Relaţiile agrare în Dobrogea romană

Exploatarea proprietăţilor se făcea cu mâna de lucru a sclavilor şi mai ales a ţăranilor din satele geto-dace, în vatra cărora se aşezaseră aceşti colonişti sau proprietari romani. Relaţiile agrare din Dobrogea romană nu se deosebeau îndeobşte de cele stabilite prin cucerirea romană în provinciile balcano-dunărene. Faptul că în Dobrogea înainte de cucerirea romană nu se constituise în adevăratul sens al cuvântului o aristocraţie funciară explică într-o anumită măsură de ce nu constatăm în epoca cuceririi romane, aşa cum s-a petrecut în alte provincii, prezenţa unor latifundii, aparţinând fie vechii aristocraţii indigene, fie unor latifundiari romani, care să li se substituie. La aceasta a contribuit şi situaţia periferică a regiunii dobrogene, strânsă între Dunăre şi mare.

Limitate la apus şi la nord de zonele agricole atribuite unităţilor armatei romane, iar la răsărit de acelea ale oraşelor greceşti, satele dobrogene au oferit numeroşilor veterani şi colonişti romani doar posibilitatea constituirii unor proprietăţi mici şi mijlocii. Situaţia ce s-a creat însă în Dobrogea odată cu cucerirea romană era deosebită de situaţia anterioară nu numai prin apariţia unui atât de mare număr de colonişti, încă şi mai însemnat, din punct de vedere social-economic, este faptul stabilirii unor noi raporturi agrare, izvorâte pe de o parte din evoluţia forţelor de producţie, pe de altă parte din redistribuirea proprietăţii funciare în total sau parţial, după cum era vorba de teritoriile vechilor oraşe greceşti sau de teritoriul noilor aşezări şi unităţi administrative romane.

Aşa cum s-a amintit mai sus, în perioada elenistică oraşele greceşti şi-au constituit câte un mare teritoriu rural, exploatat, cu excepţia loturilor de pământ atribuite încă din vechime locuitorilor cetăţii, de către ţăranii satelor geto-dace, care fuseseră reduşi, foarte probabil, la o stare de dependenţă asemănătoare aceleia a ţăranilor din Asia Mică. Obştile săteşti din aceste sate, dintre care unele au putut fi constatate arheologic în vecinătatea oraşelor Histria, Tomis şi Callatis, intraseră în dependenţa coloniilor greceşti, fiind obligate să asigure o rentă în produse, cu ajutorul căreia, la un moment dat, cetăţile pontice putuseră participa la marele comerţ de grâne din bazinul Mării Negre.

Această situaţie nu mai poate fi constatată în documentele din epoca romană din Dobrogea. Este adevărat că unele documente vorbesc despre ţăranii unor sate dobrogene în sensul colectiv. Am amintit mai sus hotărnicia proprietăţii Messiei Pudentilla faţă de ţăranii din Buteridava (vicani Buteridavenses). Documentul nu îngăduie să precizăm dacă e vorba de o proprietate obştească a sătenilor din Buteridava sau, ceea ce e mai probabil, hotarele noii proprietăţi se stabileau în raport cu ogoarele şi păşunile ţăranilor din acel sat.

Este foarte probabil că încă înainte de cucerirea romană obştea sătească geto-dacică din Dobrogea intrase în descompunere, făcând loc proprietăţii private. Chiar dacă la începutul cuceririi romane ar mai fi existat pe ici, pe colo, asemenea raporturi agrare străvechi, este sigur că, în condiţiile orânduirii sclavagiste romane, ele s-au adaptat repede la noua situaţie. Comune rămâneau desigur păşunile şi pădurea, atât cât nu fuseseră expropriate de noua stăpânire romană.

Nici un document şi nici o informaţie nu ne îngăduie să precizăm felul în care s-au stabilit, odată cu redistribuirea proprietăţii funciare din Dobrogea romană, relaţiile dintre noii proprietari, privilegiaţi de stăpânirea romană. Situaţia e fără îndoială mult mai uşor de explicat în zona unităţilor militare de pe malul Dunării. Acolo, potrivit unor dispoziţii precise, valabile pentru întreg imperiul roman, se stabiliseră odată pentru totdeauna sarcinile fiscale în natură legate de aprovizionarea armatei (annona militaris). În teritoriile oraşelor greceşti, ca şi înăuntrul noilor unităţi administrative rurale, au trebuit să se creeze, pe o cale sau pe alta, acele condiţii, care asigurau noilor proprietari mâna de lucru ţărănească. Este adevărat că trebuie să admitem, mai ales în secolele I-II d.Hr., şi exploatarea muncii sclavilor pe unele dintre aceste proprietăţi.

Nici un document nu ne îngăduie să afirmăm însă că a existat în Dobrogea o exploatare agricolă, în care rolul precumpănitor să-l fi jucat sclavii. Desigur, ei nu puteau lipsi, fie ca atare, fie ca liberţi, pe lângă locuinţele acestor proprietari. În condiţiile generale economice şi sociale ale secolelor II-III d.Hr., o asemenea formă de exploatare agricolă nu mai era considerată rentabilă.

Trebuie deci să admitem, cel puţin pentru proprietăţile ceva mai mari din Dobrogea romană, că ele erau împărţite în loturi mai mici, lucrate de ţăranii săraci din partea locului. Potrivit dispoziţiilor în vigoare la sfârşitul secolului II d.Hr. pe cuprinsul întregului imperiu, ei erau obligaţi să asigure proprietarului o rentă în produse. La aceasta se mai adaugă şi o rentă în muncă, limitată în acea vreme la de trei ori câte două zile pe an, necesare lucrărilor pe pământul pe care şi-l rezerva proprietarul pentru exploatarea directă (villa).

În a doua jumătate a secolului III d.Hr., condiţiile acestei exploatări a ţăranilor, pe care textele contemporane îi denumesc colorii, se vor înăspri, pe de o parte prin creşterea numărului de zile-muncă, pe de altă parte, dată fiind greutatea tot mai mare de a găsi mâna de lucru necesară, prin legarea ţăranilor de pământ. Nemulţumirea ţăranilor şi protestul lor faţă de abuzurile administraţiei acestor domenii agricole sunt cunoscute în alte provincii în cursul secolului II şi ele nu aveau de ce să lipsească în Dobrogea, mai ales că, dată fiind poziţia ei de regiune de frontieră, trupele de tot felul erau mai numeroase şi abuzurile lor se adăugau desigur la cele permanente ale stăpânilor şi autorităţilor romane.

O astfel de plângere a ţăranilor de lângă Histria a fost înregistrată de un document de mare însemnătate pentru viaţa economică a secolului II d.Hr. Documentul, datând din epoca lui Antoninus Pius (138-161 d.Hr.), adaugă, pe lângă protestul ţăranilor dintr-un sat „chora Dagei” faţă de tot felul de abuzuri ale soldaţilor în trecere pe drumul roman, şi ameninţarea că îşi vor părăsi satul, spre a-şi căuta un alt loc de viaţă, mai ferit de sarcinile şi chiar abuzurile care apăsau pe umerii locuitorilor din satele apropiate de marile drumuri. O plângere asemănătoare făcuseră şi ţăranii dintr-un sat de lai.

Se poate totuşi afirma că atât prin pătrunderea noilor relaţii de producţie, caracteristice orânduirii sclavagiste romane din secolele I-II d.Hr., cât şi prin repercusiunile pe care ele le-au avut în sânul obştilor săteşti de veche tradiţie geto-dacică, producţia agricolă, în special cea de cereale, din Dobrogea romană a crescut în chip simţitor. Redistribuirea proprietăţii funciare, impusă de autoritatea romană în vederea exploatării noii cuceriri, cât şi creşterea densităţii populaţiei, realizată prin marele număr de colonişti traci sau romani, a dus nu numai la o adâncă schimbare a regimului proprietăţii, dar şi la apariţia a numeroase noi aşezări rurale în secolele I-III d.Hr. în Dobrogea.

Constituirea unui nou tip de exploatare agricolă - villa sau praedium - ale cărui urme se constată arheologic în diferite locuri în Dobrogea romană, a fost urmată de o îmbunătăţire a inventarului agricol. Din acest punct de vedere trebuie amintit şi aici depozitul de unelte agricole datând din secolele II-III d.Hr., descoperit la circa 12 km depărtare de Callatis, în satul Moşneni. Numeroasele urme arheologice din locul descoperirii par a indica existenţa unei villa romană în acest loc. Brăzdarul de plug ca şi secerile, coasa, cazmaua şi săpăliga în bună stare în acest depozit, dovedesc superioritatea uneltelor agricole din epoca romană faţă de cele, mult mai simple, din epoca precedentă.

Ele au contribuit în chip direct la creşterea producţiei de cereale, cerută atât de nevoile unei populaţii mult sporite ca număr, cât şi de exigenţele mai mari ale autorităţilor militare romane. Pe de altă parte, această producţie sporită a dat un impuls nou comerţului de cereale de dincolo de mare. Numeroase râşniţe de piatră, dintre care unele destul de mari, descoperite în aşezările urbane şi rurale din Dobrogea romană, constituie în acelaşi timp o dovadă a unui consum sporit de făină de grâu.

Nu trebuie uitat însă că această producţie agricolă sporită din Dobrogea romană a fost realizată cu mâna de lucru a colonilor şi, desigur într-o măsură mai redusă, a sclavilor. În condiţiile unei societăţi împărţită în clase antagonice, această creştere a producţiei a agravat exploatarea muncii sclavilor şi colonilor şi a dus la consolidarea economică a claselor exploatatoare din Dobrogea, fie a proprietarilor acestor villae şi praedia romane, fie a diferiţilor negustori, locali sau străini, care mijlocesc transportul acestor produse pe drumurile de uscat sau de apă.

Este foarte probabil, pe de altă parte, că producţia agricolă realizată pe aceste domenii cu mâna de lucru a colonilor şi poate, uneori, a unui număr mai restrâns de sclavi, a concurat producţia ţărănească din satele dobrogene, asupra cărora apăsau tot mai greu multiple sarcini fiscale. În regiunile de frontieră aceste sarcini, izvorând din natura specială a obligaţiilor annonei militare, au fost întovărăşite, în special de la mijlocul secolului III, de o nouă calamitate: aceea a atacurilor triburilor de dincolo de Dunăre. Şi această permanentă primejdie, ca şi golurile ce s-au ivit în apărarea frontierei dunărene, au dus la un nou sistem de colonizare.

În a doua jumătate a secolului III şi în secolele următoare a intervenit o anumită schimbare în situaţia proprietăţii funciare din Dobrogea. Aşa cum se va putea afla în capitolul următor, numeroşi „barbari” vor fi colonizaţi în această vreme la frontiera dunăreană, în special carpi şi bastarni. Astfel de colonizări, al căror scop era pe de o parte să stabilizeze unele din triburile cele mai neliniştite de la nordul Dunării, pe de altă parte să asigure cât de cât paza frontierei dunărene în lipsa unor trupe regulate romane, sunt cunoscute şi în alte provincii ale imperiului.

Noii veniţi, cunoscuţi sub termenul general de dediticii, au schimbat în mare măsură, începând cu a doua jumătate a secolului III d.Hr., nu numai compoziţia etnică a populaţiei de la periferia Dobrogei, dar şi natura raporturilor agrare din zona frontierei dunărene. Loturile de pământ, pe care erau ei colonizaţi, constituiau totodată şi răsplata apărării frontierei şi mijlocul de a-şi întreţine prin munca lor proprie, familia. Copiii lor moşteneau, odată cu lotul pe care erau aşezaţi, şi sarcina de a apăra frontiera.

Check Also

Dobrogea în timpul stăpânirii romane

Prin poziţia sa geografică şi strategică, Dobrogea romană constituie un adevărat bastion, a cărui importanţă …

Distribuţia proprietăţii în Dobrogea romană

Aşa cum s-a amintit mai sus, în satele din Dobrogea romană au apărut un mare …

Noi oraşe romane în Dobrogea

Urmele arheologice şi epigrafice descoperite în cele mai multe dintre aceste localităţi dovedesc ca, pe …

Dobrogea în perioada prăbuşirii stăpânirii romano-bizantine (602-679)

Evenimentele din anul 602 însemnau pierderea provinciilor nordice ale imperiului, care au fost luate în …

Dobrogea în timpul stăpânirii bizantine

În veacurile XI-XIII, teritoriul României dintre Dunăre şi Marea Neagră s-a aflat sub stăpânire bizantină. …