Religia şi moravurile geţilor şi dacilor

Religia lui Zamolxis

Dacă temelia unui stat este traiul material al poporului său, nu este mai puţin adevărat că formele în care se va închega viaţa lui, vor fi determinate, în mare parte, prin moravurile sale şi că inteligenţa lui va veni numai să încorporeze tendinţele sale morale în forme anumite, în aşezăminte văzute. De aceea, după ce am studiat viaţa economică a geto-dacilor, trebuie să trecem la acea morală, pentru a ajunge apoi la cercetarea aşezămintelor create de spiritul lor, condiţionat prin asemenea elemente.

Întreaga viaţă morală a poporului geto-dac era dominată de formele religiei, împărtăşind astfel şi ea caracterul general al civilizaţiilor antice. Observăm că deosebirea între rolul religiei în societăţile antice şi acele moderne este că, pe când, la cei vechi, religia se confunda cu statul şi cu viaţa socială, fiecare act politic sau civil trebuind să fie îndeplinit sub ocrotirea religiei, la moderni, religia este ceva deosebit de stat şi de viaţa comună, adeseori, duşmană acestora.

De aceea, la cei vechi, nu s-a văzut niciodată religia în luptă cu statul, un fenomen care însoţeşte mai în tot decursul său istoria popoarelor de astăzi. Şi religiile vechi tindeau la dominarea oamenilor; însă aceasta se făcea tocmai prin mijlocirea statului, pe când, astăzi, biserica se pune în antagonism cu statul de la stăpânirea omenirii. La cei vechi, când decăzu religia, ea atrase numai-decât după dânsa decăderea vieţii politice; la cei noi, dimpotrivă, statul şi civilizaţia apărată de el se dezvoltară numai atunci, când slăbi şi se desfăcu ideea religioasă.

La geţi şi la daci găsim întreaga manifestare a vieţii sociale dominată de religie. Trebuie deci, înainte de a intra în cercetarea moravurilor lor, să ne ocupăm cu acea a credinţelor lor. Forma cea mai înaltă a religiei la geţi se întemeiase la acest popor încă cu mult timp înaintea lui Herodot, deoarece el singur observă că Zamolxis, urzitorul credinţei de căpetenie a geţilor, trebuie să fi existat cu mult înainte de Pitagora, şi adaugă că geţii trăiau sub aşezămintele create de Zamolxis încă pe timpul expediţiei lui Darius, în 513.

Religiile s-ar putea împărţi în două clase mari: acele naturale, pornite din mintea obştească a poporului, şi acele reflexive, pornite din învăţăturile unei personalităţi marcante care devine apoi înzeită de generaţiile următoare. Astfel, în India, pe lângă vechea religie a Vedelor, născută din adâncul instinctului omenesc care-l împinse a se închina la tot ce el nu înţelegea, întâlnim pe Buda, întemeietorul unei doctrine reflexive şi filozofice. În Persia, aflăm pe Zaratustra şi, mai încoace, avem la diverse popoare pe Moise, Hristos şi Mahomed, fără a vorbi de Luter, Calvin şi alţi reformatori de a doua mână a credinţelor existente.

Religia geţilor, deşi la începutul ei politeistă ca acea a tuturor tracilor, s-a schimbat prin învăţăturile lui Zamolxis în o religie reflexivă, care vom vedea că poartă în sine caracterul dualistic al învăţăturii lui Ormuzd şi Ahriman a rasei eranice de care geto-dacii se apropiau mai mult. Asemenea părăsire a unei religii naturale pentru una reflexivă s-a mai întâmplat în omenire. Amintim numai cât transformarea idolatriei arabilor în religia curat monoteistă a lui Mahomed şi primirea creştinismului de vechea lume păgână.

Zamolxis, propagatorul acestei credinţi, fu adorat mai târziu el însuşi ca zeu. S-ar părea că zeul către care Zamolxis învăţase pe poporul său a se închina, se chema Gebeleizis care nume apoi, când Zalmoxis el însuşi fu înzeit, se confundă cu acel al noului zeu. Vom vedea mai jos, când vom studia înrudirea şi geneza acestei nouă religii, că zeitatea lui Zamolxis (mai târziu, însuşi acesta) nu era decât o nouă formă a lui Dionisos sau Bacchus, confundat el însuşi cu Zevs sau Jupiter şi cu Phoebus sau Apollo, cu alte cuvinte, o formă antropomorfă a soarelui, izvorului vieţii în univers. Că geţii adorau într-adevăr soarele, sub numele şi închipuirea lui Gebeleizis sau Zamolxis, reiese din următorul obicei al lor, amintit de Herodot: „Toţi aceşti traci (adică geţi), au obiceiul, când tună sau scapără, a trage cu săgeţi către cer pentru a-l ameninţa”.

Pe cine voiau ei să sperie prin săgeţile lor? Învederat că pe nourii aceia care, ca nişte balauri uriaşi, înaintau asupra soarelui, stingând viile sale raze în neagra lor întunecime. Umbra, întunerecul, venea să ascundă lumina; natura toată părea că se întristează, când dragul astru dispărea de pe firmament. Omul, în pruncia lui, necunoscând neputinţa sa faţă cu legile naturii, încorda arcul, arunca săgeata şi credea că va alunga pe geniul cel rău ce învingea pentru un moment pe geniul binelui ce plutea în văzduh.

Notiţele rămase de la cei vechi ne înlesnesc a întrevedea că geţii într-adevăr mai aveau şi un al doilea zeu, în care se încorpora principiul răului, precum în Zamolxis era întrupat acel al binelui. Acest al doilea zeu, al cărui nume naţional getic nu ni s-a păstrat, era tălmăcit de către scriitorii greci şi romani ca Ares sau Mart, „zeul distrugerii, războiului şi al morţei”. Astfel, ne spune Virgiliu că „părintele Mart ar păzi ogoarele geţilor”; Ovidiu ne vorbeşte despre „Geţii închinătorii lui Mart”.

Tot de asemenea, numesc Martialis şi Statius pe Mart zeu getic. Din această pricină chiar umbla la cei vechi o tradiţie, că „Mart se născuse în ţara dacilor, moesilor şi a tracilor”. Mart însă, în credinţele antice, era considerat tocmai ca zeul cerului turburat, al furtunii, nourilor şi al vijeliei, adică tocmai acei monştri, împotriva cărora geţii aruncau săgeţile lor. Că dacii considerau furtuna ca un semn rău pentru ei, se vede de pe aceea că, în lupta de la Tapae contra lui Traian, intervenirea unei ploi vijelioase le ia curajul şi îi face să piardă mai curând cumpătul faţă cu romanii.

Prin urmare, cu toată încredinţarea lui Herodot că „geţii nu ar admite ca să existe alţi Dumnezei decât al lor”, ceea ce i-ar arăta oarecum ca monoteişti, noi credem că religia lui Zamolxis nu era decât o reproducere, în o formă nouă, a cultului lui Zaratustra, amestecat cu alte elemente, după cum vom vedea din cele ce urmează. Celelalte zeităţi trace, precum Cotis, Bendis (Diana), Molis, Atartis şi Hermes nu le găsim de loc amintite la geţi, încât religia lor se pare că a îmbrăcat, într-un chip mult mai curat, forma dualismului religiei eranice.

Zamolxis, după tradiţia culeasă de Herodot la grecii Pontului Euxin, ar fi fost „un sclav din Samos şi robul lui Pitagoras, de unde, fiind eliberat şi adunându-şi mari bogăţii, se întorsese în ţara sa. În timp ce tracii, afundaţi în neştiinţă, duceau un trai mişelesc, Zamolxis învăţase felul de viaţă al ionienilor şi deprinsese moravuri mai dulci decât acelea ale patriei sale, fie prin relaţiile ce le avuse cu grecii, fie prin învăţăturile lui Pitagoras.

Întors în patria lui, el înfiinţa acolo o aşezare în care aduna pe fruntaşii cetăţeni, le da mese şi, în timpul ospăţului, învăţa că acei pe care-i primea la masa lui, nu ar fi niciodată să moară, ci ar fi numai strămutaţi într-un loc unde s-ar bucura pentru vecie de toate bunurile dorite. Pe când îi învăţa astfel, puse să i se zidească în taină o cameră subpământeană şi, când ea fu sfârşită, dispăru şi se retrase în acea ascunzătoare unde trăi timp de trei ani.

În tot acest răstimp, tracii îl plângeau ca pe un mort; dar, în al patrulea an, el apăru, întărind astfel el însuşi cele ce învăţase pe compatrioţii săi. În această tradiţie transmisă lui Herodot şi pe care el o redă, fără să o creadă, trebuie să deosebim două părţi: una de obârşie getă, acea care se referă la doctrina lui Zamolxis şi la forma în care această învăţătură era împărtăşită; cealaltă datorită iscodirii greceşti, care nu putea admite ca o învăţătură aşa de înaltă ca acea a nemuririi, să fi ieşit de aiurea decât de la un discipol al teoreticianului metempsicozei.

Strabon adaugă la povestirea lui Herodot câteva puncte caracteristice, anume că „Zamolxis, întors în patria lui, se bucura de stima celor mai însemnaţi, din cauza prezicerilor ce ştia să le tragă din starea cerului; că încredinţase pe rege ca să-l ia pe el de coleg la domnie, ca unul ce cunoştea cele plăcute zeilor, şi deci pe acest Zamolxis, luându-l la început drept preot al zeului care mai ales era în onoare la geţi, după aceea, a luat el însuşi numele de zeu.

Acest obicei, adaugă Strabon, ţine până în vremurile noastre, totdeauna aflându-se cineva care să fie sfetnicul regelui şi să se considere de geţi ca zeu. Astfel, când Burebista a luat domnia asupra geţilor, contra căruia Cesar voi să pornească o expediţie, Deceneu era în onoare”. Despre acest Deceneu se spune că, imitând în totul pe Zamolxis, s-ar fi retras şi el în peştera muntelui Cogaeonum.

Zamolxis se vede deci că a fost un spirit superior ca toţi întemeietorii de religii; el a speculat asupra instinctului celui mai puternic ce se mişcă în adâncurile fiinţei omeneşti, acel al păstrării sale indefinite, căruia îi place să transporte şi dincolo de mormânt farmecul nespus al acestei existenţi. Ştiind pe poporul său incult şi barbar, el întrebuinţa şi mijloace înşelătoare pentru a-l face să primească noua învăţătură; astfel erau prezicerile viitorului şi retragerea sa în subteran. Pentru a îndruma şi mai uşor triumful învăţăturilor sale, el ia ajutorul puterii lumeşti şi asociază pe rege la lucrarea de regenerare morală a poporului său.

Fără îndoială că o asemenea religie care făgăduia nemurirea celor ce o împărtăşeau, trebuia să pună oarecari condiţii închinătorilor ei. Aceste condiţii par a se referi mai ales la cumpătarea în mâncări şi băuturi, la înfrânarea de la viciul beţiei, pe care l-am cunoscut la traci ca păcat naţional. De aceea Zamolxis întrunea pe ucenicii lui la nişte ospeţe, de unde carnea era cu desăvârşire depărtată şi fără îndoială că şi vinul trebuia să fie alungat, întrucât găsim mai târziu pe Deceneus întrebuinţând, pentru a ajunge la acelaşi rezultat, un mijloc şi mai radical, stârpirea viilor. Ideea nemuririi era cunoscută şi la sciţi, căci ea pare a nu fi lipsit niciodată de sub titva omenească.

Pe când însă, la celelalte popoare ale vechimii, această idee fusese aproape întunecată de dezvoltarea prea bogată a odraslelor secundare, ca la greci şi la romani, sau mai trăia numai cât înţelenită în nişte obiceiuri oarbe apucate din vechi, la geţi, ea deveni centrul, în jurul căruia se învârteau toate concepţiile lor religioase, toată viaţa lor morală.

De unde venea oare la geţi şi mai târziu la daci o accentuare atât de energică a ideii nemuririi? Această idee alcătuia fondul religiei tuturor popoarelor de rasă tracică, din care am văzut că geţii şi dacii făceau parte întregitoare. La traci, zeul naţional era Sabazius, numele trac al zeului arie universal, care la greci se numea Dionisos şi la romani Bacchus, zeul veseliei, al vinului şi inspiraţiei profetice.

În misteriile sale, se reprezentau scenele simbolice ale morţii şi învierii naturii care, repetându-se în fiecare an, conduc de la sine la ideea nemuririi. Este cunoscut că religiile politeiste confundă şi schimbă adeseori înţelesul şi atributele zeilor lor; că fiecare popor, fiecare oraş chiar, aveau câte un zeu favorit care covârşea în curând pe toţi ceilalţi în însemnătatea ce o dobândea pentru mintea poporului. Astfel, găsim la atenieni pe Pallas Atena sau Minerva, la romani, pe Mart, şi aşa mai departe.

În Egipt, fiecare nomă adora un zeu deosebit. Tracia, regiunea vinului, adoptase ca zeu naţional pe Dionisos. Pe acesta îl confundau cu zeul cel mai mare, Zevs sau Jupiter, şi cu Phoebus sau Apollo, adică soarele. Tot după o reminiscenţă eranică, i se ridicau acestui zeu temple rotunde, cu o singură deschidere în vârf, pe culmile munţilor. Herodot ne spune că satrii, un popor din Tracia, au la dânşii un oracol al lui Bacchus pe munţii cei mai înalţi, unde un neam dintr-înşii, bessii, sunt profeţii templului şi o preoteasă dă răspunsul oracolului, ca la Delfi, şi nu mai puţin întunecos.

Cultul lui Sabazius, ca şi al zeului din care el deriva, Dionisos, se făcea, în afară de partea lui publică şi în nişte misterii, dintre care deveniră celebre ale celui din urmă, prin faptul că dădură naştere teatrului antic, precum misteriile religiei creştine dădură fiinţa celui modern. În aceste misterii se proclama, între alte principii mai înalte ascunse de comunul lumii, şi ideea nemuririi. Astfel Plutarc, în mângâierea îndreptată către soţia lui la moartea unui copil al lor, spunea către dânsa că: „misteriile lui Dionisos i-ar fi învăţat pe amândoi că sufletul se aseamănă în timpul vieţii cu o pasăre în colivie, este nedestructibil şi înzestrat cu simţire şi după moarte”.

Asemenea idei se răspândiră şi afară din acele învăţături secrete, devenind o parte din credinţele obişnuite. Tragedianul Euripid spune că „corpul rămâne în pământ, iar sufletul se duce în cer, fiind mântuit, în acea lume nevăzută, de relele acestei vieţi”. O inscripţie, între multe altele, spune că „pământul ascunde în sânul său acest corp care este acel al lui Platon; dar sufletul său se bucură de viaţa liniştită şi veşnică păstrată pentru cei fericiţi”. O alta spune iarăşi că mortul de sub ea n-ar fi locuind în Tartar, unde cei mai mulţi erau trimişi, dar în locuinţa cea sfântă a eroilor şi zeilor, unde sufletul său participă, în mijlocul astrelor, la fericirea divină.

Asupra ideilor arătate în cultul lui Sabazius, zeul trac, nu avem nici un text antic; dar se află, în catacomba cea mică din Roma, nişte fresce pe mormântul unuia Vicentius, care se intitulează de preotul zeului Sabazius. Tabloul înfăţişează întâi ospăţul celor 7 preoţi ai colegiului zeului, între care figurează şi Vicentius. Apoi se vede o scenă privitoare la soarta după moarte a Vibiei, desigur soţia lui Vicentius. În ea se reprezintă mai întâi moartea Vibiei, redată prin o înfăţişare alegorică a răpirii Proserpinei. Pe urmă Vibia, întovărăşită de Alcest, este dusă de Mercur înaintea tribunalului unde judecă Platon, de unde, în sfârşit, trece, condusă de bunul ei înger, în sala banchetului celor trecuţi prin dreapta judecată.

O inscripţie găsită în Macedonia ne arată şi mai clar că această învăţătură a nemuririi era o credinţă naţională la traci. Inscripţia spune că: „durerile mele mari nu te răpesc de la moarte, deşi pierderea unui fiu îmi dă îndeajuns dreptul de a plânge”. Se vede deci că era o inscripţie pusă de un părinte, mai curând o mamă, pe mormântul copilului ei. Mai departe ea urmează: „şi cu toate acestea, reînnoit în fiinţa ta, tu trăieşti în Câmpiile Elisee. Aşa este decretat de zei să trăiască sub formă eternă acela care a binemeritat de lumina divină”.

Din toate acestea rezultă îndestul că tracii, având ca zeul lor naţional pe Sabazius, care nu era altul decât Dionisos, şi că acest zeu fiind cel mai în onoare la ei, urma numaidecât că nota caracteristică din cultul acestui zeu, ideea nemuririi, să fie mai cu putere accentuată la traci, notă care fu apoi ridicată de geţi la principiul fundamental al religiei lor, în doctrina lui Zamolxis. Această idee însă era deosebită de metempsihoza lui Platon şi a egiptenilor, întrucât metempsihoza admitea putinţa curăţirii sufletului prin trecerea sa în corpul mai multor fiinţe, pe când am văzut că învăţătura lui Zamolxis admitea numai pe aceia în sânul vieţii eterne, care, după expresia inscripţiunii de mai sus „binemeritaseră de lumina divină”.

Dintr-o asemenea idee a nemuririi şi fericirii pe lumea cealaltă se explică şi obiceiul raportat de Herodot, care se află la trausi, „că atunci când se năştea un copil, toate rudeniile lui înconjurându-l, plângeau asupra relelor pe care avea să le sufere din momentul ce văzuse lumina zilei, şi numărau gemând toate mizeriile omeneşti care-l aşteptau. La moartea însă a unuia din concetăţenii lor, ei se dădeau dimpotrivă veseliei, îl acopereau cu pământ în mijlocul glumelor şi-l fericeau de a se fi sfârşit, fiind mântuit de relele acestei vieţi”.

Este îndestul de curios că un atare obicei se regăseşte astăzi la românii din Macedonia, căci „la botezul unui prunc, femeile bătrâne plâng, având în vedere nefericirile ce-l aşteaptă în viaţă, după ce se face om”. Un asemenea obicei este atât de caracteristic, încât nu ne îndoim că el este o rămăşiţă de la traci, peste care se aşternu mai târziu pătura românilor din Macedonia. Obiceiul arătat nu se regăseşte la românii de la nordul Dunării, ceea ce ar fi îndestul de extraordinar, în cazul când românii,de aici ar fi nişte imigranţi veniţi de peste Dunăre.

Ce a devenit oare religia nemuririi la poporul dacilor? Fără îndoială că ea a fost primită şi de poporul lor, poate încă de pe când trăia la sudul Dunării, în Rodop; în orice caz însă, după constituirea sa în stat împreună cu geţii, în ţările carpatine. Aceasta se vede mai ales de pe împrejurarea că găsim continuându-se la daci îngemănarea autorităţii civile cu cea religioasă, pe care o aflăm întemeiată la geţi de însuşi Zamolxis. Strabon, care confundă chiar în totul pe geţi cu dacii, ne spune că, pe timpul lui Burebista, era pe lângă el un profet, Deceneus.

După Deceneu urmează un alt profet, Comozicus, care pare chiar a fi întrunit în persoana sa şi puterea civilă; apoi, alăturea cu Decebal, întâlnim pe profetul Vezinas. Astfel se introduse la poporul geto-dac acea ocârmuire originală, care îşi găseşte asemănarea tocmai în Veacul de Mijloc, la sultanii seldjucizi, care stăteau pe tron alăturea de califii arabi şi mai bine poate, la împăraţii germani, care conduceau destinele lumii de mână cu papa din Roma. Poate că şi la vechii geto-daci, regele îşi împrumuta puterea de la pontifici, precum „luna împrumută lumina ei de la soare”; poate că şi la ei ar fi îmbrăcat ocârmuirea acea formă teocratică, pe care Europa o luă pe timpul lui Grigore al VII-lea, dacă fulgerul spadei romane n-ar fi trăsnit, de pe tronurile lor, zeu şi rege deodată.

Mai reiese adoptarea religiei lui Zamolxis de către daci, şi din următoarele cuvinte pe care împăratul scriitor Iulian Apostatul le pune în gura predecesorului său Traian: „Am subjugat chiar pe aceşti geţi (adică pe daci), cea mai războinică naţie din toate neamurile ce au existat vreodată, nu numai din cauza puterii corpurilor lor, dar şi din acea a învăţăturilor lui Zamolxis, care este între ei aşa de slăvit. Acesta le-a întipărit în inimă că ei nu mor, ci numai cât îşi schimbă locuinţa şi de aceea merg la moarte mai veseli decât la orice călătorie”.

Dacii totuşi, par a fi introdus o reformă în cultul lui Zamolxis. Se spune anume că Deceneu, profetul lui Burebista, după ce călătorise în Egipt şi învăţase oarecare semne naturale după care se cunosc cele divine, s-a constituit zeu în scurt timp, precum fusese şi Zamolxis; iar drept semn de supunere către dânsul, este că, după sfatul lui, se învoiră a stârpi viile şi a trăi fără vin. Se pare în adevăr că, cu toată cumpătarea ordonată de Zamolxis, ospeţele sale cele modeste degenerau în nişte orgii în chipul Bacanalelor romane şi că atari desfrânări loveau în puterea statului dac.

Aceste obiceiuri pierzătoare trebuiau înfrânate şi la daci, precum fuseseră la greci şi la romani. Fiind însă că cumpătarea, recomandată de Zamolxis numai prin predică şi exemplu, fusese uitată de geţi, apoi organizatorul statului dac, Burebista, împreună cu colegul profetul său Deceneu, apucară un mijloc mai energic, al stârpirii răului, înlăturarea cauzei naturale a beţiei, prin nimicirea viilor.

Ca şi geţii, dacii se închinau lui Mart pe care, după cum am văzut, îl credeau născut chiar în ţara lor, încât este probabil că şi pe timpul dacilor, religia lor păstrase caracterul dualistic. Dacii aveau totuşi şi un cult exterior, un simbolism al ideii nemuririi, reprezentat prin cultul Cabirilor, care a lăsat urme destul de numeroase în basoreliefurile care-l reproduc. Toate conţin aceeaşi scenă din legenda acelor fiinţe închipuite.

Un frate din cei trei Cabiri este ucis de ceilalţi doi, dar el învie din moarte cu ajutorul unui zeu. Credinţa în nemurirea sufletului şi a preînnoirii lui succesive, ca şi a întregii naturi, a fost şi în acest cult, ca pretutindeni, dogma cea mai înrădăcinată a religiei geto-dace. Această nemurire însă omul trebuia s-o dobândească prin jertfe; iată partea morală şi înălţătoare a acestui cult în religia rasei trace.

Se mai aminteşte la daci şi un cult al apelor, păstrat din religia lor anterioară, politeistă, care cult se regăseşte la toate popoarele arice, de la indieni până la romani, şi era mai ales în mare onoare la popoarele eranice, căci spune Herodot că „fluviile şi râurile sunt sfinte la perşi; nu permit nici să scuipe în ele, nici să le necurăţească, nici să-şi spele mâinile în ele”.

O urmă despre această închinare se vede în obiceiul dac „de a nu întreprinde un război înainte de a fi luat apă în gură din Istru, în chip de vin sfânt, şi a fi jurat că nu se vor întoarce în ţară decât după ce vor fi tăiat pe duşmani”. Oare să nu fi rămas de la acel obicei dacic zicătoarea şi blestemul poporan al românilor: „bată-te Dunărea”, deoarece numai Dunărea apare în mintea poporului nostru ca înzestrată cu puterea de a pedepsi, şi nu vreun alt râu.

Ca toate religiile ce pun centrul greutăţii lor în viaţa viitoare şi impun condiţii de moralitate pentru câştigarea aceleia, aşa şi religia lui Zamolxis dădu naştere unei clase de oameni ce se abţineau de la mai multe din plăcerile acestei lumi, unei clase de călugări. Aceştia nu mâncau carne şi trăiau în celibat; ei purtau la geţi şi traci numele de ctisti, iar la daci acel de polisti.

Printre aceşti călugări se vede că circula o idee încă mai severă a doctrinei lui Zamolxis, care o apropie chiar de Nirvana lui Buda. Pomponius Mela ne spune anume că: „dispreţul morţei la geţi provine din cauze variate: unii cred că se vor reîntoarce sufletele celor morţi; alţii că, deşi nu se întorc, totuşi nu se stâng, ci trec către locuri mai fericite; alţii, în fine, că pier, dar că aceasta este mai bine decât a trăi”.

Despre formele cultului ştim numai atât, că geţii trimiteau la fiecare cinci ani câte un sol la Zamolxis pentru a-l informa de nevoile lor. Regele desemna pe acela ce trebuia să fie jertfit: Acesta, apucat de mâini şi de picioare, era aruncat în sus, spre a cădea pe nişte săgeţi pe care alţii le ţineau în mâini. Dacă murea îndată din rănile sale, atunci ei credeau că zeul le este favorabil; dacă nu, atunci respingând pe acel ce nu murise, ca om rău, trimiteau pe un altul.

O religie ca acea îmbrăţişată de poporul geto-dacilor trebuia să aibă p puternică înrâurire asupra manifestării întregii lor vieţi. Ideea nemuririi, atât de adânc înrădăcinată la ei, trebuia să încordeze mult puterile lor în viaţa pământească. Moartea pentru ei nu era decât mântuirea de suferinţele lumii reale şi eliberarea lor către lumea fericirii. Nu se puteau deci teme de ea, ci o doreau şi o binecuvântau când ea sosia, mai ales pe câmpul de război, unde luptau pentru patrie şi libertate. De aceea şi vedem pe scriitorii antici spunând într-un glas că aceste popoare erau foarte curajoase şi aproape neînvinse prin dispreţul ce-l arătau pentru viaţă şi apetitul lor de moarte. De aceea ei singuri din toţi tracii îndrăznesc a se opune hoardelor nenumărate aduse de Darius cu sine în Europa.

Tot de aici se explică uşurinţa cu care ei părăseau viaţa de bunăvoie. Aşa, regele get Dapix, văzându-se trădat de un elin şi silit a se preda împreună cu armata sa, se ucide împreună cu toţi tovarăşii săi. Tot din această împrejurare se explică mândria cea nespusă a dacilor. Cine nu se teme de moarte n-are nevoie să sufere înjosirile vieţii. De aceea, dacii când văd patria lor căzută, statul lor nimicit, dau foc ei singuri capitalei lor şi, la lumina flăcărilor mistuitoare, se îngrămădesc pe lângă vasul cu otravă, îşi împlântă pumnalele în inimi sau roagă pe prietenii lor să le facă această de pe urmă îndatorire; iar regele lor, după ce a mai încercat încă o dată soarta armelor, tot fără noroc, îşi curmă şi el viaţa fizică, ale cărei legături morale le desprinsese sabia romană. Un popor ce ştie astfel să moară, merită respectul posterităţii şi acest respect nu le-a fost tăgăduit nici chiar de duşmanii care i-au biruit.

Părerea lor că moartea ar fi o fericire, îi făcea cruzi pentru alţii, căci a omorî numai pe un duşman, era după părerile lor a-i face un bine; trebuia deci să-l chinuiască pentru a-l pedepsi. De aceea ei erau cumpliţi cu duşmanii lor; chiar femeile lor luau rolul de călăi pe lângă nenorociţii prinşi de război romani. Ele se văd pe tablourile Columnei arzând pe aceştia la cap şi la umeri cu nişte făclii. Înaintea zidului unei cetăţi, se văd înţepate mai multe capete de soldaţi romani şi rămăşiţele corpului unuia sunt arătate ca aninate de roatele unui car.

Moravuri

Tracii şi geţii admiteau poligamia ca formă de convieţuire a sexelor. Menandru, în nişte versuri raportate de Strabon, spune: „Tracii toţi şi dintr-înşii geţii mai cu seamă, / Noi toţi (căci mi-e fală în ei să mă prenumăr), / Nu suntem tocmai modele de moralitate; / Căci nici unul din noi nu se mai mulţumeşte / Nici cu zece femei; mai mulţi duc unsprezece, / Alţii douăsprezece şi încă şi mai multe; / Iar care nu poate să aibă peste patru / Sau cinci, se crede acela că a trecut prin viaţă / Fără să fi gustat plăcerile conjugale”. Solinus ne spune că „Geţii ar socoti ca lucru de onoare căsătoria înmulţită”.

Alături cu poligamia, se vede că femeile trace, gete şi dace nu prea aveau moravurile aspre şi, cum ar fi putut sta lucrurile altfel, când era la ei obiceiul, raportat mai sus, ca părinţii să-şi vândă fiii şi fiicele la străini, şi învoiau fetelor a umbla liber cu orice bărbaţi, păzind numai pe femeile pe care le cumpărau, sub un control mai de aproape. De aceea găsim într-o inscripţie din Tracia arătat anume, că ar fi dedicată părinţilor legitimi ai celui ce o pusese, ca şi când o asemenea împrejurare ar fi fost o excepţie.

Tocmai această destrăbălare a relaţiilor dintre sexe, unită cu viciul beţiei, explică pe de o parte reacţia firească reprezentată prin clasa ctiştilor, precum şi nevoia în care se găsi Burebista, organizatorul statului dac, de a pune un capăt acestor neorânduieli. Strabon ne spune anume că Burebista a restatornicit puterile poporului său prin disciplină, cumpătare şi activitate, aşa că în puţini ani a constituit o vastă împărăţie.

Poetul latin Horatius arată, într-una dintr-odele sale, pe femeile dacilor ca modele, pentru a putea biciui pe cele romane. El cântă: „Trăiesc şi geţii cei aspri ce cresc a Cererei daruri / Pe neîmpărţite ogoare; iar munca lor e împărţită / Astfel că unii înlocuie pe alţii la finele anului. / Acolo muma păzeşte pe nevinovata copilă; / Iar neînzestrata femeie bărbatul nu-şi stăpâneşte / Nici adulterul cel neted nu turbur-a casei odihnă”.

Cu toate că Horatius, mai mult în scopul de a ocărî moravurile corupte ale romanilor timpului său, arată într-o aşa de frumoasă lumină traiul casnic al geţilor (dacilor), totuşi trebuie să admitem că tabloul ce-l făcea el despre virtuţile gospodăreşti ale dacilor, era măcar până la un punct, adevărat; de altfel, cine l-ar fi împiedecat de a căuta mult mai departe, în ţări cu totul necunoscute, exemplele de moralitate pe care voia să le pună în faţa societăţii romane? Pe Columna lui Traian vedem femeile dace, ca bune mame, ducând de mână sau purtând în braţe pe copiii lor.

De altfel, femeile dace şi gete trebuiau să se afle în acea condiţie înjosită în care există întotdeauna sexul cel slab la popoarele necivilizate; căci o măsură a civilizaţiei este, între altele, şi respectul pentru sexul femeiesc. Iustinus ne spune că bastarnii, bătând într-un rând pe geţi, regele lor Oroles îi osândi să se culce cu capul în locul picioarelor şi să slujească ei pe femei, dovadă că, în starea normală a lucrurilor, acestea erau servitoarele bărbaţilor.

Asupra organizării sociale atâta numai aflăm, că poporul era împărţit în două clase: nobilii şi oamenii de rând, din care cei dintâi purtau capul acoperit cu acel fes fără ciucur, de care am vorbit mai sus. Scriitorii latini numeau pe aceştia pileati; iar în limba dacă se numeau tarabostes. În aceşti nobili se deosebeau ranguri mai înalte, probabil, neamurile principelui şi preoţii cei mari care purtau un soi de tiare mai înalte decât fesurile nobililor comuni.

Oamenii de rând se numeau comati sau capillati şi umblau cu capul gol. Este cunoscut, din povestirea lui Dio, că Decebal, în întâiul război, trimise lui Traian o solie din oameni de rând, capilaţi, şi numai când văzu că nu poate îndupleca pe împăratul roman, se hotărî a-i trimite o alta compusă din pileaţi. Mărturisirea lui Dio este adeverită de figurile Columnei lui Traian, care reprezintă într-un tablou întâia solie fără fesuri şi apoi, mai sus pe corpul Columnei, pe a doua, cu capetele acoperite, încât această confirmare a spuselor istoricului prin basoreliefurile Columnei, pune într-o vie lumină adevărul povestirii lui.

Este curios însă că nici într-unul din tablourile care înfăţişează soliile dacilor către Traian, solii nu sunt arătaţi cântând din harfă, după cum spune Teopomp că obişnuiau geţii a-şi aduce ambasadele lor. Poate că, la daci, acest obicei nu era cunoscut sau poate că împrejurările erau prea serioase pentru a mai introduce şi muzica în dezbaterile lor.