Recunoaşterea internaţională a independenţei depline a României

Victoria asupra imperiului otoman - la obţinerea căreia poporul român contribuise cu întregul lui potenţial material, uman şi militar - a pus Poarta în imposibilitatea de a mai menţine, indiferent sub ce formă sau pretexte, vestigiile unei dominaţii potrivnice devenirii istorice. Târziu, începea şi la Constantinopol să se perceapă necesitatea de a reaşeza pe baze noi raporturile româno-otomane (şi prin aceasta cele româno-turce) pentru a şterge amintirea trecutului şi a înfăptui o reconciliere istorică.

Oricât de ciudat ar părea, principalele obstacole în calea recunoaşterii independenţei României la negocierile postbelice au rezultat nu atât din opoziţia fostei puteri suzerane, cât din obstrucţia altor mari state europene. A fost necesară încă o grea şi complicată bătălie, pe plan diplomatic în special, pentru ca poporul român să se poată bucura, în sfârşit, de binefacerile deplinei lui neatârnări. Actele acestei ultime „bătălii” s-au jucat la Kazanlîk, Adrianopol, San Stefano şi Berlin.

Preliminariile păcii şi armistiţiul din 19-31 ianuarie 1878

În faţa dezastrului militar iminent, guvernul otoman făcuse, după cea de a patra bătălie de la Plevna, eforturi disperate pentru a nu ajunge în situaţia de a trata de unul singur condiţiile păcii cu reprezentanţii Rusiei, dar nu obţinuse sprijin eficace din partea nici unei puteri europene; până şi Anglia, care contractase faţă de imperiul otoman anumite răspunderi, s-a eschivat şi a lăsat în fapt Poarta să se descurce cum va putea cu armatele învingătoare sub zidurile Constantinopolului.

În consecinţă, conducerea otomană s-a adresat direct Rusiei, iniţial printr-o ofertă de armistiţiu făcută de Rauf paşa, ministrul de Război, marelui duce Nicolae, apoi prin numirea a doi plenipotenţiari - Server paşa, ministrul de Externe, şi Namîk paşa, ministrul listei civile a sultanului - care să trateze cu reprezentanţii Marelui cartier general rus atât bazele preliminare ale viitorului tratat de pace, cât şi - în cazul realizării unui acord asupra acestora - perfectarea unei convenţii de armistiţiu.

Tratativele ruso-otomane au început la 5/17 ianuarie 1878, în localitatea Kazanlîk, şi s-au încheiat la 19/31 ianuarie în Adrianopol, care fusese între timp ocupat de armata rusă. Guvernul de la St. Petersburg nu şi-a consultat în prealabil aliaţii - România, Serbia, Muntenegru - şi nu a fost de acord ca reprezentanţii lor să ia parte la tratativele de armistiţiu.

Insistenţele guvernului român - care a trimis, totuşi, la Kazanlîk pe colonelul Eraclie Arion, ca „ataşat militar” pe lângă marele duce Nicolae - au rămas fără nici un rezultat, deoarece Rusia şi-a menţinut nemodificată poziţia în această privinţă. Prevederile incluse în textele semnate la Adrianopol trebuie socotite, aşadar, ca o expresie a voinţei Rusiei care, fără a putea ignora complet interesele statelor aliate, le-a filtrat prin prisma propriilor planuri.

Bazele preliminare ale păcii, înscrise într-un protocol semnat de marele duce Nicolae, Server paşa şi Namîk paşa la 19/31 ianuarie 1878, stipulau: crearea unui principat autonom tributar faţă de Poartă, denumit Bulgaria, cu un guvern şi o miliţie autohtonă; recunoaşterea independenţei României, Serbiei şi Muntenegrului, asigurându-se primului stat „o despăgubire teritorială îndestulătoare”, celui de al doilea „o rectificare de frontieră”, iar ultimului „o sporire de teritoriu” echivalentă cu suprafaţa ocupată de armata muntenegreană; Bosnia şi Herţegovina urmau să aibă o administraţie autonomă; Poarta avea să suporte despăgubiri în bani sau teritorii, iar sultanul să se înţeleagă cu ţarul „pentru a salvgarda drepturile şi interesele Rusiei în strâmtorile Bosforului şi Dardanelelor”.

Convenţia de armistiţiu, semnată în aceeaşi zi de generalii Nepokoiciţki şi Leviţki, din partea Rusiei, şi generalii Necip şi Osman, din partea Porţii, prevedea printre altele: să se stabilească o linie de demarcaţie între armatele beligerante; garnizoanele otomane să predea diverse cetăţi, având permisiunea de a lua cu ele armamentul, bagajele şi proviziile de care dispuneau; Dunărea să fie deminată, pentru a se asigura libera navigaţie pe fluviu; să se înlăture blocada porturilor de la Marea Neagră etc. Refuzul de a admite reprezentanţi ai României, Serbiei şi Muntenegrului la negocierile cu imperiul otoman a stârnit ecouri defavorabile în opinia publică din statele respective.

În acest climat a sosit la Bucureşti cererea oficială a Rusiei de a încorpora din nou cele trei judeţe din sudul Basarabiei care fuseseră reintegrate României ca urmare a prevederilor tratatului de la Paris din 1856. Pentru aceasta a fost trimis la Bucureşti generalul conte N. Ignatiev, fost ambasador al Rusiei pe lângă Poartă şi, în acel moment, mandatat să continue după aceea drumul spre a conduce delegaţia rusă la tratativele de pace.

