Receptarea critică a romanului „Amintiri din copilărie”, de Ion Creangă (comentariu literar, rezumat literar)

Opera lui Ion Creangă a stat în atenţia folcloriştilor, criticilor si istoricilor literari, lingviştilor, moraliştilor, simbolologilor şi specialiştilor în ştiinţele oculte.

Opera Amintiri din copilărie nu trădează nicio intenţie justificativă, cum că ea nu pare a demonstra vreo teză extrinsecă purei reprezentări a faptelor. Toate retrospectivele se străduiesc să introducă în desfăşurarea vieţii ordinea unui destin. Însuşirea cea mai caracteristică a memorialisticii lui Ion Creangă este atmosfera de voie bună, de jovialitate, care îl întâmpină pe cititor încă de la prima pagină şi care se menţine până la ultima.

Vladimir Streinu este cel care a atras atenţia asupra discrepanţei, cu adevărat uimitoare dintre omul covârşit de suferinţă, aflat la marginea sărăciei şi imaginaţia bogată, plină de optimism, care izbucneşte molipsitor din operă. Acelaşi critic afirmă că „Nu este nicio îndoială că Amintirile constituie o expresie compensatorie a biografiei o revanşă imaginară (...)”.

Lipsa tendinţei justificative, nedeterminarea temporală, voia bună generalizată deduce că modelul autobiografiei nu este întru totul potrivit în explicarea operei. Tocmai fiindcă sunt alcătuite cu libertatea de iniţiativă a unui autor nestingherit de modele livreşti, Amintiri din copilărie construieşte o lume care încalcă istoria.

Amintiri din copilărie, de Ion Creangă (comentariu literar, rezumat literar)

Ipoteza la care ne duce citirea paragrafelor de debut ale fiecărei părţi, datorită faptului că ele reiau aceeaşi temă şi că sunt aşezate la începutul fiecărui capitol, este că ele funcţionează ca nişte avertismente. Ele au rolul să ne sugereze o cheie interpretativă de alt ordin decât al simplei facticităţi realiste. Acestea ne pregătesc pentru aşteptarea unui epic transfigurat de o viziune arcadică.

Aşa cum afirmă Dumitru Micu, Amintirile sunt un Bildungsroman autobiografic. Naratorul îşi compune timpul iniţierii în universul spiritual pe care urma să-l transpună în operă. Şi cum trecutul nu poate fi retrăit decât liric, scriitorul se autoproiectează în sufletul de copil care restituie timpul pierdut.

Alexandru Piru susţine, de asemenea, că opera de maturitate a lui Ion Creangă nu este o autobiografie, ci un roman, cum intuise şi Maiorescu încă din 1882. Alexandru Piru afirmă că opera „nu este o scriere subiectivă ci una de ficţiune şi că autorul ei are o capacitate extraordinară de a se obiectiva ca subiect”.

Un alt critic, Paul Cornea afirmă că Amintirile lui Creangă sunt până la un punct o autobiografie. Ele înfăţişează doar câteva atribute definitorii ale geniului şi anume: folosirea persoanei I, evocarea unui parcurs existenţial sub o formă narativă şi contopirea autorului cu naratorul şi eroul. Un studiu mai atent evidenţiază însă şi câteva deosebiri, dintre care unele mai ales dau de gândit. Astfel este cazul cu ceea ce criticul ar numi „voinţa anonimităţii”.

O altă interpretare dă Valeriu Cristea, în Dicţionarul personajelor lui Creangă. El apropie şi urmăreşte cazul de identificare între subiect şi obiect în critica literară modernă, printr-o analiză amănunţită, din care nu lipseşte nici măcar elementul epic. Valeriu Cristea identifică 151 de personaje în opera lui Creangă şi le întocmeşte acestora fişe, fiind atent până şi la cele mai mici amănunte. Părerea lui este contrară aceleia a lui George Călinescu, el afirmând că biografia se confundă în opera noastră cu ficţiunea şi că multe dintre personaje sunt atestate documentar: „autorului i s-a părut imposibil a separa personajele biografiei scriitorului de personajele Amintirilor lui”.

Ion Creangă

Acelaşi lucru a fost susţinut şi de Eugen Simion, singura diferenţă fiind că, după Eugen Simion opera este o autoficţiune: „Amintiri din copilărie este, după mine, nu o autobiografie, ci o autoficţiune, o confesiune, cu alte vorbe, în care elementele biografice (evidente) nu-şi pierd urma în text, dar îşi înmulţesc semnificaţiile”. Opinia generală este că opera nu reprezintă o scriere confesivă, ci un roman de ficţiune în care biografia reală se pierde. George Călinescu exprimă foarte bine acest punct de vedere: „În Amintirile lui Creangă nu este nimic individual, cu caracter de confesiune ori de jurnal. Creangă povesteşte copilăria copilului universal”.

