Revista „Ramuri” – o realitate convingătoare în cultura naţională

Ca un corolar al tuturor publicaţiilor apărute pe intervalul de aproape şapte decenii se situează „Ramuri”, „Făt-Frumos din Craiova”, cum o numeşte D. Tomescu, criticul ei. Revista apare într-o perioadă când, pe plan naţional, viaţa literară se caracterizează printr-o continuă efervescenţă: numărul revistelor creşte, societăţile, diferitele grupări şi curente literare abordează teme multiple, înfruntarea de opinii se accentuează. „Ramuri” se alătură „Sămănătorului” şi „Luceafărului”.

Apărută la 5 decembrie 1905, publicaţia era rodul unor iniţiative locale, dar şi al unui reflex al mişcării sămănătoriste, animată încă din 1903 de Nicolae lorga, pe care articolul de fond, Credinţele şi gândul nostru, îl prezintă drept „împărat al gândirei”. În evoluţia ei, revista cunoaşte două mari etape: prima, 1905-1929, când se adoptă direcţia sus-amintită, şi a doua, 1934-1947, când, concomitent cu direcţia sămănătorismului întârziat, se încearcă noi orientări, moderniste, ceea ce-i conferă un caracter eclectic.

De-a lungul a peste patru decenii, revista a fost condusă de un comitet de redacţie, în fruntea căruia s-a situat Constantin Şaban-Făgeţel - ctitor şi susţinător material - şi Dumitru Tomescu, criticul ei principal, cel ce a contribuit în mare măsură la definirea direcţiilor publicaţiei. Din 1915, de când „Ramuri” fuzionează cu „Drum drept” şi până în 1927, conducerea aparţine lui Nicolae lorga. Drumul vechilor „Ramuri”, cu înălţări şi coborâri, cu o periodicitate capricioasă, relevă o permanentă luptă pentru înnoirea culturii craiovene. Beneficiind de existenţa unei tipografii şi a unei edituri, „Ramuri” contribuie substanţial la promovarea şi răspândirea culturii naţionale, la intensificarea vieţii literar-artistice locale.

Poezia în „Ramuri”, exceptând pe unii scriitori de prestigiu, nu se ridică întotdeauna la o valoare artistică deosebită, adeseori fiind aservită crezului sămănătorist. Se observă totuşi unele tendinţe spre ieşirea din corsetele acestui curent. Se detaşează poezia Elenei Farago, cu o tematică complexă (inclusiv socială), care se foloseşte de motivele sămănătoriste într-o nuanţă simbolistă, apoi cea a lui M. Săulescu, I.M. Marinescu - eminentul latinist de mai târziu -, Ada Umbră, N. Vulovici etc., dacă ne referim numai la colaboratorii permanenţi ai revistei.

Proza este mai diversă ca tematică, specii şi stiluri, dar, ca şi poezia, foarte eterogenă ca nivel de realizare. Între prozatorii frecvenţi, întâlnim pe I. Agârbiceanu, cu ale sale Fragmente şi cu nuvele inspirate din realităţile satului transilvănean. Începând cu 1907, revista dobândeşte un nou colaborator prestigios. Emil Gârleanu, ale cărui scrieri vor colora ani de-a rândul paginile multor numere. Aşa cum mărturiseşte C.Ş. Făgeţel, Gârleanu (căruia în semn de preţuire „Ramuri” îi dedică nr. 14-16 din 1914), deşi preocupat de direcţia Naţionalului craiovean (din iunie 1911), aduce cu sine „un entuziasm vulcanic”, exercitând o putere magnetică asupra celorlalţi scriitori.

Printre colaboratorii revistei se află, începând cu anul 1912, şi Liviu Rebreanu. Îndeplinind pe atunci funcţia de secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova, el publică în paginile revistei prozele Ordonanţa domnului colonel, Din însemnările unui sublocotenent, Mărturisire şi Cinema, precum şi cronici dramatice. Tudor Arghezi s-a aflat într-o permanentă legătură cu viaţa spirituală a Craiovei, frecventând cercul revistei „Ramuri” încă din 1928, când îşi începe colaborarea cu poezia Oraş medieval. Prieten apropiat al lui C.Ş. Făgeţel, de la care primeşte sprijin în înjghebarea unei tipografii, de sub ale cărei teascuri scoate „Bilete de papagal”, Arghezi este prezent la numeroase şezători literare organizate de directorul „Ramurilor”, căruia îi scrie şi din lagărul de la Târgu Jiu.

În 1929, tipăreşte în paginile publicaţiei craiovene, în patru numere, articolul incisiv Politică şi literatură, lovind necruţător în amalgamul literar şi politic al vremii. Scriitorul rămâne indignat de soarta ţărănimii, şi într-un alt articol. Dobitoacele noastre („Ramuri”, 1929, nr. 10-11), conchide că ţăranul din 1907 „a rămas arestat tot în coaja mămăligii”. Atent la viaţa culturală a Craiovei, în august 1964, când apărea noua serie a „Ramurilor”, autorul Cuvintelor potrivite este din nou prezent cu tableta Bine te-am găsit Cărbuneşti..., din care se desprind spiritul şi energetismul oltenesc de care este străbătută întreaga-i operă.

În paginile revistei, un loc aparte îl ocupă notele de călătorie şi traducerile în număr mare, din clasicii literaturii universale: Emile Verhaeren (în traducerea Elenei Farago), Paul Valery, Charles Baudelaire. Henri de Regnier, V. Hugo, Francois Coppee, Mellarme, Eschil, Rainer Maria Rilke, Friedrich Schiller, Heine, Goethe, Rabindranath Tagore, Dante, Boccacio, D’Annunzio, Francesco Petraroa, Leopardi, Henryk Sienkiewicz, Cehov, Puşkin, Lermontov, Petofi Sandor etc.

Un loc important îl ocupă în viaţa cultural-artistică a Craiovei numărul festiv din 1929, apărut cu prilejul jubileului revistei (împlinirea a peste două decenii de activitate), o adevărată micromonografie a „Ramurilor”, volum încununat cu medalia de aur la expoziţia internaţională de la Barcelona (1929). Chiar dacă n-a creat un curent, ci numai l-a urmat, chiar dacă n-a „lansat” scriitori mari, ci numai i-a publicat, revista „Ramuri” rămâne, prin tot ce are mai bun, o realitate convingătoare în cultura naţională.

Imediat apariţiei „Ramurilor” a urmat o serie de reviste de mai mică importanţă, dar care merită atenţie şi cercetare. Dintre acestea menţionăm: „Gândul”, „revistă literară lunară” (aprilie-iunie 1907), sub îngrijirea lui D. Marcu şi Alice Călugăru; „Gazeta feminină” (1908), la care colabora şi Elena Văcărescu; „Căminul literar” (octombrie 1908 - august 1909), editată de N. Constantinescu şi Mitu Fortunescu, în care mai semnează N. Burlănescu Alin, Al. Sever, Tudor lonescu şi alţii; „Junimea”, „revistă literară lunară” (1 noiembrie 1909), unde, la rubrica Documente literare, figurează un articol despre premierea lui Vasile Alecsandri la Montpellier, în 1878; „Viaţa literară”, revistă post-sămănătoristă (noiembrie 1914 - iunie 1916) se angaja în Cuvânt înainte să publice „o literatură serioasă şi traduceri”.

Revista nu repudiază simbolismul, dar insistă asupra unei literaturi „ca reflex al mediului social al unui popor”, inspirată din realităţile vieţii sociale, care „cer formule noi”. Se publică traduceri din Albert Samain (Elegie şi Infanta), fragmente din Macbeth de Shakespeare, Paradisul pierdut de Milton, Faust de Goethe, poeme de Musset (Lucia), Hugo (Pan), Colaborează Gârleanu, C. Moldoveanu, Al. Iacobescu, M. Cruceanu, Victor Eftimiu, Marcel Romanescu etc.

Check Also

Cultura dacică în secolele I î.Hr. şi I d.Hr.

Vorbind de cultura dacică, înţelegem să expunem în paginile ce urmează nu atât aspectul ei …

Cultura în vremea feudalismului timpuriu pe teritoriul României

Săpăturile arheologice recente au scos la iveală urme de cultură românească încă din veacul al …

Cultura în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVII-lea

Problemele culturii româneşti capătă în cursul secolului al XVII-lea o complexitate tot mai mare, datorită …

Cultura greco-romană în Dobrogea în secolele I-III d.Hr.

Transformările economice şi politice prin care a trecut Dobrogea sub stăpânirea romană au determinat o …

Cultura în ţările române până în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea

Veacul al XVII-lea şi începutul celui următor înscriu unele realizări de importanţă deosebită în cultura …