Trimisul rus a ridicat, uneori pe un ton ultimativ, în faţa guvernanţilor români probleme ale relaţiilor româno-ruse; el recunoştea, într-un raport trimis la St. Petersburg, că a avut la Bucureşti „convorbiri prelungite şi neplăcute”. Somaţia esenţială era aceea ca România să accepte ea singură să cedeze „Basarabia de sud”, cerinţă motivată cu argumentele clasice ale diplomaţiei ţariste (a. că era în joc refacerea demnităţii imperiale a Rusiei după slăbiciunea ei momentană din 1856; b. că Rusia luase Basarabia de la Turcia; c. că în 1856 sudul Basarabiei se alipise Moldovei, iar reunirea acesteia cu Muntenia ar fi făcut caducă prevederea tratatului de la Paris; d. că odată cu intrarea armatei ruse în cele trei judeţe populaţia îşi manifesta cu entuziasm dorinţa de a reveni în cadrul imperiului ţarist etc.).

Domnitorul, primul-ministru şi ministrul de Externe români au opus argumente la fiecare punct, arătând nevalabilitatea alegaţiilor părţii ruse. Reprezentantul rus a lăsat să se înţeleagă că nici un fel de argumente nu vor îndupleca Rusia să renunţe la această poziţie şi, pe un plan mai larg, a arătat că disuada forurile române să caute sprijin la alte puteri.

În ansamblu, vehiculând o concepţie tradiţională ce eluda lupta milenară a poporului român, care fusese şi era factorul decisiv al croirii destinelor proprii, generalul conte Ignatiev a remarcat că „România îşi datorează existenţa Rusiei” şi că întreaga politică a României trebuie să se facă exclusiv prin prisma intereselor St. Petersburgului. În acelaşi sens el a exprimat iritarea cercurilor oficiale de acolo faţă de demersurile României independente de a obţine un statut de neutralitate similar celui al Belgiei, sub garanţia tuturor marilor puteri europene.

„Este evident că o soluţie de acest gen ar fi neconvenabilă nu numai pentru Rusia, ci şi în general pentru ţinuturile slave din Peninsula Balcanică: trupelor ruseşti le-ar fi zăvorit accesul spre cele din urmă. Ignatiev a arătat în convorbirea cu Brătianu că mijlocul eficient de a proteja în viitor România în faţa Austro-Ungariei şi Turciei ar fi încheierea unei alianţe de apărare cu Rusia, care ar conţine stipulaţia dreptului trupelor ruse de a trece prin principat atunci când circumstanţele ar impune intervenţia noastră militară în favoarea coreligionarilor din Peninsula Balcanică”.

Convorbirile s-au terminat fără vreun acord, ceea ce a lăsat curs evoluţiei tensiunii dintre România şi Rusia. Guvernele englez, austro-ungar, francez şi german, care stătuseră îndeobşte în expectativă până atunci, au început să-şi definească, într-o formă sau alta, poziţiile faţă de condiţiile păcii schiţate deja în bazele preliminare parafate de reprezentanţii Rusiei şi Porţii la Adrianopol.

În acest climat, deşi luptele încetaseră pe întregul teatru de operaţii din Balcani, guvernul grec a considerat oportun să declare război imperiului otoman, invocând ca motiv principal necesitatea de a asigura protecţia conaţionalilor din provinciile Tesalia, Epir şi Macedonia. La 21 ianuarie / 2 februarie 1878 armata greacă, concentrată iniţial în Lamia (circa 8.000 de militari), a trecut frontiera şi a înaintat spre localitatea Domokos din Tesalia. Datorită, însă, circumstanţelor, conflictul greco-otoman nu a luat amploare şi nici nu a influenţat notabil cursul ulterior al evenimentelor.

Tratatul preliminar de pace de la San Stefano 18 februarie / 2 martei 1878

Reacţiile opiniei publice internaţionale nu au influenţat sensibil desfăşurarea tratativelor ruso-otomane. La 18 februarie / 2 martie reprezentanţii celor două state 18 au parafat, în localitatea San Stefano de lângă Constantinopol, textul tratatului de pace schiţat în linii generale (dar nu în întregime) în bazele preliminare fixate anterior la Adrianopol. Tratatul - numit tot „preliminar” - cuprindea 29 de articole, din care 6 se refereau nemijlocit la România, iar 8 aveau tangenţă cu interesele ei.

O importanţă majoră pentru poporul nostru prezenta articolul 5, care stipula: „Sublima Poartă recunoaşte independenţa României; aceasta va valorifica drepturile sale la o despăgubire ce va urma să fie dezbătută între ambele părţi. Până la încheierea unui tratat direct între Turcia şi România, supuşii români se vor bucura în Turcia de toate drepturile asigurate supuşilor celorlalte puteri europene”.

Conform articolului 19, Poarta era obligată la indemnităţi de război faţă de Rusia însumând 1.410.000.000 de ruble. Luând în consideraţie greutăţile financiare ale imperiului otoman şi în acord cu dorinţa acestuia, Rusia „consimţea” ca plata pentru o mare parte din sumele datorate de Poartă să fie înlocuită prin cesiuni teritoriale, în Europa erau vizate „Sandgeakul Tulcea, adică districtele (cazalele) Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Macin, Babadag, Hârşova, Kiustenge şi Medgidie împreună cu insulele din Deltă şi Insula Şerpilor”.

„Nedorind să-şi anexeze acest teritoriu şi nici insulele din deltă”, Rusia şi-a rezervat „facultatea de a le schimba cu partea Basarabiei detaşată la 1856 şi mărginită la sud cu talvegul braţului Chilia şi cu gura Stari-Stambul”. Chestiunea apelor şi a pescăriilor urma să fie reglementată de către o comisie româno-rusă, în răstimp de un an de la ratificarea tratatului de pace. În Asia cesiunile teritoriale făcute Rusiei vizau „Ardahan, Kars, Batum, Baiazet şi teritoriul până la Sageanluk”.

În articolele 2 şi 3 s-a înscris recunoaşterea independenţei Muntenegrului şi a Serbiei, iar în articolul 6 constituirea unui principat denumit Bulgaria, ce rămânea în cadrul imperiului otoman, căruia trebuia să-i plătească tribut, dar urma să beneficieze de o largă autonomie faţă de Poartă şi să-şi stabilească legislaţia internă pe baza unui „regulament organic” (similar cu cele impuse ţărilor române în 1830-1832), edictat conform indicaţiilor Rusiei.

Delimitarea noului principat era astfel făcută încât el urma să cuprindă teritorii de ambele părţi ale Balcanilor şi să se întindă în sud până la Marea Egee. Potrivit articolului 8 armata rusă urma să ocupe Bulgaria „până la formarea completă a unei miliţii indigene îndestulătoare”. Se stipula că trupele ruse de ocupaţie îşi vor păstra căile de comunicaţie prin România, urmând să utilizeze însă şi mijloace de transport maritime, prin porturile Varna şi Burgas.

Muntenegru şi Serbia au beneficiat de largi creşteri teritoriale, în zone locuite de conaţionali: primul, Metohia, Niksic, Split, Podgoriţa şi Antivari (ceea ce lărgea accesul la Adriatică); ultima Niş, valea Drinei şi Mali Zvornik. Schimbul reciproc de prizonieri trebuia să se efectueze, în conformitate cu articolul 28, „îndată după ratificarea preliminarielor de pace”.Ţinând seama de aprehensiunile nutrite de marile puteri europene asupra intenţiilor avute de Rusia faţă de statutul Strâmtorilor, tratatul a prevăzut, la articolul 24, modificări ponderate în statuquoul acestei zone: „Bosforul şi Dardanelele vor rămâne deschise, în timp de răsboi ca şi în timp de pace, navelor de comerţ ale statelor neutre sosind de la porturile ruseşti sau cu destinaţiune pentru aceste porturi”.

Masele largi populare şi guvernul român au apreciat pozitiv faptul că, printr-un nou act internaţional,, se recunoştea neechivoc independenţa patriei proclamată de reprezentanţa naţională cu aproape un an în urmă. Înscrierea articolului 5 în tratatul preliminar de pace de la San Stefano îndepărta o parte din dificultăţile ce stătuseră până atunci în calea consacrării internaţionale a neatârnării României, creând condiţii mai prielnice pentru ca starea de fapt creată prin actul de la 9 mai 1877 să fie acceptată şi de către celelalte mari puteri - îndeosebi Austro-Ungaria şi Anglia. În schimb, prevederile articolelor 8 şi 19, în părţile care vizau interesele României, au stârnit un val de îngrijorare şi nemulţumiri.

Modificările teritoriale decise pe seama statului român împotriva poziţiei clar exprimate de guvern şi parlament, prezenţa avută de trupe străine pe o perioadă îndelungată pe teritoriul naţional fără a se fi obţinut acordul prealabil al României - ceea ce reprezenta o înrăutăţire a situaţiei chiar faţă de reglementările dinaintea unirii ţărilor române (1829 şi 1856), când s-a stipulat că forţe armate străine nu mai au voie să staţioneze pe teritoriul Munteniei şi Moldovei -, ca şi prevederea că ţările mici riverane Dunării nu au dreptul de a-şi avea o marină militară (de asemenea o clauză mai defavorabilă decât cele existente înaintea proclamării independenţei), toate acestea au fost apreciate drept o nesocotire a angajamentelor asumate de guvernul de la St. Petersburg prin convenţia româno-rusă din 4/16 aprilie 1877 şi o ştirbire adusă independenţei poporului nostru recunoscută chiar în articolul 5 al tratatului.

În acord cu întreaga opinie publică, parlamentul român a adoptat o moţiune prin care a respins clauzele tratatului înscrise în articolele 8 şi 19 şi a cerut guvernelor tuturor marilor puteri să respecte voinţa naţiunii române, drepturile ei legitime ce nu puteau deveni obiect de tranzacţii între reprezentanţii altor state Şeful statului şi guvernul român au făcut, în perioada aceea, numeroase demersuri la St. Petersburg pentru a modifica sau cel puţin a atenua poziţia promovată de oficialităţile ruseşti faţă de România.

Aceste demersuri au întâmpinat reacţii negative din partea conducătorilor Rusiei, ţarul Alexandru al II-lea, prinţul Gorceakov şi alţi demnitari. Agentul diplomatic al României în capitala Rusiei, generalul Iancu Ghica, raporta alarmat că prinţul Gorceakov îi făcuse următoarea declaraţie: „împăratul m-a însărcinat să-ţi spun ca să comunici guvernului d-tale că dacă aveţi intenţiunea d-a protesta contra menţionatului articol sau d-a vă împotrivi voinţei sale, atunci va ordona ocuparea României şi dezarmarea armatei române”. Guvernul româna dat următorul răspuns: „Prinţul Carol nu poate admite că acea ameninţare vine de la împărat, iar răspunsul său este următorul: o armată care a luptat la Plevna în faţa împăratului Alexandru II poate să se bată până va fi nimicită, dar nu se va lăsa să fie dezarmată”.

Noua dislocare a armatei române

Deteriorarea relaţiilor dintre cele două state vecine, survenită brusc după obţinerea victoriei atât de scump plătită cu sângele vărsat în comun de ostaşii români şi ruşi, a îngrijorat profund opinia publică din România. Pentru a face faţă oricăror eventualităţi, guvernul s-a grăbit să readucă în ţară unităţile care se mai aflau la sud de Dunăre, în zona Vidin. Cavaleria Diviziei 1 infanterie (regimentele 2 şi 8 călăraşi) trecuse Dunărea încă la 8/20 februarie 1878; după ce a staţionat la Bechet, până la 2/14 martie, ea a fost dislocată în zona Piteşti. Unităţile de infanterie din această divizie s-au adunat treptat la Calafat, unde au rămas până la 29 aprilie / 11 mai, când au început marşul spre Craiova şi, de aici, spre Piteşti.

Divizia 2 infanterie, grupată iniţial la Calafat, a fost dislocată ulterior în zona Curtea de Argeş - Câmpulung. Divizia 4 infanterie s-a concentrat, până la 20 februarie / 2 martie, tot la Calafat, apoi, prin Turnu Severin, a fost îndreptată spre Slatina, unde a sosit la 16/28 mai. Unităţile Diviziei 2 infanterie s-au concentrat la Târgovişte (mai puţin artileria, care a primit misiuni în zona Piteşti). Brigada de roşiori, care trecuse Dunărea încă de la 28 ianuarie / 9 februarie, a staţionat la Craiova până la 20 martie / 1 aprilie, când a început marşul spre Piteşti, unde a rămas până la demobilizare.

Pretutindeni populaţia şi autorităţile au întâmpinat cu calde manifestări de recunoştinţă pe eroii de la Calafat, Corabia, Plevna, Rahova şi Vidin, ale căror fapte de arme începuseră să capete dimensiuni de legendă. Există în scrierile memorialistice numeroase pasaje grăitoare pentru afecţiunea cu care întregul popor român a înconjurat oştirea.

„Când am ajuns la Bacău - relata colonelul Ch. Crăiniceanu - cetăţenii ne-au eşit înainte, noaptea, cu felinare aprinse şi ne-au găzduit frumos mai multe zile”. „La 24 februarie - scria colonelul Gheorghe Em. Lupaşcu - trupele noastre au primit ordin să plece spre Vidin, iar de aci au trecut Dunărea la Calafat, îndreptându-se spre Galicea Mare şi Perişor, aşa că în seara zilei de 28 februarie întreaga Divizie a II-a, sub comanda generalului Cerkez, am intrat în Craiova, unde populaţiunea ne-a primit cu mare entuziasm”.

Noua dislocare a armatei române a fost dictată, în principal, de evoluţia tot mai nefavorabilă a relaţiilor româno-ruse după încheierea tratatului preliminar de pace de la Adrianopol; unele măsuri adoptate între timp de comandamentul rus veneau ca o confirmare a ameninţărilor formulate de prinţul Gorceakov şi a ştirilor primite din variate surse despre existenţa unui plan rusesc de ocupare militară a României.

Astfel, unităţi ruse dislocate pe teritoriul român au început să depăşească zonele ce le fuseseră fixate prin convenţia din 4/16 aprilie 1877 şi să ocupe anumite puncte strategice; în judeţele de peste Prut s-a trecut la instituirea unui regim militar rus în localităţile mai importante; în jurul Bucureştilor au fost concentrate forţe ruse aduse de pe aliniamentul Dunării sau din Balcani etc.

Generalul-locotenent Casimir Ehrnrooth, comandantul Diviziei 11 infanterie rusă (adusă special de la sud de Dunăre în perioada aceea de tensiune), atesta că se întocmise un plan special de ocupare a capitalei României; comandamentul rus tipărise chiar, în limbile rusă, franceză şi română, un „Decret cu privire la starea de asediu în oraşul Bucureşti” şi o „Proclamaţie către populaţia capitalei României”se. La acestea se adăuga şi teama ca o intervenţie de acest gen să nu fie conjugată cu o invazie simultană a trupelor austro-ungare.

Armata română, care se afla concentrată la sfârşitul lunii aprilie - începutul lunii mai în zona Slatina-Piteşti-Curtea de Argeş-Târgovişte, şi-a intensificat pregătirile pentru o apărare de lungă durată. În zona respectivă au fost dislocate şi depozitele de muniţii, subzistente, medicamente etc. Parlamentul a votat un credit de 6.000.000 de lei pentru completarea armamentului şi înlocuirea echipamentului militar care, din cauza intemperiilor şi a condiţiilor de război, se aflau într-o avansată stare de uzură.

Cu toată situaţia financiară grea s-au adus, prin lege, îmbunătăţiri sistemului de rechiziţii şi de recompense materiale pentru rezerviştii care participaseră la campanie. De asemenea, s-au instituit trei noi medalii - „Trecerea Dunării”, „Serviciul Credincios” şi „Apărătorii Independenţei” -, cu care au fost distinşi numeroşi militari participanţi la campania de la sud de Dunăre.

Congresul de la Berlin

În timp ce în interiorul ţării s-au adoptat precipitate măsuri de apărare, pe plan extern guvernul de la Bucureşti a făcut mari eforturi pentru a obţine sprijinul celorlalte puteri europene în scopul anulării clauzelor tratatului preliminar de la San Stefano care lezau interesele legitime ale României. Agenţii diplomatici ai României au făcut repetate demersuri pe lângă guvernele francez, german, englez, austro-ungar şi italian, cărora le-au expus, cu argumente întemeiate pe istorie şi pe contribuţia adusă de poporul nostru la războiul dus împotriva imperiului otoman, necesitatea ca recunoaşterea independenţei ţării să nu fie plătită prin ştirbiri teritoriale. În acelaşi scop primul ministru Ion C. Brătianu a plecat la Viena şi Berlin, iar Ion Ghica a fost trimis în misiune la Londra.

Documentele vremii atestă că guvernul Brătianu spera să găsească o anumită înţelegere pentru problemele româneşti bizuindu-se şi pe faptul că marile puteri din centrul şi apusul Europei erau, ele însele, nemulţumite de unele clauze ale tratatului de la San Stefano şi acţionau pentru a obţine rediscutarea bazelor păcii. Aceste puteri, angajate în cursa pentru acapararea moştenirii „omului bolnav”, erau ostile creşterii influenţei Rusiei în Peninsula Balcanică şi, mai ales, schimbării statutului Strâmtorilor.

Anglia, care în timpul războiului păruse resemnată, şi-a schimbat brusc atitudinea în ultima fază a ostilităţilor; o parte a flotei ei militare a fost împinsă în zona Dardanelelor şi Bosforului, manevră urmată de chemarea sub arme a unor forţe importante din rezervă şi de alte măsuri ce păreau să demonstreze că Londra era hotărâtă să angajeze, la nevoie, un conflict militar cu Rusia.

Pe o poziţie similară s-a situat şi guvernul austro-ungar, nemulţumit de faptul că ţarul nu respectase întocmai angajamentele asumate prin acordul secret încheiat în perioada premergătoare războiului. Toate acestea au lăsat la un moment dat impresia că relaţiile internaţionale conduceau spre o a doua ediţie, revăzută desigur, a „războiului Crimeei”. Dar, cu toate ameninţările belicoase şi pregătirile de război, tratativele de culise dintre marile puteri imperialiste au continuat fără întrerupere.

Principalele fluxuri ale negocierilor au fost cele dintre Rusia şi Austro-Ungaria, pe de o parte, dintre Rusia şi Anglia, pe de altă parte. Demersul rusesc la Viena, al cărui purtător a fost tot generalul conte N. Ignatiev, viza să disocieze de Marea Britanie dubla monarhie, cu convingerea că fără cooperarea forţelor de uscat ale Austro-Ungariei Anglia nu va risca un conflict militar cu Rusia.

În afara reînnoirii vechii oferte ruseşti ca Austro-Ungaria să anexeze Bosnia şi Herţegovina, Rusia conceda Vienei o serie de alte privilegii politice şi militare care extindeau sfera ei de control în aria nord-vestică a Balcanilor şi înspre Adriatica. Însă tranzacţia de bază pentru pregătirea viitoarei conferinţe de pace a fost cea realizată între Anglia şi Rusia. În mai 1878 guvernele de la St. Petersburg şi Londra au parafat un memorandum pregătit de noul ministru de Externe al Angliei, lordul Salisbury, şi ambasadorul rus în Marea Britanie, contele Şuvalov.

Documentul fixa o serie de puncte esenţiale ale împărţirii teritoriilor şi sferelor de influenţă ale celor două puteri, care urmau să fie opuse ca un fapt împlinit celorlalte ţări participante la viitorul congres de pace şi, prin consensul Angliei şi Rusiei, înscrise ca atare în tratatul ce avea să reglementeze statutul postbelic al Europei sud-estice. Totodată, asupra unor prevederi de amănunt nu s-a ajuns la un acord, cele două părţi rezervându-şi libertatea de a acţiona în divergenţă în cadrul reuniunii internaţionale ce urma să aibă loc la Berlin.

În consecinţă, nedorind să îşi asume nici un fel de angajamente care le-ar fi stânjenit ulterior propriile planuri, cabinetele de la Londra, Paris, Berlin şi Viena au primit cu răceală demersurile guvernului român. „Brătianu a plecat de la Berlin destul de desamăgit, după ce a fost primit de prinţul Bismarck şi după ce a conferit cu d. De Bullow - se notează, la 31 martie / 12 aprilie 1878, în memoriile lui Carol I -. Guvernul german s-a arătat extraordinar de rezervat [... ]”.

Lordul Salisbury, ministrul de Externe al Marii Britanii, i-a declarat trimisului României, Calimaki-Catargi, că Anglia, dacă s-ar putea înţelege cu Rusia pe tema propriilor interese, „n-ar face desigur război numai de dragul României!”. La Roma, ministrul de Externe italian a comunicat agentului diplomatic al ţării noastre că „cu toate simpatiile sale pentru România nu poate să facă nici un pas în situaţia încordată de acum”.

Astfel, până la urmă, negocierile asidui dintre marile puteri au conturat posibilitatea de a se desăvârşi compromisul la masa tratativelor. Un rol în această orientare au jucat şi cabinetele german şi francez, care nu doreau, din diverse motive, declanşarea unei conflagraţii europene. De altfel, epuizate în urma campaniei abia încheiate, nici imperiul rus, nici cel otoman nu dispuneau de resurse pentru a suporta greul unui nou război.

În acest climat s-a ajuns la convocarea congresului de la Berlin, ale cărui lucrări s-au desfăşurat între 1/13 iunie şi 1/13 iulie 1878. La congres au luat parte reprezentanţii Germaniei, Austro-Ungariei, Rusiei, Franţei, Marii Britanii, imperiului otoman şi Italiei. Deşi dezbaterile nu au fost lipsite de unele momente de încordare, problemele de fond ale compromisurilor dintre puterile participante fuseseră, aşa cum s-a arătat, în fapt tranşate prin tratativele de culise purtate în perioada anterioară, astfel încât punctele de divergenţă care mai existau au putut fi relativ uşor depăşite.

Cererea guvernului român ca ţara noastră să fie reprezentată la congres a fost respinsă; după stăruitoare insistenţe s-a admis însă ca primul ministru Ion C. Brătianu şi ministrul de Externe Mihail Kogălniceanu să-şi expună, în cadrul celei de a zecea şedinţe (din 19 iunie / 1 iulie), punctul de vedere asupra problemelor care vizau nemijlocit interesele României.

Şeful diplomaţiei româneşti a susţinut cu argumente de ordin istoric, de drept internaţional şi de natură etică poziţia României formulată încă în memoriul prezentat Congresului la 12/24 iunie 1878:

„1) Nici o parte din teritoriul actual să nu fie deslipită de România;

2) Teritoriul românesc să nu fie supus unui drept de trecere în profitul armatelor ruseşti;

3) Principatul, în virtutea titlurilor sale seculare, să reintre în stăpânirea insulelor şi a gurilor Dunării, împreună cu Insula Şerpilor;

4) El să primească, proporţional cu forţele militare ce a pus în linie, o indemnitate, sub forma care se va judeca mai lesnicioasă;

5) Independenţa sa să fie consfinţită în mod definitiv şi teritoriul său să fie neutralizat”

în faţa plenipotenţiarilor uniţi la Berlin, ministrul de Externe român ţinea să accentueze: „România are deplină încredere că independenţa ei va fi recunoscută definitiv şi pe d’întreg de către Europa. Pe lângă dreptul ei cel vechi, al cărui principiu fusese scâlciat prin răstălmăciri istorice, astăzi vine să se adaogă titlurile pe care le-a împrospătat sau le-a întinerit pe câmpurile de bătaie. Zece mii de români au căzut în jurul Plevnei, ca să câştige patriei lor libertatea şi independenţa”.

Expozeul lui Mihail Kogălniceanu ca şi cuvântul lui Ion C. Brătianu - în care se arăta că nesocotirea intereselor şi drepturilor legitime ale României „nu ar fi numai o durere adâncă pentru naţiunea română, ci ea ar dărâma în sânul ei orice încredere în tăria tractatelor şi în toată sfânta pază, atât a principiilor de dreptate absolută, cât şi a drepturilor scrise” - nu au putut determina schimbarea poziţiei puterilor pusă de acord în datele ei fundamentale în perioada dintre pacea de la San Stefano şi congresul de la Berlin. Tratatul semnat de participanţi a modificat substanţial o mare parte din prevederile stipulate la San Stefano.

Prin articolul 25 Bosnia şi Herţegovina au fost trecute sub ocupaţia Austro-Ungariei. La sud de Dunăre au fost create două entităţi politico-administrative: între fluviu şi lanţul Balcanilor - principatul Bulgariei, al cărui statut intern determinat de suzeranitatea otomană era definit în linii asemănătoare cu prevederile de la San Stefano; la sud de Balcani - provincia Rumelia Orientală, cu o autonomie mai redusă decât a vecinei sale nordice şi pe teritoriul căreia erau menţinute forţe armate otomane, însă limitele Rumeliei Orientale erau astfel trasate încât, spre deosebire de partea de sud a formaţiei statale în care ar fi fost înglobată potrivit prevederilor tratatului de la San Stefano, ea nu mai cuprindea o fâşie a litoralului Egeei (articolele 2, 13-21).