De altfel, Ion Creangă invită la generalizări: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită, şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi pământul, măcar să zică cine ce-a zice”. Devine, aşadar, un simplu amănunt că acest copil se numeşte Nică şi că e fiul lui Ştefan a Petrei din Humuleşti. El nu este o persoană concretă, ci un personaj-simbol al unei anumite vârste, persoana lui Nică dizolvându-se în indeterminarea copilului Nică. Critica a observat că în Amintiri predomină ficţiunea în raport cu interesul documentar.

Faptele eroilor sunt hiperbolizate şi capătă caracter simbolic, ceea ce şterge graniţele dintre universul fantastic şi cel realist. În poveşti, o lume fabuloasă era coborâtă în graniţele universului ţărănesc cunoscut, aici personajele primesc o aură de exagerare care face din Amintiri nu o simplă alăturare de năzbâtii fireşti la această vârstă, ci aproape un roman de aventuri: Oşlobanu, cu puterile lui Chirică, drăcuşorul din Povestea lui Stan Păţitul, duce în spate o căruţă cu lemne, Nică, urmărit de nişte „hojmalăi”, se ascunde în ţărâna de la rădăcina unui cuib de păpuşoi sau, fugărit de mătuşa Mărioara, dă toată cânepa „palancă la pământ”, mama are puteri vrăjitoreşti etc.

Scrierea nu e interesată, asemenea unei autobiografii veritabile, să dea o analiză a eului din dorinţa de a se cunoaşte şi de a se înţelege pe sine. E izbitor caracterul de obiectivitate al Amintirilor ce preferă succesiunea anecdotică de fapte în care Creangă se priveşte pe sine ca erou, exponent al unui mediu, unul din numeroşii săi eroi. Naratorul nu se simte obligat să interpreteze faptele, să descopere legăturile cauzale dintre ele. Singurele insule de subiectivitate, singurele sale luări de poziţie pot fi depistate în tonul nostalgic sau ironic. Există o dublă mişcare, una de apropiere, evidentă la fiecare început de capitol, prin retrăirea, favorizată de ficţiune, a mediului humuleştean şi alta de detaşare prin privilegierea diferenţei de vârstă şi de experienţă dintre narator şi eroul său.

Detaşarea îi permite celui dintâi să-l trateze pe cel de-al doilea cu un fel de umor împăcat, atotînţelegător, graţie căruia lucrurile grave sunt persiflate, efectele lor minimalizate, considerate exclusiv sub aspect ludic: punerea unui cărbune aprins pe pieptul unui om care doarme e o „clăcuşoară”, la fel ca prăpădirea cânepii, o „trebuşoară”. Tot necondamnabile rămân şi o serie de fapte amorale sau crude ca furtul cireşelor ori distracţia cu poştele de care Creangă nu se arată indignat, pentru că priveşte lucrurile cu mintea de odinioară a copilului, cel care nu a ajuns încă la o conştiinţă morală.

Scrierea nu e istoria formării, ci povestea cufundării unui spirit în lumea preferată şi cunoscută, o lume ireversibilă, inevitabil jalonată de aspectele educative, de părinţi, de dascăli, de tovarăşi de şcoală şi de şotii, de oameni care-i oferă lecţii de viaţă. De aici, lirismul care inundă totul şi estompează exactitatea reconstituirii până la confuzia ei cu ficţiunea. Garabet Ibrăileanu sintetiza importanţa operei şi a scriitorului într-o formulare devenită celebră: „Opera lui Creangă este epopeea poporului român. Creangă este Homer al nostru”.

Contemporan cu marii clasici, Mihai Eminescu, I.L. Caragiale şi Ioan Slavici, Creangă este cel mai mare povestitor al nostru, cu o strălucită ascendenţă în personalitatea întâiului povestitor artist al nostru - Ion Neculce - şi anunţând creaţia marelui Sadoveanu. Amintirile, primul roman al copilăriei din literatura noastră, are ca punct de plecare elemente din biografia autorului, cartea evocând vârsta inocenţei, dar şi procesul complex al formării umane.

