanul, prin care a sacrificat condiţiile obţinute prin luptă de Mircea cel Bătrân, admiţând nu numai să plătească haraci, dar şi să permită trecerea prin Ţara Românească a trupelor turceşti, care, în anul 1421, au prădat sudul Transilvaniei. Atitudinea sa era nefirească pentru Ţara Românească, unde existau forţe capabile să ducă o politică de rezistenţă faţă de turci. Aşa se explică de ce Radu a fost dispreţuit chiar de unii din contemporanii săi, care l-au numit Praznaglava (cap gol, prost).

Împotriva acestei politici ce tindea să transforme Ţara Românească într-un stat vasal turcilor, are loc o largă acţiune, la care aderă şi o bună parte a marii boierimi şi care - în toamna anului 1422 - reuşeşte să aducă pe tron pe Dan al II-lea, fiul lui Dan I. Înscăunarea acestuia era semnul reluării luptei împotriva turcilor, în scopul restabilirii unor raporturi compatibile cu situaţia Ţării Româneşti. În numele acestui program a fost ales Dan al II-lea, care, pentru modul cum a condus lupta vreme de câţiva ani, merită numele de cel Viteaz. În timpul acestor lupte, Ţara Românească a primit şi ajutorul regatului maghiar.

Înscăunarea lui Dan al II-lea a fost privită de turci ca un gest de rupere a relaţiilor stabilite de Radu. De aceea, la începutul anului 1423, o mare oaste turcească a trecut Dunărea, cu scopul de a alunga pe domn şi de a-l înlocui din nou cu Radu Praznaglava. Turcii au fost însă înfrânţi, la 26 februarie 1423, lăsând pe câmpul de luptă - după un izvor contemporan - 36.000 de morţi.

O nouă expediţie turcească din acelaşi an - venită să aducă pe tron pe acelaşi Praznaglava, unealta turcilor - a fost respinsă de oastea lui Dan al II-lea, cu ajutorul lui Pippo Spano. Trupele celor doi au trecut apoi Dunărea, iar cetăţile de pe malul stâng al fluviului au fost recucerite. Aceasta este prima expediţie ofensivă împotriva turcilor la care a participat oastea Ţării Româneşti după moartea lui Mircea cel Bătrân, ale cărui zile glorioase păreau să reînvie.

Dan al II-lea a încercat chiar să imite exemplul marelui său predecesor, căutând să organizeze o acţiune ofensivă mai largă împotriva turcilor. În anul 1425, domnul Ţării Româneşti, însoţit de Pippo Spano, a trecut Dunărea, în fruntea unei puternice armate, ocupând câteva cetăţi şi obţinând o frumoasă victorie asupra turcilor lângă Vidin. Această oaste era însoţită de un fiu al fostului ţar bulgar Şişman, care urma să fie înscăunat ca ţar al Bulgariei eliberate.

Amintirea acestor lupte purtate de trupele Ţării Româneşti dincolo de Dunăre - care au trezit speranţe de eliberare în rândurile populaţiei - a fost păstrată în folclorul balcanic, în care domnul este numit Dan cel Viteaz. Victoriile obţinute de oastea Ţării Româneşti dovedeau cu prisosinţa că în această ţară existau forţe capabile de a lupta cu succes împotriva turcilor, dacă energia unui conducător ca Dan al II-lea ştia să le organizeze şi folosească. Un rol de seamă în aceste lupte l-a jucat mica boierime şi ţărănimea. Tot acum sunt amintiţi primii mercenari folosiţi în armata Ţării Româneşti.

În anul 1426, însă, în Ţara Românească apar semnele unei noi crize. O parte a marii boierimi, dornică de a pune capăt luptelor împotriva turcilor, se declară gata a relua vechea politică de înţelegere cu turcii, acceptând ca domn pe Radu Praznaglava, venit din noii în ţară cu ajutorul trupelor sultanului şi ca Instrument al unei politici filoturceşti. Dan reuşeşte să reziste la început, „făcând mare măcel între duşmanii săi şi câştigând un glorios triumf”, dar, în mai 1426, este înfrânt şi silit să fugă; armatele lui Radu ocupă o bună parte din ţară.

Au urmat o serie de lupte, în care Radu a fost ajutat de turci, iar Dan de Sigismund de Luxemburg - cu care încheiase un tratat de alianţă - şi unul şi celălalt având şi sprijinul câte unui grup de boieri. În cursul acestui lung război, susţinut cu ajutorul unor puteri străine, au avut loc, deci, şi lupte feudale interne, între taberele boiereşti, grupate în jurul celor doi domni. În cele din urmă, cu ajutorul lui Sigismund, Dan al II-lea a reuşit să izgonească pe turci şi unealta lor, ocupând din nou tronul, în primăvara anului 1427.