Poarta a păstrat o parte din teritoriile care, potrivit păcii anterioare, ar fi trebuit cedate Rusiei în Asia - valea Alaşkerd şi oraşul Baiazid (articolul 60); s-a menţinut statu-quoul regimului Strâmtorilor, articolul respectiv din tratatul de la San Stefano fiind complet suprimat în schimb, la insistenţele Rusiei, alte prevederi ale tratatului preliminar de la San Stefano au fost preluate, aproape ad-litteram, în cel de la Berlin (menţinerea dreptului ce şi l-a fixat armata rusă de a folosi România ca culoar de trecere - dar pe o durată mai mică decât se prevăzuse la San Stefano -, situaţia judeţelor de la nord de gurile Dunării, interdicţia ca micile state riverane să dispună de flote militare fluviale etc.).

Totodată puterile occidentale au obţinut menţinerea şi chiar lărgirea vechilor privilegii ale Comisiei Europene a Dunării. România a fost inclusă ca membru deplin în comisie, însă organismul internaţional căpăta o adevărată exteritorialitate faţă de statul român (articolele 52-57). Toate acestea au conferit tratatului de la Berlin caracterul unui act dictat de interesele puterilor imperialiste, expresie a politicii lor de dominaţie şi asuprire bazată pe forţă, de împărţire a zonelor de „interese” şi de influenţă.

Marile puteri nu au putut însă să ignore complet interesele popoarelor din zona, sud-est europeană şi balcanică angajate în lupta pentru o dezvoltare de sine stătătoare. Articolul 43 al tratatului a înscris recunoaşterea independenţei depline a României, ceea ce marca încheierea cu succes a eforturilor poporului nostru închinate consacrării pe plan internaţional a actului său de voinţă din 9 mai 1877.

Revenirea străvechiului pământ românesc al Dobrogei la patria mamă a fost statuată în articolul 46, care a fixat frontiera dobrogeană între Dunăre şi mare pe un traseu „care plecând de la răsărit de Silistra răspunde în Marea Neagră, la miazăzi de Mangalia” M. Parlamentul român, în urma unor dezbateri care au relevat din nou rezervele unanime faţă de prevederile ce contraveneau drepturilor istorice, a ratificat în octombrie 1878 tratatul de la Berlin. Odată cu România au obţinut recunoaşterea independenţei lor Serbia şi Muntenegru.

Demobilizarea armatei române

Situaţia internaţională creată României prin tratatul de la Berlin a făcut, în sfârşit, posibil să se treacă la starea de pace. Prin decretul nr. 1.840 din 29 iulie / 10 august s-a decis demobilizarea armatei române începând cu data de 5/17 august 1878. Evenimentul a prilejuit, după perioada de griji şi frământări care o precedase, reluarea manifestărilor populare închinate glorioasei participări avute de armata română la războiul de independenţă.

„Pretutindeni - se arăta într-o lucrare contemporană - trupele au fost primite cu cea mai mare însufleţire de toate autorităţile şi de tot poporul, cu urale entusiaste, cu buchete şi cununi de flori şi sărbătorite cu ospeţe, atât ale municipalităţilor cit şi prin contribuţiuni particulare. Nu numai mândria naţională era înflăcărată de a vedea pe bravii din sânul lor, cari ridicaseră numele de român şi reînviaseră gloria străbună, dar bucuria la culme a părinţilor, soţiilor, fraţilor, surorilor, copiilor de a-şi revedea pe scumpii lor reînviind, înviaţi şi încununaţi cu laurii vitejiei şi victoriei, dedea un spectacol măreţ, duios, sfânt acestor sărbători sublime, amestecate cu lacrămi de bucurie şi de cel mai nedescriptibil simţământ naţional”.

Apoteoza acestor manifestări populare a constituit-o primirea triumfală făcută oştirii în capitala ţării la 8/20 octombrie 1878. 21 de lovituri de tun au marcat, în dimineaţa acelei zile, deschiderea festivităţilor. Oraşul, împodobit sărbătoreşte, cu drapele tricolore, ghirlande uriaşe de flori şi covoare multicolore, fremăta. Pe străzi, o mulţime nesfârşită - practic întreaga populaţie a capitalei, contopită cu masa delegaţilor sosiţi din toate provinciile - se îndrepta spre locurile fixate pentru desfăşurarea diverselor ceremonii oficiale sau aştepta parada unităţilor militare.

Pe platoul de la Băneasa (în vecinătatea nordică a Bucureştilor) s-au adunat, pentru a fi trecute în revistă de domnitor, unităţi şi subunităţi care reprezentau, simbolic, toate armele, întreaga oştire română. În jurul estradei oficiale se aflau, aşezate în piramide, arme capturate de ostaşii ţării în luptele de la Plevna, Rahova, Vidin. Puţin mai departe, de data aceasta tăcute, 42 de tunuri otomane. Aici, într-un cadru solemn, au fost distinse cu „Steaua României” sau medalia „Trecerea Dunării” drapelele glorioase - multe sfârtecate de gloanţe şi schije de obuze - ale unităţilor participante la războiul neatârnării.