În articolul Creangă: ţăranul şi târgoveţul, Garabet Ibrăileanu acceptă ideea că biografia povestitorului, cât ne trebuie, pentru explicarea operei lui, se află în Amintiri, dar asta adăugând faptul că biografia este asemănătoare cu a oricărui copil de ţăran din Humuleştii de atunci. „Opera lui Creangă nu datorează nimic incidentelor biografice ale Târgoveţului”. Pe aceeaşi undă merge şi Vladimir Streinu în studiul său, criticul respingând imaginea unui Creangă erudit, cea impusă de George Călinescu, şi propune pe aceea a unui creator primitiv care reproduce modelul arhaic cu oarecare adaosuri de istoricitate şi complexitate individuală: omul biografic a murit pentru totdeauna, excesul de biografism este păgubitor în critică, adevărata biografie a creatorului este aceea din opera literară, iar opera arată „homerismul viziunii, adică facultatea de a vedea şi evoca în dimensiune uriaşă, şi structura rapsodică, adică epicism şi oralitate”.

Eugen Simion afirmă faptul că dacă vrem să o încadrăm într-o categorie literară, cel mai potrivit loc ar fi în compartimentul autoficţiunii, cu alte cuvinte o scriere în care naratorul se identifică fără îndoială cu autorul şi cu personajul sau o naraţiune în care există o relaţie de identitate „între un element textual, naratorul determinat prin existenţa lui pur lingvistică, şi un element extratextual, autorul, o persoană umană social-determinată. Naratorul începe să îşi scrie viaţa când ajunge la vârsta de patruzeci de ani. El ne spune că este vorba despre familia, prietenii şi întâmplările prin care a trecut, nu ne ascunde acest lucru. Cu toate acestea nu putem să credem că tot ceea ce povesteşte el în Amintiri i s-a întâmplat copilului din Humuleşti şi că imaginaţia lui nu are nicio contribuţie. Orice scriere este o ficţiune şi cuprinde un element de fabulaţie, chiar dacă vrem sau nu”.

Asemenea lui Mark Twain, Ion Creangă priveşte perioada minunată a copilăriei nu numai cu ochii omului matur, ci şi cu ochii copilului, deoarece scriitorul genial a rămas totuşi copil, firea lui contemplativă ajutându-l să se reîntoarcă în trecut. Valoarea universală general umană a acestei creaţii rezidă în marea forţă de generalizare, deoarece în copilăria autorului generaţii în şir îşi recunosc propria copilăriei, indiferent de meridianul căruia îi aparţin cititorii.

Amintiri din copilărie reprezintă mai întâi romanul formării unei personalităţi - un Bilgdunsroman. Cadrul de viaţă însufleţit de Creangă este modelator al copilului în devenire prin năzdrăvăniile specifice vârstei, joaca, măruntele îndeletniciri gospodăreşti în care se iniţiază Nică, eroul operei, îl pregătesc pentru o nouă treaptă existenţială pe care va fi propulsat o dată cu plecarea la seminarul de la Socola.

Întâmplările din viaţa sa sunt evenimente de cunoaştere, fiindcă simbolizează încheierea copilăriei şi începutul drumului spre maturitate, trecere despre care Jean Boutiere observă: „Creangă scrie cartea retrăirii unei vârste cu sentimentul reîntoarcerii acasă dintr-un exil neînduplecat”. Tehnica artistică - povestirea în povestire - sau povestirea în ramă înscrie opera lui Creangă în seria Decameronului lui Boccacio sau a Hanului Ancuţei lui Mihail Sadoveanu. Specificul acestei tehnici constă în faptul că povestitorul devine eroul propriei sale naraţiuni. În consecinţă, Ion Creangă este autor, narator şi actor, în cadrul naraţiunii care domină, împletită cu descrierea şi dialogul.

Personajele operei alcătuiesc o galerie bogată şi variată, realizată în manieră clasică, având în vedere mijloacele restrânse cu care lucrează Creangă, profilurile cărora le dă viaţă, unitatea caracterologică, biografiile gata constituite ale majorităţii personajelor - cu excepţia lui Nică, personaj în devenire - centrarea lor pe o dominantă de caracter, virtute sau viciu: înţeleptul, darnicul, gospodarul, cărpănosul, leneşul, fudulul. Astfel realizate, personajele lui Creangă se organizează după schema tradiţională prin care binele şi frumosul moral se opun răului.

Modalităţile de caracterizare a personajelor sunt variate: mişcarea, situaţiile, întâmplările, limbajul, tonul, gestul, monologul interior, comentariul autorului, numele, supranumele, poreclele etc.

Smaranda este tipul femeii de la ţară, care îşi iubeşte copiii, face pentru ei sacrificii, îl poartă pe Nică la învăţătură, ştie o mulţime de practici mantice: îi făcea copilului un benghi în frunte ca să-l apere de deochi, abătea grindina, înfigând toporul în pământ, închega apa cu două picioare de vacă, îndrepta vremea, punându-l să râdă la soare. Este mama, ca prototip, iubitoare, harnică, răbdând toate năzbâtiile copiilor, evlavioasă, crede în destinul de excepţie al lui Nică. Este o femeie voluntară, ambiţioasă, perseverentă, doritoare ca primul ei născut să devină preot; dârză, iubitoare, dar severă, bisericoasă, dar nu habotnică, depozitară de tradiţii, credinţe şi obiceiuri din străbuni transmise. Asemeni unei zâne bune, e plină de minunăţii, pentru care e privită cu admiraţie de Nică, pentru că „sânge din sângele ei şi carne din carnea ei am împrumutat; şi a vorbi de la dânsa am învăţat”.

Ştefan a Petrei este gospodar de frunte, pădurind, neguţând prin iarmaroace, se luptă pentru câştigarea existenţei unei familii numeroase, spirit practic, persiflează învăţătura, pentru că „de atâţia învăţaţi n-ar mai avea cine să ne tragă ciubotele”. În cele din urmă, însă, se mlădiază după voia Smarandei în ceea ce-l priveşte pe Nică. David Creangă, bunicul din Pipirig, e conştient de binefacerile ştiinţei de carte: „Din cărţi culegi multă învăţătură: şi ... nu eşti aşa o vacă de muls pentru fiecare”.

Nică al lui Ştefan al Petrei din Humuleşti este prototipul copilul, care devine dintr-un „băiet prizărit, ruşinos şi fricos”, „un holteiu, din păcate!”. El retrăieşte „vârsta cea fericită”, „aşa cum au fost toţi copiii”, „cu ruşinea zugrăvită în faţă şi cu frica lui Dumnezeu în inimă”, care dintr-un „boţ cu ochi” ajunge un flăcău, căruia îi „sălta inima de bucurie”, când îl auzea pe Mihai, scripcarul din Humuleşti, cântând. De aceea, pentru el, satul este plin de farmecul copilăresc, plin de jocuri şi jucării. Creangă scrie pentru a retrăi acele clipe, pentru care-i „saltă şi acum inima de bucurie”, fiindcă ea, copilăria, „este veselă şi nevinovată”. Motivaţia scrisului este lirică, romantică, de aceea Amintiri din copilărie este o carte realistă, dar şi de evaziune romantică în lumea copilăriei.

Prototipul ţăranului rezultă prin însumarea unor eroi ca: Ştefan al Petrei, gospodar harnic, care munceşte în pădure la Dumesnicu, la făcut şi vândut sumane, la câmp pentru a agonisi existenţa familiei; bunicul David Creangă, din Pipirig, înţelept, evlavios, bun şi blând, care plăteşte pagubele nepoţilor; unchiul Vasile şi mătuşa Mărioara „pui de zgârâie brânză”, adică atât de zgârciţi amândoi încât „parcă a tunat şi i-a adunat”.

Prototipul preotului este sugerat de părintele Ioan, de sub deal, inimos, luminat, blând, care face şcoală la Humuleşti, de părintele Isaia Duhu, cărturar, care-i învaţă la şcoala domnească, făcută de Ghica Vodă, de părintele Oşlobanu, avar, care-i alungă când se duc cu uratul.

Prototipul ciubotarului este reprezentat nu numai de şugubăţul Chiorpec, ci mai ales de Pavel, care-i găzduieşte la Fălticeni.

Moş Luca reprezintă harabagiul, un prototip care va fi dezvoltat în Moş Nechifor Coţcarul.

Prototipul călugărul este sugerat prin stareţul Neonil de la Neamţ, prin părintele Isaia Duhu, prin ceea ce gândeşte Nică în capitolul al patrulea, când vrea să-i propună mamei să rămână călugăr.

Oralitatea stilului, impresia de spunere a întâmplărilor în faţa publicului presupune trei entităţi: opera (= scena), autorul (= narator şi actor), auditorul. Mijloacele de realizare a oralităţii sunt: dialogul, dativul etic (cât mi ţi-i melianul), exclamaţii, interjecţii, interogaţii, imprecaţii, apostrofe (mânca-i-ar pământul să-i mănânce), autoadresarea (Apoi, lasă-ţi, băiete, satul cu tot farmecul...), adresarea directă (Hai mai bine despre copilărie să povestim...), diminutivele (drăguţă de trebuşoară), proverbe şi zicători, introduse prin formulele oralităţii (vorba ceea). Expresii admirative, locuţiunile diverse, expresiile populare dau culoare stilului. Sintaxa frazei contribuie şi ea la impresia de oralitate: Şi eu fuga, şi ea fuga.... După model folcloric, frecvente sunt raportul de coordonare în frază şi mulţimea determinărilor temporale (stau câteodată...).

