Reformismul lui Iosif al II-lea

Absolutismul luminat îl reprezintă cu deosebire Iosif (1780-1790). Cucerit de ideile luministe, chiar personal profesându-le - contemporanii l-au numit „împăratul filosof” - ajuns în urma morţii mamei sale singur stăpânitor al imperiului, Iosif porneşte hotărât şi neînduplecat la reformarea lui. Ideile sale reformiste derivă din acelaşi raţionalism, din acelaşi luminism general al timpului.

În genere însă, nu atât din luminismul francez, cât din variantele lui germane (Aufklarung), mai conservative, mai corespunzătoare stadiului de dezvoltare a Imperiului habsburgic. Porneşte îndeosebi de la teoriile dreptului natural, de la Pufendorf mai ales. Concepţiile lui merg până la Voltaire sau până la enciclopedişti, dar nu până la ideile revoluţionare ale lui Rousseau. În concepţia sa despre stat nu merge nici până la Montesquieu, adică până la monarhia constituţională; rămâne un adept convins al absolutismului, din care nu face concesii.

Statul, societatea, necesită şi în concepţia lui Iosif al II-lea reforme adânci; aceste reforme însă trebuie să vină de sus, de la capul luminat al statului şi dintr-o raţiune de stat. Monarhul trebuie să exercite o putere absolută, voinţa lui trebuie să devină lege. Dar această putere şi această voinţă el trebuie să le pună în serviciul statului, al binelui public, al fericirii supuşilor.

Trebuie să cunoască el însuşi, prin contact direct, nevoile poporului şi să lucreze spre bunăstarea şi fericirea lui, la nevoie chiar împotriva voinţei lui. „Totul pentru popor, dar nimic prin popor” e lozinca pe care şi-o fixase încă din tinereţe. Această bunăstare şi fericire se realizează în cadrul statului şi prin stat. Statul, deci, înainte de toate, în serviciul lui trebuie să-şi pună munca în primul rând şi monarhul, şi poporul.

Valoarea cetăţeanului se măsoară înainte de toate prin utilitatea lui în stat. Şi pentru că cea mai mare utilitate în stat o reprezintă masele producătoare şi contribuabile, mai ales spre ele trebuie să se îndrepte atenţia monarhului luminat, în primul rând în favoarea lor trebuie să-şi reformeze statul. Drept urmare, în atitudinile sale împăratul arată deschis aversiune faţă de nobilimea neproductivă şi necontribuabilă şi simpatie pentru masele producătoare.

Adept al fiziocratismului, pune greutatea mai ales pe producţia pământului şi pe ţăran, cel mai util în stat, ca producător direct, contribuabil şi soldat la nevoie. Arată prin urmare un interes deosebit pentru starea şi sarcinile lui, e preocupat de ridicarea lui materială şi, fireşte, de reglementarea raporturilor lui cu stăpânul feudal. Toate acestea însă nici el nu le concepe cu intenţia de a desfiinţa raporturile feudale, ci doar de a le adapta la nevoile statului şi ale noii economii.

Reformismul lui Iosif al II-lea pătrunde şi în alte domenii, în toate domeniile vieţii, de la cel economic-social până la cel religios sau cultural. Scopul lui e de a ridica barierele centralismului politic, de a închega marea diversitate a statelor sale într-un imperiu unitar, cu un aparat de stat unic, plătit, răspunzând voinţei monarhului. Ridicat pe tron, el nu se încorona ca rege al Ungariei, ca să nu-l oblige jurământul regal; coroana o duse la Viena şi o depuse în tezaurul imperial. Dieta Transilvaniei o convocă doar pentru jurământul omagial.

Şirul reformelor sale îl începu cu ordonanţa asupra presei, din iulie 1781, prin care scoase cenzura din competenţa clerului superior, încredinţând-o unei comisii de revizuire a cărţilor, care avea să decidă în ultimă instanţă dacă o carte e primejdioasă sau nu pentru ştiinţă, morală sau religie. În fruntea comisiei numi pe Van Swieten junior, un luminist convins. Ordonanţa reducea considerabil numărul cărţilor interzise şi deschidea larg drumul luminismului, nu numai ştiinţelor naturii, ci chiar şi discuţiilor politice sau teologice, dacă ele nu contrariau absolutismul monarhic. Zadarnice fură protestele episcopilor, papei; împăratul rămase neînduplecat. La o revenire nu-l mai convinse decât izbucnirea revoluţiei franceze din 1789.

Procedă apoi la scoaterea de sub dependenţă străină, deci şi papală, a ordinelor călugăreşti (1781). Desfiinţa o serie întreagă de ordine şi mănăstiri, secularizându-le averile, sub motiv că nici şcoli n-au ţinut, nici bolnavi n-au ocrotit, nici ştiinţe n-au cultivat. Voia din „fachiri să facă oameni” - cum se exprimă el - să-i transforme din elemente contemplative în productive, în cetăţeni utili, în preoţi activi. Scoţând-o de sub dependenţa străină, reformele lui pătrund tot mai adânc în treburile bisericii. Începu cu problemele ei materiale, cu separa rea celor materiale de cele spirituale în viaţa clerului înalt.

Continuă apoi cu problemele ei multiple, ajungând până la datoriile preotului sătesc, care trebuie să fie nu numai educator religios şi moral, dar şi educator civic al poporului, să fie deci colaborator activ al statului. El este, în consecinţă, foarte îndeaproape controlat de stat; spre control trebuie să-şi înainteze în rezumat şi predicile. Biserica era pusă şi ea în serviciul statului. Însuşi papa veni la Viena pentru a-l îndupleca pe împărat să revină asupra măsurilor sale, dar trebui să se întoarcă fără rezultat.

Cea mai însemnată dintre reformele sale în domeniul bisericesc fu Edictul de toleranţă din 1781, dat pentru toate ţările imperiului. Edictul menţinea primatul religiei catolice, dar lăsa exerciţiu liber şi celorlalte religii. Importanţa lui constă însă nu atât în această îngăduinţă, cât în deschiderea drumului spre funcţii, proprietate, industrie, intrare în oraşe şi necatolicilor, protestanţi şi ortodocşi deopotrivă, fără deosebire de confesiune, condiţii pentru toate acestea rămânând doar meritele şi talentele, viaţa cinstită şi creştină. Publicarea edictului în Transilvania întâmpină rezistenţe.

Cancelaria pretextă că aici nici nu mai e nevoie de el, în Transilvania religiile protestante şi chiar cea ortodoxă, deşi numai tolerată, se bucură de aceste drepturi. Împăratul însă nu cedă; trebui să se publice şi în Transilvania. Se publică, cu data de 8 noiembrie 1781, însă într-o versiune adaptată la condiţiile speciale de aici. Dar împăratul şi prevenea pe beneficiarii toleranţei că aceasta nu trebuie să scadă cu nimic poziţia religiei catolice.

De pildă, pe românii care profitară de toleranţă pentru a reveni la „schismă” sau pentru a începe din nou tulburările împotriva unirii, îi lămuri prin circulară specială (22 mai 1782) că toleranţă înseamnă doar ridicarea restricţiilor de până acum pentru necatolici, nu libertatea de a-şi schimba fiecare după bunul plac religia şi, mai ales, nu dreptul de a părăsi religia catolică.

Interzicând părăsirea religiei catolice, pe cei care au părăsit-o îi supune la o „instrucţie” de şase săptămâni pentru a-i decide să revină asupra greşelii lor. Acelaşi sens îl are şi patenta din 20 august 1782. Cele două confesiuni să nu se tulbure una pe alta, fiecare să rămână cu ce are. Ortodocşii pot primi unirea, dar uniţii nu o pot părăsi. Ortodocşii să nu mai primească preoţi hirotoniţi în Ţara Românească sau Moldova, să nu mai primească „amăgitori” din afară, care sub „numele legii” tulbură „pacea cea din lăuntru a patriei şi liniştea”. Pe aceeaşi linie merg şi alte ordonanţe ale sale. Pentru Transilvania, împăratul ţinu chiar să repete şi să accentueze încă odată, prin ordin special (30 ianuarie 1783), ca la numirea în funcţii să nu se mai ţină seama de religie, ci numai de capacitatea şi meritele personale.

Edictul devenea important astfel pentru români în genere, uniţi şi ortodocşi deopotrivă, deschizându-le şi lor drumul spre funcţii şi spre celelalte drepturi cetăţeneşti prevăzute de el. Practic, edictul s-a lovit de multe rezistenţe, cu toată vigilenţa împăratului, care urmărea personal aplicarea lui; în principiile sale însă a fost menţinut tot timpul domniei lui şi va fi printre decretele pe care nu le va revoca. În acelaşi sens ameliora şi situaţia evreilor, îngăduindu-le cultivarea de pământ în arendă, cărăuşia, industria, intrarea în oraşe, obligându-i însă să-şi ia nume nemţeşti şi, mai târziu, în războiul cu turcii, să facă chiar serviciu militar.

În Transilvania, desigur tot în urma opoziţiei organelor de guvernământ, dreptul lor de aşezare în oraşe s-a restrâns la Alba Iulia. Preocupările împăratului pătrund în diversele ramuri ale economiei: agricultură, industrie, circulaţie. O ordonanţă întinsă reglementează în amănunt îngrijirea şi folosirea raţională a pădurilor. În domeniul meşteşugurilor îl preocupă desfiinţarea monopolului breslelor, libertatea industriei, dând oricui dreptul să înveţe o meserie şi să o poată exercita fie în bresle, fie în afara lor.

Dar problema centrală era de a reforma statul însuşi. Împăratul începu prin a regrupa organele centrale şi a le circumscrie atribuţiile. Uni Cancelaria aulică ungară cu cea transilvăneană. Procedă apoi la o nouă împărţire administrativă a ţării, nu numai din nevoia unei reorganizări, ci şi pentru a lovi pe această cale instituţiile comitatului, în care se retranşase nobilimea recalcitrantă. Ungaria o împărţi în zece circumscripţii (printre acestea Oradea, Timişoara), fiecare în frunte cu câte un comisar. Vicecomitele, care poartă treburile comitatului, acum nu mai e ales de comitat, ci numit. El e funcţionar plătit şi stă sub îndrumarea comisarului, iar ca subalterni are pe juzii nobililor.

Funcţionarii comitatului sunt şi ei numiţi de comisarul regal. Comitatului i se ridică autonomia, se interzic „congregaţiile” lui; asemenea adunări nu se mai admit decât pentru alegerea deputaţilor dietali. Ceea ce înseamnă că nu se vor mai ţine de loc, căci dieta nu mai e convocată. El nu mai poate formula cauze în numele obştii comitatului, nu mai poate uza de formula Nos Universitas Comitatus. Comitatele se reduc la simple circumscripţii administrative ale statului. Prin ordonanţe stabili apoi obligaţiile aparatului funcţionăresc.

Odată cu reforma administrativă, Iosif al II-lea separă treburile administrative de cele judiciare, aparatul funcţionăresc al comitatului, de pildă, trebuind să se ocupe numai de treburile „politice”, cele judiciare revenind „tablei continue”. Şi în justiţie arată aceeaşi tendinţă de unificare în ierarhia, atribuţiile şi procedura forurilor judecătoreşti, aceeaşi străduinţă de a scoate justiţia de sub puterea discreţionară a forurilor locale, de a înlocui sau adăugi justiţia feudală cu o justiţie de stat sau cel puţin controlată de stat, de a asigura posibilitatea de intervenţie a statului pe toată scara judiciară în genere. Dar şi o străduinţă de modernizare în principii, de a restrânge prerogativele nobiliare, de a impune, cel puţin în cauzele penale, principiul egalităţii în faţa legii, supunând aceleaşi delicte aceloraşi pedepse.

Cu atât mai puternic lovi în Instituţiile şi autonomiile diverse ale Transilvaniei, începu cu Pământul Crăiesc, pe care saşii - socotindu-l acum „Pământ săsesc” primit ca feud - se credeau îndreptăţiţi să nu admită la comunitatea de drepturi şi pe ceilalţi locuitori ai lui, urmărind mereu să-i lobăgească. Cu un ordin, din 22 martie 1781, împăratul puse capăt acestei pretenţii, toţi locuitorii pământului trebuind să fie egali în drepturi, egal îndreptăţiţi de a avea o proprietate, proprietar al Pământului Crăiesc fiind doar regele. Iar ordinul din 4 decembrie 1782 repeta că pe Pământul Crăiesc românii şi saşii să beneficieze de drepturi egale.

Potrivit acestui principiu rezolvă în 1786 cauza Răşinarilor: locuitorii satului să nu recunoască pe nimeni domn de pământ în afară de principe, satul trebuie absolvit de orice stăpânire a oraşului Sibiu şi declarat comună liberă regească, toţi locuitorii Pământului Crăiesc trebuind să fie socotiţi liberi fără excepţie. Doar tocmai privilegiile săseşti opreau daniile şi constituirea de feude pe Pământul Crăiesc, argumenta el. În acelaşi sens a rezolvat rând pe rând şi cauzele scaunelor Sălişte şi Tălmaciu, ale românilor din Poplaca, Chirpăr, Poiana^ Sadu, Sighişoara, Şibot, Orăştie etc. Era egala îndreptăţire, „concivilitatea”, pe care o ceruse şi Inochentie Micu, încă cu 50 de ani înainte.

În urma călătoriei sale prin Transilvania din 1783, procedă şi aici la reîmpărţirea administrativă a ţării. Sub motivul înlăturării fricţiunilor dintre cele trei naţiuni, le desfiinţa teritoriile autonome; cu data de 26 noiembrie 1783 împărţi ţara în zece, iar prin ordinul din 13 iulie 1784 în 11 comitate. Noile comitate nu numai că nu ţineau seama de vechile teritorii ale naţiunilor constituţionale, dar intenţionat au fost croite în aşa fel ca să le amestece, să le ia posibilitatea de a-şi păstra vechile autonomii.

De pildă, în comitatul Târnava intra scaunul secuiesc al Mureşului, în comitatul Sibiu o parte din vechiul comitat al Albei de sus, Trei Scaune cuprindea şi ţinutul Braşovului şi părţi din Alba de Sus, şi aşa mai departe. Comitatele fură restrânse în atribuţiile lor, ca şi în Ungaria, li se ridicară autonomiile, dreptul de a-şi întocmi fiecare statute proprii. Aparatul lor, plătit, trebuia să răspundă aceleiaşi voinţe a puterii centrale. Se separară şi aici atribuţiile administrative de cele judecătoreşti, nu numai în comitate, ci chiar în guvern. În cadrul lui fu constituit separat un Judiciale gubernium.

Ca for de apel se menţinu Tabla regească, în subordine organizându-se două table, la Tg. Mureş şi Cluj, care aveau la rândul lor subordonate scaunele de judecată ale comitatelor. Reformele pătrunseră şi în treburile oraşelor. Ridicând restricţiile, le deschiseră şi altora porţile pentru intrarea în oraşe şi în bresle. Concivilitatea decretată de Iosif al II-lea lovea grav mai ales în exclusivitatea municipalităţii săseşti. Reformele sale loveau grav în naţiunea săsească în genere. După noua împărţire administrativă, ea nu mai avea nicăieri un teritoriu propriu. Bunurile ei sunt confiscate şi înglobate în ale statului, arhiva ei vărsată în arhiva guvernului.

Reformele răsturnau din temelii vechile autonomii ale ţării, desfiinţau pur şi simplu constituţia Transilvaniei, naţiunile ei constituţionale, transformând pe toţi locuitorii în cetăţeni supuşi, potrivit stării lor, deopotrivă aceloraşi legi, aceloraşi drepturi, indiferent de „naţiune” sau religie. Toate aceste inovaţii, dacă loveau necruţător în sistemul politic al celor trei naţiuni, săltau la egalitate de drepturi naţiunea română, deschizându-i nu numai cadrele aparatului de stat, dar şi drumul ascensiunii spre puterea politică.

Peste toate acestea venea încă o inovaţie: schimbarea limbii oficiale a statului, în ţările ereditare ale Habsburgilor, în afara Boemiei, învinseseră limbile naţionale, în Austria şi Boemia limba oficială era germana. În Ungaria şi Transilvania în schimb era latina, în vederile împăratului o limbă moartă, neînţeleasă de cei guvernaţi, şi deci o piedică în cultivarea lor, care nu se mai menţine decât aici şi în Polonia, ca un semn de rămânere în urmă. Ea trebuie deci înlocuită cu limba vie.

Dar în Ungaria şi Transilvania limba maghiară nu e generală, sunt în uz tot aşa şi germana, sârba, română; limba maghiară nu poate fi deci limba comună. Imperiul e multinaţional şi are nevoie de o limbă comună care să-i lege pe toţi, şi aceasta poate fi doar limba germană, care se şi foloseşte şi aci încă de pe acum în treburile militare şi chiar politice.

Prin ordonanţa să, datată 11 mai 1784, împăratul hotărăşte prin urmare introducerea şi în Ungaria şi Transilvania a limbii germane ca limbă oficială, stabilind şi termene pentru aceasta: 1 noiembrie 1784 pentru Cancelaria aulică ungaro-transilvăneană şi pentru forurile superioare de stat (dicasterii), 1 noiembrie 1785 pentru comitate, oraşe regeşti, districte, scaune, date de la care să nu mai fie numit în oficiile lor nimeni dacă nu cunoaşte limba germană. După trei ani nici în dietă să nu poată fi trimis cineva deputat dacă nu o cunoaşte.

Cu 1 noiembrie 1784 în şcolile latine să nu mai fie primiţi tineri fără să ştie citi şi scrie nemţeşte. Împăratul accentuează că prin aceasta nu intenţionează să stârpească limbile naţionale şi nici nu face reforma numai din comoditate pentru el, ci doar cu singurul scop ca cei ce se consacră vieţii publice să folosească în treburile publice germana în loc de latină şi tineretul să fie instruit în acest sens.

Limba germană, se vede şi din măsurile sale ulterioare, era menită înainte de toate să răspundă unui scop practic imediat. Prin reformă el extinde peste limbile materne diverse ale imperiului, limba germană ca limbă comună a statului, prin care aparatul lui să răspundă voinţei puterii centrale. O impunea deci nu atât dintr-un motiv naţionalist, cu intenţia „desnaţionalizării”, cât din acelaşi centralism politic. Ea trebuia totuşi să constituie un element de unitate în plus în diversitatea naţională a imperiului.

La aceste tendinţe de unificare şi uniformizare trebuia adaptat şi învăţământul; era doar şi el acum problemă politică. Reformele şcolare pornesc de la Ratio Educationis. Baza se pune acum însă pe învăţământul elementar. Binele public şi nevoile cetăţeneşti cer ca toţi cetăţenii să aibă un minim de cultură şi un minim de educaţie civică. Se încearcă prin urmare obligativitatea învăţământului între 7 şi 13 ani.

Acest învăţământ trebuie să fie uniform, să educe spre acelaşi devotament faţă de stat, trebuie uniformizate deci programele de învăţământ şi manualele şcolare. Învăţământul trebuie să fie gratuit pentru şcolar şi cu aparat didactic plătit, în bani şi în natură Pentru mvăţământul mediu se introduc însă taxe şcolare, deci restricţii. Tot aşa şi pentru cel superior.

Cu toată tendinţa de uniformizare, trebuiau făcute şi concesii, adaptări la condiţiile locale, la instituţiile de învăţământ existente, în genere pe mâini confesionale. Pentru Transilvania astfel împăratul veni iarăşi, ca şi în cazul Edictului de toleranţă - desigur în urma insistenţei organelor locale - cu o variantă specială, intitulată Norma Regia, mult scăzută şi adaptată învăţământului confesional local. Şi nici aceste norme nu s-au aplicat fără rezistenţe şi proteste. În şcolile proprii, de stat sau militare însă, în şcolile grănicereşti, de pildă, regimul a putut aplica fără rezerve principii proprii. Aplicarea rămase departe de concepţie.

Puţin s-a putut aplica tocmai în latura principală a învăţământului, cea sătească. Cu atât mai puţin s-a putut aplica în satele iobăgeşti. Stăpânul feudal în sarcina căruia, după prevederile legii, trebuia să cadă în primul rând întreţinerea şcolii pe domeniul său, nu era deloc interesat să o promoveze. Dar mai presus de toate se impunea problema capitală, aceea a raporturilor sociale, în primul rând a raportului dintre cele două clase fundamentale ale societăţii feudale: nobilimea şi iobăgimea. Două chestiuni mai ales l-au preocupat pe împărat în legătură cu aceasta: impunerea nobilimii şi reglementarea dependenţei iobăgimii.

Impunerea nobilimii o cereau nevoile imperiului şi echitatea luministă deopotrivă. Dar o cereau acum şi concepţiile fiziocratice ale împăratului. Temelia impunerii trebuie să fie temelia producţiei, adică pământul, indiferent în mâinile cui se află. Trebuie impus prin urmare şi pământul nobiliar. Zadarnice fură însă toate încercările, zadarnice rămaseră şi ameninţările. În scrisoarea sa din decembrie 1785 către cancelarul Palffy, împăratul caută să-l convingă că sistemul de dare e de neînţeles, strivitor pentru ţărănime, piedică chiar pentru sporul populaţiei. În virtutea luminismului, cea mai echitabilă şi cea mai puţin apăsătoare dare e cea impusă pe pământ şi pe productivitatea lui, spune el. Din ceea ce urmează că tot pământul trebuie impus deopotrivă.

Cu disproporţia în grevarea lui nu se poate asigura doar nici echitatea preţurilor produselor. În schimb, tot ce se prelucrează din produsul lui, ca „industrial”, trebuie să fie scutit. Trebuie măsurat prin urmare întreg pământul, deci şi pământul alodial. Căci trebuie făcută o deosebire între libertatea personală şi libertatea proprietăţii, iar în privinţa impunerii proprietăţii pe viitor nu mai poate fi deosebire între locuitorii ţării.

Dacă nobilimea se împotriveşte, obligativitatea insurecţiei nobiliare o va schimba în sarcină reală, va chema nobilimea anual la exerciţii militare şi, ca să aducă la echitate preţurile produselor, va scădea sarcinile feudale ale iobagului. La aceasta însă va recurge numai atunci când nu va mai avea altă posibilitate de a scăpa iobăgimea de greutatea prea mare a sarcinilor pricinuită de scutirea de dare a nobilimii.

Dacă nobilimea proprietară ar accepta o dare mai ridicată decât cea votată de ea, s-ar ridica bariera vamală dintre Ungaria şi ţările ereditare şi industria ungară ar putea înflori. Nobilimea, prin urmare, să decidă: îşi ia sau nu asupra sa darea sporită? Dacă da, ţara se va putea dezvolta liber, dacă nu, dimpotrivă, trebuie privită ca o colonie şi deci pusă străduinţa să fie împiedicată pe cât posibil răspândirea articolelor sale industriale, în interesul ţărilor ereditare, mai greu impuse, iar preţurile produselor sale trebuie ţinute cât mai scăzute în interesul armatei care staţionează acolo.

Nu putură clinti însă nobilimea din negaţia ei nici asemenea perspective; ea preferă să îngăduie exploatarea mai departe a ţării decât să renunţe la privilegiul de a nu contribui cu nimic la sarcinile ei. Împăratul procedă la operaţia plănuită, la măsurătorile de pământ, care durară ani în şir; dar fără succes: nobilimea tot nu o putu supune la dare.

Şi mai mult l-a preocupat a doua chestiune, cea a iobăgimii. În politica faţă de iobăgime el merge mai departe decât Maria Tereza. Potrivit fiziocratismului său, el nu pierde prilejurile de a se arăta favorabil maselor producătoare şi de a detesta nobilimea ca neproductivă. Primeşte des pe ţărani la Curte, le ascultă cu interes plângerile, se arată pornit să le facă dreptate.

În călătoriile sale, trei prin Banat, două prin Transilvania, mai ales în cele prin Transilvania străbătu drumuri lungi printre şiruri de ţărani, oprindu-se să-i asculte, culegându-le plângerile, adesea chiar cu mâinile sale, chestionându-i chiar în limba lor, cât şi-a putut-o însuşi, şi promiţându-le cu un „oi căuta” să le rezolve. Mai ales în a doua călătorie, din vara anului 1783, când străbătu drumul Lugoj, Deva, Alba Iulia, Sebeş, Sibiu, acum în calitate de împărat, se arătă consternat de abuzurile nobilimii şi de mizeriile pe care trebuia să le îndure iobăgimea.

E mereu izbit cu deosebire de starea nenorocită a românilor: „Aceşti bieţi supuşi români, care netăgăduit sunt cei mai vechi şi mai numeroşi locuitori ai Ardealului, sunt astfel chinuiţi de oricine, unguri ori saşi, şi copleşiţi de nedreptăţi”. La Sibiu hotărî să şteargă şi în această parte şerbia (dependenţa personală), aşa cum făcuse în Boemia, Moravia şi Silezia cu trei ani înainte, „ca să înceteze odată peste tot locul această degradare la sclavie a omenirii”.

Prin rescriptul său din 16 august 1783 dispunea ca:

  • orice iobag, fie ereditar, fie de liberă mutare, să fie liber, chiar şi fără consimţământul stăpânului său, să se căsătorească, să înveţe şi să exercite arte şi meserii, de proprietatea sa, dacă o are după legile patriei, să poată dispune după plac, să o poată vinde, dărui, schimba sau zălogi;
  • fără cauză legală să nu poată fi mişcat de pe sesia şi moşia sa, sau mutat dintr-un loc sau comitat în altul;
  • până la noua reglementare să nu fie supus la prestaţii contrare ordinelor prealabile în această privinţă;
  • în toate abuzurile şi vexaţiile în legătură cu aceste puncte, avocatul comitatului să apere din oficiu pe supusul lezat.

Ordinul e dat ca să fie publicat şi stăpânilor şi iobagilor, trebuind să-l respecte şi unii şi alţii. El a şi fost imprimat de guvern sub formă de circulară, pentru publicare, cu data de 9 septembrie 1783. E ordinul care stă la baza patentei de desfiinţare a dependenţei personale din 22 august 1785. Problema iobăgiei l-a preocupat pe împărat tot timpul domniei sale.

Practic a urmărit-o mai ales sub aspectul repartiţiei mai echitabile a dării, a reglementării sarcinilor iobăgeşti, a ameliorării raporturilor juridice dintre stăpân şi iobag şi a înlăturării abuzurilor. Darea iobăgimii caută să o raporteze înainte de toate la pământ, la productivitatea lui, la posibilităţile de valorificare a produselor lui. În vederea reglementării sarcinilor iobăgeşti, reia firul acţiunii dinainte de el pentru reglementarea urbarială şi chiar cu mai multă hotărâre. Începe cu ordine îndreptate împotriva abuzurilor.

Răspândeşte în limbile poporului dispoziţiile formulate sub Maria Tereza pentru Ungaria, sub titlul de Prohibita generalia, înşirând în 15 puncte abuzurile feudale mai frecvente, care sunt interzise. Iobagii să nu fie siliţi: să cumpere carnea vitelor căzute ale stăpânului, să-i crâşmărească vinul stricat, să-i vândă untul, caşul şi altele, să macine la moara stăpânului, să-şi dea paiele pentru via lui, să-şi ducă gunoiul pe pământurile lui etc.

În vederea reglementării urbariale întreprinde apoi, în 1785, O conscripţie generală urbarială, înregistrând sarcinile iobagului, dar şi pământul iobăgesc şi condiţiile de producţie şi valorificare, evident, pentru a servi de bază nu numai reglementării urbariale, ci şi unei reglementări fiscale. O serie de ordonanţe şi dispoziţii aveau să reglementeze raporturile juridice dintre stăpân şi iobag, să ia din mâinile stăpânului feudal dreptul paloşului, să stabilească forurile şi condiţiile de judecată ale iobagului, penalităţile lui, cu scopul vădit de a-l sustrage de la judecata exclusivă a stăpânului, de a-i da posibilitatea să se judece chiar cu el la nevoie, de a-i deschide drumul şi spre forurile judiciare şi administrative ale statului.

Nenumărate ordine caută să înlăture sau cel puţin să frâneze abuzurile, această calamitate a sistemului feudal. Toate aceste eforturi de reglementare şi de îndreptare a raporturilor însă se fac, după cum vom vedea, mai mult după răscoala lui Horea. Împăratul e preocupat şi de situaţia altor categorii sociale. O ordonanţă amplă, de 56 de articole, purtând data de 27 martie 1784, reglementează raporturile servitorimii cu stăpânii.

O altă ordonanţă, din 1782, se ocupă de condiţia ţiganilor supuşi stăpânilor feudali, caută să-i aşeze, să-i lege de loc, să-i oblige la meserii sau agricultură, să-i oprească de a mai locui în corturi şi de a circula prin ţară, să le îndrepte moravurile, adică să-i transforme în elemente productive şi deci utile statului. O ordonanţă, lungă şi ea, reglementează chiar cerşetoria.

Reformismul lui Iosif al II-lea pătrunde deci în foarte diverse domenii, tinde să pătrundă cât mai adânc în viaţa cetăţeanului, să reformeze societatea însăşi. Reformele lui sunt un complex coerent, încadrându-se într-o concepţie de stat, într-un sistem, numit obişnuit iozefinism. Iozefinismul ca formă de guvernământ e o variantă a absolutismului luminat.

Nu tinde la răsturnarea raporturilor feudale, ci doar la reformarea lor. Şi politica lui Iosif se întemeiază pe raporturile de clasă existente, în cârmuirea politică şi el se serveşte de marea nobilime, şi aparatul său de stat e încadrat, înainte de toate, cu nobilime. Reformismul lui e mult mai adânc decât al mamei sale, totuşi nici el nu merge până la ruperea pactului politic cu nobilimea.