A urmat un marş impozant spre Şosea (magistrala nordică a capitalei României) unde, în onoarea învingătorilor, se înălţase un uriaş arc de triumf pe capitelul căruia se putea citi, de la mare distanţă, inscripţia: „Apărătorilor independenţei”. Pe coloanele laterale erau înscrise denumirile principalelor localităţi în care, prin biruinţele şi jertfele ei, armata îşi atrăsese recunoştinţa patriei şi stima opiniei publice străine. Lângă arcul de triumf, în tribune special construite, o numeroasă asistenţă - membrii guvernului, Camerei şi Senatului, corpului diplomatic, autorităţilor comunale şi reprezentanţi ai instituţiilor de cultură, ştiinţifice, de învăţământ etc. - a întâmpinat cu nesfârşite aplauze sosirea coloanei.

În timp ce unităţile treceau pe sub arcul de triumf, „ploi de flori, de buchete şi de steluţe de aur se vărsau în toate părţile între strigări de bucurie ce cutreierau locul [...]. Toate trupele, toate drapelele erau aplaudate cu bucurie şi cu mândrie de către public”. Defilarea, continuată pe străzile capitalei, s-a încheiat în centrul oraşului la monumentul lui Mihai Viteazul, acolo unde, de atâtea ori înainte şi după aceea, în zile luminoase sau vremuri de restrişte, s-a dat glas în manifestaţii publice idealurilor de libertate şi independenţă ale românilor.

Momente de însufleţire patriotică au fost prilejuite şi de intrarea şi instalarea unităţilor armatei române în Dobrogea reunită cu patria liberă după secole de stăpânire şi asuprire străină. În prezenţa capului statului şi a reprezentanţilor guvernului primele unităţi militare au păşit pe străvechiul pământ de obârşie şi neîntreruptă vieţuire românească dintre Dunăre şi Mare la 14/26 noiembrie 1878. „Ţinuta oştirii este admirabilă, pe faţa tuturor se vede bucuria” - nota „Românul” în relatarea publicată despre acest emoţionant eveniment.

Ostaşii aveau conştiinţa clară a sensului politic şi etic al actului pe care-l săvârşeau, sens exprimat şi în înaltul ordin de zi ce le fusese adresat: „în această nouă Românie veţi găsi o populaţiune care în cea mai mare parte este deja românească. Însă veţi găsi şi locuitori de alt neam şi alte credinţe. Toţi aceştia, care devin membri ai statului român, au acelaşi drept la protecţiunea şi la dragostea voastră! [...] Fiţi în mijlocul noilor voştri concetăţeni ceea ce aţi fost atât în timp de pace, cât şi pe câmpul de onoare: model de bravură şi de disciplină, apărători ai drepturilor României şi anteluptători ai legalităţii şi civilizaţiei Europei”.

Pretutindeni pe unde au trecut trupele române au fost întâmpinate cu manifestări de sinceră simpatie de toţi locuitorii Dobrogei. În Tulcea, Constanţa şi alte localităţi s-au organizat festivităţi de primire speciale: reprezentanţii instanţelor administrative locale şi ai diferitelor naţionalităţi şi culte au ieşit înaintea unităţilor cu tradiţionala pâine şi sare, urându-le din inimă bun venit: „Porţile cetăţii sunt deschise şi lumea toată vă aşteaptă cu iubire spre a lua prin voi [... ] lumina şi libertatea pe calea dreptăţii, adevărului şi binelui! - se spunea în alocuţiunea unuia din membrii comitetului naţional român din Tulcea [... ]. Trăiască România liberă şi independentă! Trăiască victorioşii ei ostaşi!”. Mii de locuitori au aclamat defilarea trupelor pe sub arcuri de triumf simbolizând victoria şi libertatea naţională.

Acelaşi simţământ îl trăia şi populaţia din Transilvania, unde reintegrarea Dobrogei în matca originară a fost primită cu deplină adeziune: „Luarea în posesiune a Dobrogei şi a gurilor Dunării de către români - scria „Gazeta Transilvaniei” - este un fapt de cea mai mare importanţă nu numai pentru România, ci pentru întreg Orientul european [... ]. Este în interesul bine înţeles al tuturor popoarelor din Peninsula Balcanică ca România să devină prin noua poziţiune ce o ocupă la litoralul Mării Negre şi la gurile Dunării un adevărat scut al libertăţii şi civilizaţiei în Orient”. Toate manifestările patriotice din acele zile făceau să tresalte inimile tuturor românilor din provinciile ce se mai aflau sub dominaţie străină, insuflându-le tărie şi încredere că înfăptuirea deplinei unităţi naţionale nu putea să fie departe.

Check Also

Drepturi şi libertăţi democratice în Constituţia României din 1923

Titlul II al Constituţiei, intitulat „Despre drepturile românilor”, cuprindea articolele 5-32 şi preciza drepturile şi …

Miniştri de externe ai României (1918-1940)

Ion I.C. Brătianu – 29 noiembrie 1918 – 12 septembrie 1919 şi 21 iunie – …

Folosirea scrisului şi literatura slavo-română în timpul feudalismului pe teritoriul României

Folosirea scrisului pare să nu se fi întrerupt niciodată la populaţia de pe teritoriul României, …

Sistemul concentraţionar în România

Sistemul concentraţionar al României comuniste a cuprins numeroase închisori şi lagăre de muncă precum cele …

Instaurarea şi organizarea regimului burghezo-moşieresc în România (1866)

Aplicarea reformei agrare din 1864 prin menţinerea unor însemnate rămăşiţe feudale, dintre care principala a …