Tudor Vianu arată că Ion Creangă, pe baza limbi populare, graţie oralităţii, restituie povestirea funcţiei ei estetice primitive, de a se adresa nu unor cititori, ci unui auditor, capabil a fi cucerit prin toate elementele de sugestie ale graiului viu. Umorul în Amintiri din copilărie - marea putere de seducţie a operei - rezultă din starea de permanentă bună dispoziţie a autorului, care este un hâtru, un jovial, pus mereu pe glumă, ba chiar pe a face haz de necaz. Umorul lui Creangă este expresie a optimismului funciar, a vitalităţii poporului nostru sublimat în personalitatea lui ion Creangă. El e propus ca o soluţie existenţială şi, pe alocuri, ca mijloc de îndreptare a unor năravuri etern omeneşti.

Sursele umorului sunt diverse: caractere, limbaj, situaţii, elemente ale oralităţii stilului - exprimarea poznaşă, sucirea mucalită a frazelor, şiretenia sintactică (Şi să nu credeţi că mi-am ţinut cuvântul, de joi până mai apoi); combinaţii surprinzătoare de cuvinte (a furlua, Dumnezeu să-l iepure), folosirea termenilor familiari în caracterizări (fetele sunt drăcoase, zgâtii, flăcării - mangosiţi, ticăiţi, gligani, mehliani, coblizani, hojmălăi, prostălăi, ghiavoli).

Expresiile populare, vorbele de duh, proverbele şi zicătorile sunt folosite adesea pentru a caracteriza o situaţie, a îngroşa o trăsătură, a ironiza („Vorba ceea: un nebun aruncă o piatră în baltă şi zece înţelepţi n-o pot scoate”). Cu efect comic sunt folosite nume, supranume, porecle; Torcălăul, Trăsnea, Chiorpec, Hodorogea, Buligă zis Ciucălău, Oşlobanu etc.; autopersiflarea şi supraaprecierea: „Ştia, vezi bine, soarele, cu cine are de-a face”. Remarcabilă este aglomerarea voită de vorbe de duh, jocul de cuvinte de dragul amuzamentului, în maniera lui Rabelais: „Curat meşteşug de tâmpenie, Doamne fereşte!” Faţă de umorul tragic la Cervantes, corosiv la Boccacio, indecent la Rabelais, jovial la Chaucer, trist la Mark Twain, paradoxal la Shaw, umorul lui Creangă este un umor ţărănesc, păstrând în el urmele originii lui folclorice, asemănător cu al scriitorilor din începuturile epocii moderne, în a căror operă se recunoaşte mai bine viziunea folclorică asupra lumii - observă Eugen Todoran.

În lucrarea Pe marginea stilului lui Creangă, Zoe Dumitrescu-Buşulenga afirmă că în viziunea asupra oamenilor se descoperă ascunsă concepţia despre viaţă. Cei mai mulţi dintre oamenii lui Creangă sunt prinşi în mişcare, pentru că omul e util în măsura în care depune un efort creator. Orientarea autorului e clasică, în loc de cinste e munca, pentru care marele scriitor are un cult. Se dezaprobă lenea, pasivitatea, indolenţa, zgârcenia. Dimpotrivă, se preţuiesc cinstea, prietenia, iubirea de oameni, respectul faţă de tradiţii, de credinţe şi obiceiuri. Amintiri din copilărie reprezintă o operă cu caracter naţional şi universal, document artistic de viaţă a satului românesc din Moldova.

Jean Boutiere, vorbind despre originalitatea lui Creangă între marii povestitori europeni: Fraţii Grimm, Charles Perault, Hans Christian Andersen, subliniază nota cu totul aparte pe care o reprezintă stilul lui Creangă: „prin bogata colecţie de expresii, de dictoane şi de proverbe populare pe care el o oferă cititorilor săi, colecţie care, după cunoştinţa noastră, nu are echivalent la niciun povestitor european”.

Check Also

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile romanice, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

„Fost-ai ce-ai fost.” Un principiu estetic al sintaxei române în comparaţiune cu latina şi limbile …

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Bourel, melc şi culbec. Dacii şi latinii într-o scoică, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Posteritatea latinului „fax” în limba română. Un cuadruplet linguistic, de B.P. Hasdeu, este un studiu …

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Biea. Cum ziceau românii înainte de a fi luat de la slavi pe „dragă”?, de …

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. Hasdeu (comentariu literar, rezumat literar)

Scornesc şi stârnesc. Un specimen de necesitatea vechilor texturi pentru orice cercetare linguistică, de B.P. …