Represiunea politică în regimurile totalitare interbelice

Mecanismul terorii

Statele totalitare de tip comunist ori fascist s-au remarcat prin cele mai mari crime din istoria umanităţii. Statul totalitar este stăpânul tuturor, iar partidul unic este stăpânul statului. În afara conducătorului suprem, secretar general sau Fuhrer, nimeni nu are dreptul de a critica instituţiile statului şi politica partidului unic. Cu cât partidul unic este mai puternic, cu atât individul este mai lipsit de apărare şi mai neînsemnat.

Metoda de guvernare totalitară este teroarea. Regimul totalitar a creat lagărul de concentrare, deoarece mijloacele clasice prin care statul practica constrângerea - închisorile - s-au dovedit ineficiente pentru scopurile sale. În primul rând, nu aveau suficiente locuri pentru toţi cei condamnaţi la detenţie şi în al doilea rând pentru că erau foarte costisitoare. Lagărele de muncă erau într-o anumită măsură avantajoase din punct de vedere economic.

În plus, invocând funcţia „educativă” a muncii (la intrarea în lagărele germane se puteau citi lozinci precum „Munca te face liber”, „Fiecăruia ce i se cuvine” etc.) şi sub aparenţa legalităţii, regimurile totalitare aveau ocazia să-şi lichideze adversarii prin înfometare şi muncă istovitoare. În perioada interbelică, regimul nazist din Germania şi regimul comunist din URSS au dezvoltat cele mai ample şi mai criminale sisteme de represiune. Fascismul italian nu a „excelat” în eliminarea sistematică a oponenţilor.

Teroarea roşie

În 1918, în lucrarea Statul şi revoluţia, Lenin afirma că dictatura proletariatului nu putea fi limitată de nici o lege. Dictatura proletariatului trebuia să reprime burghezia în perioada de tranziţie de la capitalism la comunism şi să grăbească crearea unei societăţi lipsite de clase. Războiul civil dintre anii 1918-1920 a fost marcat de masacre şi execuţii. În iulie 1918, la Ekaterinburg, ţarul a fost asasinat împreună cu întreaga sa familie.

La 30 august 1918, după atentatul ratat al Fanyei Kaplan împotriva lui Lenin, s-a declanşat o adevărată „teroare în masă”. Noul regim s-a sprijinit pe poliţia secretă, CEKA, creată în 1917, şi pe Armata Roşie, creaţia lui Lev Troţki. După moartea lui Lenin, survenită în 1924, lupta pentru succesiune dintre Troţki şi Stalin s-a încheiat cu victoria celui din urmă. Acesta şi-a impus autoritatea deplină în stat în 1928 şi a declanşat o teroare care trebuia însă urmărită pe mai multe planuri.

Epurările

În teorie, epurările erau un mijloc de a purifica partidul şi statul sovietic de duşmanii ideologici, dar în realitate au fost un instrument prin care Stalin a eliminat pe adversarii săi politici şi pe disidenţi. Teroarea stalinistă a început efectiv în 1934. Asasinarea lui Kirov, secretarul sovietului din Leningrad, un potenţial rival al lui Stalin, de către un muncitor manipulat de NKVD, a servit lui Stalin drept pretext pentru declanşarea terorii. Soarta reprezentanţilor la congresul partidului din 1934 ne oferă o imagine sugestivă a acestui fenomen. Partidul a fost în întregime subordonat lui Stalin.

Epurările au afectat partidul (cei mai eminenţi membri, Zinoviev, Kamenev, şi alţi 14 bolşevici din linia întâi au fost executaţi în 1936), armata (21 de membri ai statului-major al Armatei Roşii au fost executaţi în 1938, fapt din cauza căruia Uniunea Sovietică a rămas descoperită din punct de vedere militar la începutul celui de al doilea război mondial) şi populaţia. Cei care nu erau împuşcaţi erau deportaţi în lagăre. În fiecare provincie se găsea cel puţin un lagăr de muncă forţată. Până în 1939, 2 milioane de oameni au fost împuşcaţi şi alţi 12 milioane au murit în lagăre.

Eliminarea culacilor în urma colectivizării

NEP-ul, „o pauză capitalistă” în drumul către economia comunistă, a avut ca rezultat apariţia unui număr însemnat de ţărani înstăriţi, aşa-zişii culaci. Din anul 1929, când a început colectivizarea, ei au fost victimele predilecte ale unui veritabil genocid, în care au pierit, până în 1934, datorită foametei şi deportărilor peste 10 milioane de ţărani.

Represaliile împotriva naţionalităţilor conlocuitoare

URSS nu s-a deosebit prin nimic de vechiul imperiu ţarist în privinţa rusificării. Pe cazaci colectivizarea şi sedentarizarea i-a costat aproximativ 30% din populaţia totală. În ciuda măsurilor de desfiinţare a teritoriilor cecenilor, inguşilor şi tătarilor, rusificarea nu a reuşit pe deplin. Doar unul din cinci locuitori folosea limba rusă pentru a comunica. Situaţia naţionalităţilor nu s-a ameliorat decât după moartea lui Stalin în 1953.

Al treilea Reich

După 1933, teroarea nazistă s-a dezlănţuit în special asupra comuniştilor şi a evreilor. În centrul politicii sociale a naziştilor se afla problema rasială, în special antisemitismul. În 1933, evreii reprezentau circa o sutime din populaţia germană. Nazismul i-a învinovăţit însă de toate slăbiciunile economice şi politice ale Germaniei postbelice. În Mein Kampf, Hitler afirma că „Evreii nu au fondat nici o instituţie, dar au distrus atâtea. Ei caută suprimarea sentimentului naţional al germanilor şi murdărirea sângelui lor”. Până în 1939 şi în primii ani ai războiului, Germania a fost părăsită de cei mai de seamă savanţi şi artişti ai săi, unii evrei, alţii germani. Thomas Mann, Lion Feuchtwanger, Max Born etc. au ales emigrarea ca o formă de protest politic.

Etapele persecuţiilor antievreieşti (1933-1945)

→ Discriminarea (1933-1939)

  • 1933: boicotarea magazinelor evreieşti;
  • 1935: legile rasiale de la Nurnberg; cetăţenia era acordată doar celor de origine pur germană; căsătoriile dintre evrei şi cetăţeni germani au fost interzise;
  • 1938: „Noaptea de Cristal” (9/10 noiembrie), pogrom generalizat pe tot cuprinsul Germaniei; au fost omorâţi 100 de evrei, 20.000 au fost trimişi în lagăr.

→ Internarea în ghetouri (1939-1941)

  • sunt construite ghetouri în Polonia. Evreii sunt obligaţi să poarte steaua galbenă a lui David.

→ Exterminarea (1941-1945)

  • 1942: Conferinţa de la Wannsee aprobă soluţia finală - exterminarea totală a populaţiei evreieşti;
  • 1942-1945: masacre colective în lagărele de exterminare de la Auschwitz, Chelmo, Treblinka, Maidanek etc.

Check Also

Securitatea şi represiunea politică din România

Lichidarea prin teroare poliţienească a vechilor elite politice şi culturale, precum şi a oricărei opoziţii, …

Începuturile vieţii politice moderne în ţările române în secolul XIX

Încă din 1802, programele politice ale partidei naţionale ceruseră alegerea unui domn străin, iar cererea …

În căutarea unor noi soluţii politice în secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al XIX-lea

Elita românească În societatea românească din secolul al XVIII-lea şi prima jumătate a secolului al …

Cucerirea puterii politice de către Tudor Vladimirescu. Relaţiile sale cu boierii divaniţi în a doua etapă a mişcării revoluţionare din 1821

Cel care s-a opus venirii lui Tudor Vladimirescu cu Adunarea norodului în capitală a fost …

Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă …