Reforma socială a lui Constantin Mavrocordat. Cauzele şi antecedentele acestei reforme

Desfiinţarea rumâniei şi a veciniei a fost ultima şi cea mai însemnată dintre reformele lui Constantin Mavrocordat. Această reformă are un caracter deosebit faţă de reformele anterioare, hotărâte după interesele boierilor. În scopul sporirii producţiei pentru piaţă, boierii se străduiau să extindă suprafeţele cultivate ale moşiilor lor şi să-şi asigure un număr cât mai mare de braţe de muncă.

Creşterea asupririi ţăranilor a produs o reacţie puternică a acestora, sub forma fugii şi chiar a mişcărilor ţărăneşti. De aceea boierii şi domnul au fost siliţi să acorde desfiinţarea rumâniei şi veciniei. Vechea istoriografie a căutat de cele mai multe ori fie să minimalizeze importanţa acestei reforme, fie să o considere ca o legalizare a stării de fapt existente, fie să sublinieze numai cauzele sale fiscale, adică nevoia domnului de a supune la birul integral pe toţi ţăranii şi a aduce înapoi pe cei fugiţi. Desigur că există o legătură între reforma socială şi cea fiscală, în sensul că interesele fiscului au contribuit indirect la uşurarea situaţiei şerbilor, deoarece fuga în masă a ţăranilor dependenţi lipsea vistieria de veniturile sale.

Poarta însăşi, alarmată de proporţiile luate de fuga ţăranilor, trimisese un firman lui Constantin Mavrocordat, dându-i voie să pedepsească pe locuitorii care se vor opune măsurilor luate de dânsul, adică atât pe ţăranii care fugeau neplătind dările, cât şi pe boierii care s-ar fi opus la reformele destinate să-i aducă înapoi pe fugari. Aşadar, vistieria îşi vedea veniturile scăzând de pe urma fugii ţăranilor, iar asigurarea stabilităţii populaţiei săteşti prin eliberarea şerbilor era să aducă, după cum nădăjduia cârmuirea, creşterea veniturilor.

Dar nu interesele fiscale au constituit cauza principală a eliberării rumânilor şi vecinilor; această reformă trebuie privită ca o mare schimbare socială impusă de lupta de clasă a ţărănimii şi de condiţiile economice ale vremii. Un raport cu puţin anterior reformei afirmă că situaţia ţării „e mai nenorocită decât starea în care o aduseseră trupele duşmane în timpul războiului” în domnia lui Mihai Racoviţă în Ţara Românească (1741-1744), au fugit din ţară peste Dunăre 15.000 de locuitori. Poruncile domneşti din acea vreme se adresează satelor, spunându-le „să nu şază răsipiţi pin păduri”.

În Moldova se constată în 1742 că mulţi ţărani fugiţi din satele lor „nu sintu eşiţi din ţară, ce îmbla din sat în sat şi den ţinut în ţinut, mistuindu-să după obiceiul lor”. După cronica Ghiculeştilor, Constantin Mavrocordat s-ar fi plâns Porţii chiar în 1749, anul reformei, că 60.000 de locuitori fugiseră din Moldova în ţări străine, unde întemeiaseră sate, iar acum se temea că se va risipi şi restul ţării.

Se poate spune că desfiinţarea rumâniei şi veciniei a fost admisă de cârmuirea celor două ţări în primul rând cu nădejdea de a pune capăt fugii în masă a ţăranilor, la care domnul şi boierii nu mai puteau face faţă din cauza proporţiilor sale cu totul neobişnuite până atunci. Dar nu numai fuga ţăranilor apare ca un fenomen social de mari proporţii; ea este însoţită de nesupunerea la obligaţiile feudale şi de acte de răscoală tocmai în anii dinaintea reformei, ceea ce arată legătura dintre aceste mişcări şi acţiunea de reformă.

În 1743, Mihai Racoviţă porunceşte unor ţărani ai mănăstirii Bistriţa din Oltenia să se supună, căci „v-aţi sculat cu gâlceavă, de aţi bătut pe călugăraşul ce au fost rânduit să strângă vinăriciul”. În 1745, egumenul mănăstirii Nucet se plânge că ţăranii din Topoloveni, moşia mănăstirii, nu se supun şi nu fac nici o zi de clacă. Împotrivirea ţăranilor merge până la luarea în stăpânire a moşiilor boiereşti şi mănăstireşti, în acelaşi an, egumenul mănăstirii Arnota se plânge lui Constantin Mavrocordat că pe moşiile Dobriceni şi Bogdăneşti ţăranii „s-au pus de au împărţit moşia de o au făcut tot părţi”, iar când egumenul intervine, „ei sar la noi cu gâlceavă cu micu cu mare”. La 8 mai 1746, câteva luni înainte de desfiinţarea rumâniei, Constantin Brâncoveanu, mare boier, se plânge domnului împotriva oamenilor de pe moşia lui că nu vor să clăcuiască nici o zi şi-şi vând vinurile lor, călcând monopolul feudal.

Constantin Mavrocordat era un domn favorabil marii boierimi, de care-l legau multiple interese, după cum se vede din conţinutul reformelor lui din prima fază. Acest domn reprezintă interesele comune de clasă ale marii boierimi, care vin uneori în contradicţie cu cele particulare ale fiecărui boier. De aceea, îngrijorat de starea de revoltă din ţară, el caută să pună capăt abuzurilor pentru a preîntâmpina extinderea mişcărilor ţărăneşti. El ia o atitudine severă împotriva exceselor boiereşti. Măsurile pe care le ia stârnesc indignarea şi tânguirile boierilor. O plângere a unor boieri arată că ei „nu puteau să dea măcar o palmă unui mujic, căci acesta îi calcă în picioare... ; o stare mai rea ca aceasta nu se poate”.

În Moldova „nu putea nime din boieri ca să zică măcar cât de puţin lucru vreunui ţăran, că îndată striga la vodă”. Mai mult, Constantin Mavrocordat dăduse poruncă în ţară „ca să nu fie volnic nime a lua cuiva măcar un ou fără de bani, nici slujbaş, nici altul nime”. Toate aceste cazuri arată abuzurile boierilor şi acţiunea de împotrivire a ţăranilor. Boierii constată că ţăranii nu mai îngăduie să-i jefuiască şi să-i bată. Toate acestea nu pornesc de la încurajarea domnului, ci de la o stare de adâncă revoltă, faţă de care domnul se vede silit să satisfacă măcar în parte plângerile ţăranilor, pentru a nu se ajunge la răscoale generale.

Aceeaşi realitate se desprinde şi din povestirea cronicii moldoveneşti atribuite lui Enache Kogălniceanu. Chemaţi de domnie la Iaşi, cu prilejul reformei din 1749, vecinii alergară în mare număr, „strângându-se vecinătatea de pretutindene la divan cu o mare obrăsnicie”. Este evident că soborul adunat atunci la Trei Ierarhi, în cadrul căruia s-au hotărât măsurile de dezrobire a vecinilor, s-a ţinut sub presiunea mulţimilor de vecini veniţi în capitala Moldovei.

Esenţa acestei reforme a lui Constantin Mavrocordat a constat în reglementarea de către stat a obligaţiilor ţăranilor dependenţi, care până atunci se aflau la discreţia stăpânilor de moşie. În schimb, ţăranii aşezaţi cu învoială au fost siliţi la o clacă mai mare. Aceasta înseamnă asimilarea foştilor rumâni şi vecini cu ţăranii liberi, şezători pe moşiile boiereşti.

Cu alte cuvinte s-a produs o deplasare a sarcinii: cei din urmă au fost „eliberaţi”, în sensul că nu mai erau la dispoziţia stăpânului cu muncă nelimitată, ci au fost trecuţi la munca reglementată de stat. Cei dintâi au fost în schimb supuşi la o muncă mai mare. În Ţara Românească, până în 1740, cele mai multe moşii păstraseră obiceiul clăcii de trei zile pe an pentru ţăranii „şezători”, deşi după 1718 pe anumite moşii bisericeşti li se impunea claca de 8-9 zile pe an. Numai în Oltenia, în timpul stăpânirii austriece, se ajunge la o urcare a clăcii ţăranilor aşezaţi pe moşii străine la 52 zile pe an.

Printr-un aşezământ domnesc al cărui text nu ni s-a păstrat, Constantin Mavrocordat fixa numărul zilelor de clacă impus ţăranilor aşezaţi pe moşii în toată ţara la şase, adică la dublul zilelor obişnuite până atunci în cele mai multe cazuri, după obiceiul pământului. Această hotărâre rezultă din numeroase porunci din anii 1740-1741, prin care domnul anunţă pe ţăranii de pe diferite moşii că vor avea să facă şase zile de clacă pe an (pe lângă plata dijmei), şi anume câte două la coasă, la secere şi la arătură.

Dar nu trecură nici patru ani până la o nouă mărire a cuantumului obligaţiilor de clacă; în 1744, Constantin Mavrocordat dublează numărul zilelor de clacă ale ţăranilor aşezaţi pe moşie, ridicându-l de la 6 la 12 zile. O mulţime de porunci domneşti trimise în toată ţara impun ţăranilor aşezaţi noua reglementare a clăcii, şi anume câte trei zile primăvara, vara, toamna şi iarna, cu drept de răscumpărare cu un zlot pe an. Aceasta era situaţia în momentul eliberării rumânilor în 1746.

În Moldova, înainte de 1742, se constată că obligaţiile de clacă ale ţăranilor care şedeau cu învoială pe moşii erau de 6 zile pe an, care se adăugau la dijma din produsele lor. La 12 ianuarie 1742, doi ani înainte de dublarea numărului zilelor de clacă a ţăranilor şezători din Ţara Românească, Constantin Mavrocordat hotărâse printr-un aşezământ că ţăranii „lăturaşi” (aşezaţi pe moşii) să lucreze stăpânului câte 12 zile de clacă pe an, cu drept de răscumpărare în bani.

În Moldova a avut deci loc o evoluţie asemănătoare cu cea din ţara vecină în privinţa urcării numărului de zile de clacă la care erau obligaţi ţăranii lăturaşi. Această creştere a clăcii ţăranilor aşezaţi pe moşii a făcut posibilă, din punctul de vedere al economiei feudale, eliberarea şerbilor de lucrul fără limită pentru stăpâni, reglementându-se şi uşurându-se obligaţiile lor. În aceeaşi perioadă se constată şi o tendinţă de eliberare a rumânilor de pe multe moşii, adică trecerea lor în categoria celor dintâi.

În sfârşit, pentru a atrage pe rumânii fugari şi a-i readuce în satele lor, obşteasca adunare a Ţării Româneşti, la 1 martie 1746, a hotărât să-i dezrobească pe cei care se vor întoarce în ţară. Actul aminteşte de hatişeriful sultanului, care poruncea „că-i iaste voia, pohta şi porunca să să adune cei înstreinaţi”; eliberarea rumânilor rugiţi care s-ar fi întors la urmă, adică trecerea lor în rândul ţăranilor aşezaţi pe moşii, era o hotărâre necesară în faţa fugii, care luase aşa de mari proporţii încât provocase şi intervenţia sultanului.

Această eliberare acordată rumânilor fugiţi nu putea să nu se răsfrângă şi asupra soartei celor rămaşi pe moşii. Ea deschidea astfel calea pentru eliberarea tuturor şerbilor. Este clar că în acel moment desfiinţarea rumâniei era hotărâtă de domn şi de principalii lui sfetnici. Supunerea la o clacă mai mare a ţăranilor aşezaţi pe moşii o făcea acum posibilă, căci braţele de muncă gratuite erau asigurate, deşi nu acopereau întru totul pierderea pe care urmau s-o sufere boierii.