În timpul acestui război, trupele lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei, au ocupat cetatea Chilia - aflată până atunci în stăpânirea Ţării Româneşti; încercările lui Dan al II-lea de a recuceri cetatea, în anii 1429 şi 1430, au rămas fără rezultat. Luptele interne care sângeraseră Ţara Românească în anii 1426-1427 dovediseră lui Dan al II-lea că politica de rezistenţă împotriva turcilor nu mai avea prea mulţi sprijinitori în sânul clasei stăpânitoare din ţară.

Cum nici dinafară ţării, Dan al II-lea nu putea aştepta un ajutor prea mare, deoarece Sigismund de Luxemburg - ocupat în alte părţi - nu mai lupta contra turcilor, după lupta de la Golubac, în Serbia, - în care armatele maghiare şi române au fost înfrânte - domnul a încheiat pace cu turcii, în anul 1428. Este demn de reţinut faptul că Dan al II-lea a făcut pace separat de Sigismund, aceasta fiind manifestarea autonomiei Ţării Româneşti în cadrul alianţei dunărene. Pacea încheiată de viteazul domn a fost cauza începutului unei ostilităţi între acesta şi Sigismund de Luxemburg.

Atitudinea lui Sigismund faţă de Dan al II-lea este expresia evidentă a divergenţelor inevitabile dintre Ţara Românească şi regatul maghiar, născute din pretenţia împăratului de a interzice viteazului domn acea libertate politică la care îi dădea dreptul valoarea reală a participării militare a ţării sale la lupta comună împotriva turcilor. În această luptă, Sigismund de Luxemburg reprezenta grupul de forţe feudale care se opuneau turcilor numai în măsura în care aceştia erau o piedică în calea propriei lor expansiuni; dacă ar fi putut cădea la învoială cu turcii, ar fi cotropit împreună cu ei ţările din Peninsula Balcanică.

Această tendinţă rezultă în mod limpede din oferta de pace făcută turcilor în 1433, prin care împăratul îşi rezerva Ţara Românească, jumătate din Bulgaria, Bosnia şi o parte din Albania. Se înţelege că o asemenea luptă era fundamental diferită de aceea condusă de Dan al II-lea, pentru apărarea independenţei Ţării Româneşti. Pacea din 1428 reprezintă o dată din cele mai importante ale luptei de stăvilire la Dunăre a pericolului turcesc, căci ea consacră poziţia de independenţă pe care şi-o apărase prin luptă Ţara Românească. Independenţa ţării este confirmată şi în tratatul din 1429, încheiat de Sigismund de Luxemburg cu turcii.

Prin condiţiile sale, pacea oglindea rolul însemnat jucat de Ţara Românească în frontul antiotoman, pe baza strălucitelor victorii obţinute de Mircea cel Bătrân şi Dan al II-lea. Dar aceeaşi pace deschidea perspectivele unei politici de nerezistenţă faţă de turci a marii boierimi. Începând din această vreme, se formează o tabără a boierimii, ce tinde să grupeze majoritatea membrilor clasei dominante, care va promova în chip statornic o politică de înţelegere cu turcii.

Această pace marchează punctul final al eforturilor militare colective ale marii boierimi, căci, în acest moment, marii feudali şi-au atins obiectivul principal, asigurându-şi confirmarea din partea sultanului a privilegiilor lor de clasă, deoarece, în schimbul tributului la care se obligase domnul, turcii făgăduiau să respecte fiinţa de stat a Ţării Româneşti, cu vechile ei rânduieli, inclusiv privilegiile de clasă ale marii boierimi; în acest fel, era înlăturată primejdia instalării unui paşalâc la nordul Dunării. Mulţumită cu rezultatul câştigat, majoritatea marilor feudali nu înţelegea să mai continue lupta împotriva turcilor. Aceasta este originea politicii trădătoare a boierimii, de înţelegere cu Poarta, din deceniile ce urmează păcii din 1428.

Check Also

Fiscalitatea în Moldova şi Ţara Românească (1774-1821)

Între 1774 şi 1829, regimul fiscal a rămas în esenţă ceea ce a fost în …

Decăderea clasei ţărăneşti, evreii şi viaţa boierilor din Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Se întemeiase oare prin aceste reforme norocul de care principatele române fuseseră atâta vreme lipsite? …

Desăvârşirea procesului de formare a statului feudal Ţara Românească şi consolidarea sa

Reîntărirea dominaţiei tătare în ultimele două decenii ale veacului al XIII-lea, mai ales la gurile …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …