Revedere, de Mihai Eminescu (comentariu literar, rezumat literar)

Poezia Revedere, de Mihai Eminescu, a fost publicată în revista „Convorbiri literare”, la 1 octombrie 1879, deşi fusese scrisă cu câţiva ani înainte. Sursele de inspiraţie sunt doinele culese de poet în peregrinările sale prin ţară, în care codrul este simbolul universului, al regenerării veşnice. Creaţie de maturitate, această poezie reflectă o nouă modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind îmbogăţite şi înnobilate cu profunde gânduri filozofice.

Tema

Tema romantică a poeziei ilustrează vremelnicia şi perisabilitatea omului în contrast cu perenitatea naturii, simbolizată de codrul veşnic, altfel spus, poezia exprimă tema timpului exprimată prin condiţia efemeră, de muritor a omului aflată în relaţie de opoziţie cu eternitatea universului. Elementul de recurenţă prin care se realizează tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirică a universului, iar ca figură artistică de construcţie se remarcă antiteza. Ideea exprimă melancolia şi tristeţea poetului pentru viaţa trecătoare a omului şi admiraţia pentru veşnicia naturii.

Semnificaţia titlului

 

Titlul Revedere atestă ambiguitatea poeziei şi sugerează bucuria reîntâlnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor, cuvântul având, din punct de vedere semantic, rezonanţe afective, implicând totodată şi sensul de scurgere a timpului.

Imaginarul poetic

Imaginarul poetic transfigurează realitatea concretă într-o viziune artistică, a cărei interpretare eminesciană implică reflectarea profundă asupra ideii filozofice a timpului, stare emoţională proprie omului de geniu, ilustrată prin funcţia expresivă şi estetică a cuvintelor şi fonemelor.

Mihai Eminescu

Poezia Revedere este o elegie filozofică, în care meditaţia, reflecţia asupra timpului este elementul de referinţă care domină întreaga poezie. În concepţia lui Eminescu, timpul filozofic are două valenţe, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marchează prin curgerea sa implacabilă şi ireversibilă condiţia omului muritor şi timpul universal, care semnifică eternitatea, veşnicia proprie numai firii Universului.

Structura textului poetic

Compoziţional, poezia este structurată în formă dialogată şi pe două planuri distincte: unul uman şi celălalt al naturii şi patru secvenţe lirice corespunzătoare celor două întrebări şi celor două răspunsuri, ale poetului şi, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental - „codrule” - reluat de diminutivul „codruţule”.

Prima secvenţă poetică

Poezia începe printr-o întrebare adresată direct de către eul liric, codrului personificat, în care se simte intimitatea tonului, sentimentul de prietenie pentru acesta, precum şi bucuria revederii, concretizată prin diminutivele care sugerează un ton familiar: „- Codrule, codruţule, / Ce mai faci, drăguţule”. Ideea timpului este sugerată de sintagma metaforică „multă lume am îmbiat”, cu sensul scurgerii unei perioade lungi de vreme, în care poetul s-a simţit departe de cei dragi.

A doua secvenţă poetică

Următoarea secvenţă poetică reprezintă răspunsul codrului, formulat în acelaşi stil popular, începând cu o interjecţie specifică: „- Ia, eu fac ce fac de mult”, ideea trecerii timpului fiind sugerată aici de succesiunea anotimpurilor principale: „Iarna viscolu-l ascult / [...] Vara doina mi-o ascult”. Trăinicia şi forţa de rezistenţă a naturii este dată de asprimea gerului în timp de iarnă - „Iarna viscolu-l ascult / Crengile-mi rupându-le, / Apele-astupându-le, / Troienind cărările / Şi gonind cântările;”-, iar armonia afectivă perfectă dintre om şi natură este ilustrată prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: „Vara doina mi-o ascult / [...] Împlându-şi cofeile / Mi-o cântă femeile”.

A treia secvenţă poetică

Secvenţa lirică următoare este o interogaţie retorică a poetului, în care conceptul filozofic al timpului este sugerat deosebit de expresiv: „Vreme trece, vreme vine”, trecerea ireversibilă a timpului însemnând pentru natură o regenerare permanentă, o continuă întinerire: „Tu din tânăr precum eşti / Tot mereu întinereşti”. Poezia capătă aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natură, devine un simbol al întregului Univers.

A patra secvenţă poetică

Ultima secvenţă conţine răspunsul codrului în care accentele filozofice se intensifică, versul „- Ce mi-i vremea, când de veacuri” sugerând veşnicia, eternitatea naturii. Ideea existenţei trainice şi perene a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentată prin rezistenţa acestuia în faţa timpului, a cărui trecere ireversibilă nu-l atinge: „Că de-i vremea rea sau bună / Vântu-mi bate, frunza-mi sună; / Şi de-i vremea bună, rea / Mie-mi curge Dunărea.”

În antiteză cu natura, omul este supus sorţii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil şi implacabil: „Numai omu-i schimbător, / Pe pământ rătăcitor”, pe când firea este veşnică, eternă: „Iar noi locului ne ţinem / Cum am fost aşa rămânem”.

Finalul

Finalul poeziei ilustrează, prin câteva elemente-simbol cu rol de metaforă, alcătuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul că timpul codrului este eternitatea, în care se înscriu: „Marea şi cu râurile / Lumea cu pustiurile / Luna şi cu soarele / Codrul cu izvoarele”. Acestea sunt şi principalele motive romantice întâlnite în majoritatea creaţiilor lirice eminesciene.

Timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul poetic se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei universului.

Procedee artistice / figuri de stil

Principala figură de stil este personificarea: răspunsul codrului, care „ascultă” viscolul, doinele şi care gândeşte, conştientizează dăinuirea, statornicia naturii: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”.

Limbajul şi expresivitatea textului poetic

Limbajul

Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalităţi expresive:

  • diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru codru: „codruţule”, „drăguţule”;
  • expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu fac ce fac de mult”, „Iar noi locului ne ţinem”;
  • cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmbiat”, „împlându-şi”;
  • dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-mi bate”, „frunza-mi sună”;
  • „şi-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac...”, „Şi de-i vremea...!”;
  • structura prozodică ilustrează forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;
  • motivul codrului, ca fiinţă mitică, fiind un prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei desăvârşite a omului cu natura.

Expresivitatea

Expresivitatea poeziei se defineşte prin timpurile verbelor care exprimă atitudinile şi ideile poetului şi ale codrului se află în relaţie de opoziţie. Astfel, eul liric se proiectează în timpul trecut, ca simbol al efemerităţii sale prin această lume, iar codrul se exprimă numai la prezentul etern, ca semn al veşniciei Universului: „nu ne-am văzut”, „au trecut”, m-am depărtat”, „am îmbiat” în relaţii de opoziţie cu „fac”, „ascult”, „cântă”, „scânteie”, „bate”, „sună”, „ne ţinem”, „rămânem”.

Poezia cultă este reprezentată de:

  • prezenţa ideii filozofice a Timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers;
  • viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul;
  • sentimentele de tristeţe, de melancolie, specifice elegiei filozofice; Influenţa populară este, aşadar, evidentă, întâlnind şi aici armonia inconfundabilă între glasul poetului şi acela al poeziei populare, fapt care face ca George Călinescu să afirme: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”.

Registrul stilistic

Registrul stilistic, tipic romantismului, este popular şi se manifestă printr-o varietate de modalităţi expresive, conferind limbajului oralitate:

  • diminutivele - care sugerează tonul mângâietor, intim, prietenos, drăgăstos al poetului pentru codru: „codrule”, „drăguţule”;
  • expresii specific populare, ilustrând sursa folclorică a poeziei: „Ia, eu face ce fac de mult”, „Iar noi locului ne ţinem”;
  • cuvinte cu formă populară: „Multă vreme au trecut”, „am îmblat”, „împlându-şi”;
  • dativul etic, specific creaţiilor populare literare: „crengile-mi”, „ce mi-i vremea”, „vântu-mi bate”, „frunza-mi sună”;
  • „şi”-ul narativ, specific popular: „Şi mai fac...”, „Şi de-i vremea...”;
  • structura prozodică respectă forma poeziei populare: ritmul trohaic, măsura de 7-8 silabe asemănătoare cu versul scurt al doinei populare, rima împerecheată;
  • motivul codrului, ca fiinţă mitică şi prieten apropiat al eului liric, este simbolul armoniei desăvârşite a omului cu natura.

Prezenţa ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om şi etern pentru Univers, viziunea romantică asupra condiţiei de muritor a omului în relaţie cu Universul, precum şi sentimentele de tristeţe, de melancolie ale geniului, specifice elegiei romantice configurează valenţa filozofică a poeziei, care se defineşte prin registrul stilistic al limbajului cult, într-o exprimare nuanţată a ideilor abstracte ce caracterizează concepţia romantică eminesciană.

Sugestia textului liric

Sugestia textului liric este ilustrată prin figurile semantice reprezentate de diminutivele populare - „codruţule”, „drăguţule” -, de epitete - „râuri line”, „vremea rea sau bună”, „vremea bună rea”. Principala figură de stil este personificarea codrului, prin care se defineşte ambiguitatea textului liric, bazată pe echivocul lexical rezultat din interpretarea semantică diferită a acestui cuvânt.

Codrul semnifică atât natura terestră aflată în armonie desăvârşită cu omul, el „ascultă” viscolul, doinele, conştientizează propria dăinuire şi statornicie: „Iar noi locului ne ţinem, / Cum am fost aşa rămânem”. Cealaltă accepţie personifică Universul ca ansamblu existenţial, alcătuit din principalele sale simboluri: „Marea şi cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna şi cu soarele, / Codrul cu izvoarele”.

În concluzie, influenţa folclorică, trăsătură a romantismului, excelează prin armonia inconfundabilă între glasul poetului şi acela al poeziei populare, evidenţă care l-a determinat pe George Călinescu să afirme: „Cea mai mare însuşire a lui Eminescu este de a face poezie populară fără să imite, şi cu idei culte, de a coborî la acel sublim impersonalism poporan”.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …