Recâştigarea independenţei Ţării Româneşti (1595-1596). Încercarea de instaurare a regimului boieresc

La 20 mai 1595, se încheia la Alba Iulia de către ambasada de boieri trimisă de Mihai Viteazul tratatul dintre Ţara Românească şi Transilvania, tratat care va influenţa în chip deosebit evoluţia războiului antiotoman. În general, întreaga desfăşurare a acestui război - cu ţesătura sa complicată de lupte, armistiţii şi negocieri - nu poate fi înţeleasă fără pătrunderea evoluţiei situaţiei interne. Diferitele schimbări ale raportului intern de forţe determină fazele războiului. Din această cauză, tratatul de la Alba Iulia trebuie înţeles nu numai ca o convenţie interstatală, ci mai ales ca un document fundamental de politică internă, oglindind două concepţii diferite despre statul feudal centralizat.

Lupta pe care o purta noua boierime în această perioadă nu mai avea ca obiectiv întoarcerea la statul de fărâmiţare feudală, ci ţintea la înlocuirea statului feudal centralizat domnesc - aşa cum se dezvoltase de la Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare - cu statul feudal centralizat boieresc. Lupta se da astfel, la sfârşitul veacului al XVI-lea, nu pentru sau împotriva statului centralizat, ci pentru sau împotriva instaurării regimului boieresc. Tratatul de la Alba Iulia, din cauza caracterului foarte ascuţit al acestei lupte, se înfăţişează ca însuşi statutul politic al regimului nobiliar-boieresc. De aceea, el trebuie considerat ca un document ilustrativ pentru gândirea politică a vremii, pentru ciocnirea violentă de poziţii în interiorul clasei conducătoare.

Caracterul tratatului de la Alba Iulia

Ştirile din izvoare ne arată că tratatul a fost pregătit cu luni înainte de către o conspiraţie a boierilor munteni, sprijinită de Sigismund Bathory. În corespondenţa sa de la sfârşitul anului 1594, principele Transilvaniei se referea adesea la faptul că Mihai a fost „forţat” să pornească contra turcilor, sub presiunea boierească şi a unităţilor militare transilvănene, referiri care mărturisesc fără voie convenţia care exista de pe atunci între Sigismund şi o parte a marii boierimi din Ţara Românească.

Din această cauză, nu poate să ne surprindă faptul că la 12 mai 1595, deci înaintea încheierii tratatului, Sigismund Bathory îi anunţa într-o scrisoare conţinutul, pe care domnul nu-l cunoştea încă. Caracterul conspirativ al pregătirii tratatului reiese şi din faptul că izvoarele de diferite categorii afirmă că textul lui a fost fixat într-un sens contrar instrucţiunilor domnului, că acest text a fost o surpriză pentru domn. Este probabil că încheierea tratatului a fost grăbită de unele măsuri pe care Mihai a început să le ia la sfârşitul primăverii - în urma victoriilor din primele luni ale anului 1595 - pentru întărirea autorităţii domneşti, precum şi de înţelegerea bilaterală cu Aron vodă.

Delegaţia care a semnat tratatul la 20 mai 1595 era impunătoare. Din ea făceau parte reprezentanţii înaltului cler: mitropolitul şi cei doi episcopi - de Buzău şi de Râmnic - reprezentanţi ai boierimii care ocupaseră locuri în divan în domniile dinaintea lui Mihai Viteazul, precum şi reprezentanţii grupării boiereşti care preluase puterea în toamna anului 1594, în frunte cu Buzeştii, fraţii Radu şi Preda.

Boierii, care au jucat un rol hotărâtor în negocierea şi perfectarea acestui tratat, voiau să-l înfăţişeze ca exprimând voinţa întregii clase conducătoare. Şi acest lucru e caracteristic pentru gândirea şi practica politică a noii mari boierimi,- care, la sfârşitul veacului al XVI-lea şi în întreg veacul al XVII-lea, va încerca să se manifeste, în toate momentele grele, nu ca forţa dominantă a clasei conducătoare, ci ca întreaga clasă.

Textul tratatului prevedea o scădere categorică a atribuţiilor puterii domneşti. Acestea erau reglementate şi în raport cu principele Transilvaniei şi în raport cu boierimea. Mihai Viteazul înceta de fapt a mai fi domnul Ţării Româneşti; el era locţiitorul pentru Ţara Românească al principelui Transilvaniei - căruia tratatul îi închina în deplină vasalitate ţara - un fel de guvernator, deci. Pentru scăderea puterii domneşti, prevăzută de tratat, este ilustrativ faptul că Sigismund îl socotea pe Mihai ca pe unul din consilierii săi. Domnul nu mai avea voie să întreţină legături proprii cu străinătatea, să numească pe dregători, să fixeze dările şi cheltuielile.

Fixarea în acest fel a atribuţiilor domniei în raport cu principele Transilvaniei nu limita numai neatârnarea ţării, ci anula pur şi simplu caracterul „domnesc” al autorităţii centrale. Acelaşi sens îl prezenta şi fixarea atribuţiilor în raport cu boierimea. Aceasta guverna de fapt ţara prin „sfatul celor doisprezece boieri”, prevăzut de tratat, fără de care domnia nu avea voie să întreprindă nimic. Fixarea şi încasarea dărilor încetau a mai fi atribuţii ale domniei, şi deveneau atribuţii ale sfatului boieresc, instanţa ultimă de aprobare fiind dieta Transilvaniei, în a cărei componenţă intra şi sfatul celor 12. Domnia nu putea, fără încuviinţarea principelui Transilvaniei, să osândească pe boieri la moarte sau să le confişte averile.

Se încerca în acest fel să se creeze o situaţie de dependenţă a domniei faţă de boierime, principiu de bază al statului nobiliar. Sensul acestor prevederi ale tratatului nu a scăpat contemporanilor. Interpretarea dată de aşa-zisa cronică a Buzeştilor e clară. Pentru autorul ei anonim, la Alba Iulia boierii „scăzură pre Mihai vodă despre domniia ţării şi despre venitul ei”, pentru ca domnul să fie „tocma cu căpitanii lui” şi, în concluzie, „alese Batâr Jicmon 12 boiari juraţi munteni puindu-i ispravnici preste tot venitul ţării şi să fie supt porunca lui înţelesul acesta nu a scăpat nici lui Mihai.

În convorbirea sa cu solul polon Lubieniecki - care a ştiut să redea fidel stilul de vorbire direct şi plastic al lui Mihai Viteazul - acesta se plângea de trădarea boierilor, care i-au încălcat drepturile, fiindcă au obţinut privilegii pentru ei. Viziunea clară a domnului îl făcea, ca atare, să aprecieze just acest moment de criză în raporturile dintre domnie şi marea boierime.

Iniţiativa boierească în ce priveşte întocmirea şi încheierea tratatului, precum şi caracterul său de statut politic al regimului boieresc, impuneau de la sine fixarea clară a drepturilor boiereşti. Boierii erau adevăraţii stăpâni ai ţării, sfetnici ai principelui Transilvaniei şi nu ai domnului Ţării Româneşti. Dregătoriile şi moşiile lor erau intangibile. Importante acte de stat puteau fi întocmite de „sfatul boieresc”, fără domn, numai cu principele Transilvaniei.

Tratatul de la Alba Iulia nu fixa numai locul boierimii - ca forţă dominantă a statului feudal, ca noua deţinătoare a autorităţii centrale - în raport cu domnia, ci şi în raport cu clasa exploatată, ţărănimea aservită; o clauză din tratat prevedea întoarcerea cu forţa a şerbilor fugiţi de pe moşiile boiereşti. Includerea acestei clauze ilustra, pe de o parte, colaborarea strânsă a claselor stăpânitoare din ţările române în reprimarea uneia dintre cele mai caracteristice forme de luptă de clasă a ţărănimii, fuga de pe moşii, şi, în acelaşi timp, intensitatea acestei lupte la sfârşitul veacului al XVI-lea. Această clauză scotea la iveală întreg caracterul de clasă al tratatului de la Alba Iulia.

Forţa grupării boiereşti care a impus tratatul reiese şi din faptul că acesta reglementa unele probleme interioare ale clasei boiereşti, prevăzându-se înlăturarea grecilor de la ocuparea oricăror dregătorii şi a străinilor de la achiziţionarea moşiilor, clauze care prefigurau - la sfârşitul veacului al XVI-lea - programul de luptă antigrecesc din veacul al XVII-lea.

Conform tuturor acestor prevederi, tratatul prezintă ca aspecte fundamentale: înlăturarea dependenţei boierimii de domnie, intensificarea exploatării ţărănimii aservite, monopolizarea de către noua mare boierime a privilegiilor politice şi economice. Din această cauză, întreaga istorie internă a domniei lui Mihai Viteazul nu a fost altceva decât o înverşunată luptă în jurul acestui statut politic al regimului boieresc.

Lupta domnului pentru limitarea tratatului de la Alba Iulia

Domnul Ţării Româneşti a acceptat tratatul pentru că în situaţia dată nu avea mijloacele necesare de a i se opune. Concentrarea unităţilor militare transilvănene şi muntene, aflate sub comanda boierilor, era foarte puternică şi reprezenta de fapt forţa materială menită să pună în aplicare tratatul. În acelaşi timp, primejdia ofensivei turceşti impunea domniei ca ţel precumpănitor apărarea ţării de cotropirea otomană, ceea ce, în acel moment, ar fi fost cu neputinţă fără sprijinul boierilor şi al lui Sigismund Bathory. Mihai a acceptat tratatul de la Alba Iulia mai ales pentru că era hotărât să înceapă lupta pentru limitarea şi chiar anularea lui, de îndată ce se vor ivi unele condiţii favorabile.

În această privinţă, sunt de urmărit două acţiuni care încep imediat după încheierea tratatului de la 20 mai 1595. O primă acţiune - pe plan extern - este cea a negocierilor cu Polonia. La 2 iunie 1595, Mihai Viteazul cerea ajutor Poloniei. La 15 iulie, el revenea asupra acestei cereri, arătând că este „foarte slab şi învăluit”. Sensul acestor cereri de ajutor - care continuă neîntrerupt - ni-l dă convorbirea cu Lubieniecki, amintită mai înainte. Stăruinţa domnului, în această convorbire, asupra necesităţii ajutorului polon, în situaţia în care fusese adus de viclenia boierească, ne arată că Mihai Viteazul dorea prezenţa în ţară a unei forţe militare străine, alta decât cea a lui Sigismund Bathory, cu sprijinul căreia nădăjduia să înlăture şi tutela acestuia şi pe cea boierească.

A doua acţiune - pe plan intern - urmărea nimicirea grupării boiereşti turcofile. Poziţia acesteia s-a afirmat răspicat în împrejurările bătăliei de la Călugăreni. La instigarea lui Mihnea Turcitul, tatăl pretendentului Radu Mihnea, un grup de boieri, în frunte cu Miroslav logofătul şi Dan vistierul, l-a cumpărat probabil pe comandantul ardelean Albert Kiraly, reţinându-l de la luptă.

În lunile următoare, uneltirile acestei grupări boiereşti au continuat mai ales în legătură cu diferitele încercări ale lui Radu Mihnea de a se înscăuna domn al Ţării Româneşti. Cronicile turceşti ne vorbesc clar despre „rugămintea făcută de către locuitorii din Ţara Românească”, în acest scop. Legată de aceleaşi uneltiri este probabil şi răzmeriţa de care se vorbea în martie 1596.

Desigur că, odată cu consolidarea situaţiei, în 1596, a urmat reacţia domnească, deoarece, în septembrie 1596, domnul Ţării Româneşti îi comunica lui Sigismund Bathory pedepsirea unor boieri trădători. Era numai începutul lichidării grupării boiereşti nloturce, care treptat se refugiase în Moldova şi în Imperiul Otoman. Domnia Ţării Româneşti avea aşadar în faţă două grupări boiereşti adverse: una partizană a restaurării dominaţiei otomane, cealaltă favorabilă înlăturării dominaţiei turceşti, dar numai în condiţiile instaurării regimului boieresc.

Acceptarea, vremelnică, a clauzelor tratatului de la Alba Iulia, între altele şi din cauza ameninţării turceşti, însemna, în acest fel, şi acceptarea unei linii tactice de înfruntare a grupărilor boiereşti. Tactica politică internă a lui Mihai Viteazul nu a putut să aibă, însă, decât un succes trecător, deoarece în desfăşurarea acestei lupte grupările boiereşti opuse domniei n-au fost zdrobite total.

Un tratat asemănător fusese încheiat - la 3 iunie, la Alba Iulia - între Sigismund Bathory şi Ştefan Răzvan, noul domn al Moldovei, slujbaş credincios al principelui Transilvaniei, pus în scaun de acesta în primăvara anului 1595, în locul lui Aron, care era bănuit de tendinţe politice independente. Tratatul prevedea dependenţa Moldovei de Transilvania şi avea în primul rând acest caracter; mai puţin era vorba aci de un statut nobiliar, deoarece forţa social-politică în stare să-l impună se exilase voluntar în Polonia, iar Moldova se înfăţişa tot mai mult ca o ţară ocupată de trupele principelui Transilvaniei.

Ofensiva otomană. Bătălia de la Călugăreni

Luptele din vara anului 1595 au subliniat încă odată importanţa strategică a ocupării liniei Dunării în primele luni ale anului. Ca să înfrângă Ţara Românească, turcii trebuiau să dea întâi bătălia pentru Dunăre. Mobilizarea masivă de forţe turceşti arată cât de grav primejduită se considera la Constantinopol dominaţia otomană în Balcani.

Ofensiva otomană din vara anului 1595 cuprinde două faze. În prima fază, trupele turceşti, aflate sub conducerea marelui vizir Ferhat, se apropiaseră încă din iunie de Dunăre, dar toate încercările de a arunca un pod peste fluviu şi de a trece pe celălalt mal au dat greş. Aceste eşecuri au fost cauzate în mare parte de lipsa de combativitate a soldaţilor turci şi de anarhia din tabăra otomană, pricinuită de conflictul dintre ieniceri şi spahii.

Trecerea Dunării a fost împiedicată, în acelaşi timp, atât prin lupta vitejească a trupelor române, cât şi prin false negocieri de pace. Toate acestea au dus la căderea lui Ferhat şi la înlocuirea sa cu Sinan paşa. Între timp, însă, trupele Ţării Româneşti, sprijinite de moldoveni şi de cazaci, prin incursiuni noi pe malul drept al Dunării - unde au ars şi distrus, între altele, Nicopole şi Babadagul - au creat noi piedici în calea înaintării otomane.

A doua fază începea la sfârşitul lunii iulie, odată cu pornirea - sub conducerea marelui vizir Sinan - a noii expediţii, mai bine organizată şi mai puternică decât prima. Dată fiind situaţia schimbată, Mihai Viteazul renunţă să mai apere linia Dunării, preferind să dea bătălia, în condiţii alese de el, în interiorul ţării. Astfel, între 14 şi 17 august 1595, oastea otomană trecea fără luptă Dunărea, concentrându-se în jurul Giurgiului, pentru lovitura pe care Sinan o voia decisivă, împotriva Ţării Româneşti.

Bătălia de la Călugăreni

În ziua de 23 august 1595 (13 după stilul vechi) s-a desfăşurat la Călugăreni - la vărsarea Neajlovului în Câlniştea - una din cele mai însemnate bătălii din istoria luptei pentru independenţă a poporului nostru. Locul ales de Mihai era favorabil bătăliei, deoarece, prin folosirea iscusită a terenului - râuri, mlaştini şi înălţimi păduroase - se putea încerca compensarea inferiorităţii numerice şi de armament. Ţinta bătăliei era apărarea oraşului de scaun şi împiedicarea ocupării ţării. Dar, de la început, desfăşurarea operaţiilor militare a fost influenţată defavorabil de comportarea vădit duşmănoasă faţă de Mihai Viteazul a lui Albert Kiraly, comandantul trupelor transilvănene. În cea mai mare parte a timpului, acesta a stat departe de iureşul luptei.

La Călugăreni a avut loc o crâncenă bătălie, în cadrul căreia atacurile ambilor adversari s-au succedat cu repeziciune. Primul atac a fost întreprins de armata Ţării Româneşti, care, reuşind o pătrundere adâncă, a ajuns până în tabăra turcească. Riposta otomană n-a întârziat. Sub comanda directă a trei paşale: Haidar, Hasan de Timişoara şi Mustafa de Bosnia - prin puternice lovituri frontale şi un început de mişcare de învăluire - turcii au respins armata română până dincolo de Călugăreni. Eroismul ostaşilor, hotărâţi să apere independenţa ţării, a îndreptat din nou situaţia. Lovitura de răspuns a fost atât de cumplită, încât a fost aruncată în mlaştină o bună parte a armatei otomane, în frunte cu Sinan paşa.

În aceste împrejurări, un rol de seamă a jucat vitejia personală a lui Mihai, care, „văzând atâta hărborie mare, el încă îşi strânse toţi boiarii şi toţi căpitanii şi ieşiră întru întâmpinarea lor de faţă. Şi aciişi Mihai vodă, cu mâna lui, tăe pre Caraiman Paşa şi înfrânseră pre turci înapoi”. Armata otomană a fost în asemenea măsură izbită, încât dezordinea şi tendinţa spre fugă au adus-o la un pas de o dezastruoasă înfrângere. Numărul morţilor de partea turcilor a fost foarte mare; câteva paşale - se pare - au fost ucise; pierderile de artilerie au fost de asemenea mari. Pentru a pune din nou rânduială în armata sa, Sinan a hotărât retragerea spre sud. Rămasă stăpână a terenului de luptă, armata Ţării Româneşti repurtase în acea zi o însemnată victorie.

Măsura înfrângerii turceşti este dată chiar de către cronicarul turc Pecevi, contemporan al evenimentelor, care scria: „Din voia lui Allah, oastea islamică fusese cuprinsă de o mare spaimă, încât nu putea să opună nicio rezistenţă”. Dar victoria românească nu era o victorie decisivă; în mare măsură răspunderea acestei situaţii o purta comandantul artileriei, Albert Kiraly, a cărui atitudine în prima parte a bătăliei a influenţat în chip negativ desfăşurarea ei. Armata otomană nu era nimicită, ci se retrăsese, cu însemnate pierderi, spre Giurgiu, pentru refacerea forţelor. Retragerea armatei române se impunea, pentru a se evita o nouă luptă, care ar fi avut loc de data aceasta în condiţii nefavorabile.

Ocupaţia otomană

Armata Ţării Româneşti, sub conducerea lui Mihai Viteazul, s-a retras prin Bucureşti şi Târgovişte spre munţi, unde, la începutul lunii septembrie, a întocmit tabăra la Stoieneşti, la sud de izvoarele Dâmboviţei, în timpul retragerii, unităţile lui Albert Kiraly au ars şi prădat oraşul Bucureşti. Armata otomană a ocupat teritoriul ţării. Măsurile ordonate de Sinan arătau că ocupaţia militară trebuia să fie definitivă, că Ţara Românească trebuia să fie transformată în paşalâc, al cărui titular fusese de altfel numit.

În acest sens trebuie înţelese măsurile militare, construcţia de cetăţi de lemn şi pământ (pălănci) la Bucureşti şi Târgovişte, împânzirea teritoriului cu garnizoane militare, precum şi măsurile administrative: împărţirea teritoriului după sistemul turcesc, cu paşi şi subaşi, şi introducerea legislaţiei otomane. Între timp, însă, se pregătea contraofensiva eliberatoare.

La sfârşitul lunii septembrie, cu o armată de circa 20.000 de oameni, Sigismund Bathory era gata să-şi unească forţele cu ale lui Mihai. Începutul acestei contraofensive a fost mult uşurat de loviturile puternice pe care masele populare le dădeau cotropitorilor turci. În timpul ocupaţiei otomane din septembrie 1595, s-a manifestat din plin forţa spontană a poporului, care, în absenţa unei rezistenţe organizate pe plan de stat, continua lupta de eliberare cu mijloace proprii. Lângă Buzău, o ceată de ţărani înarmaţi a surprins şi distrus o unitate de 400 de oameni.

În alte părţi - după izvoarele turceşti - un corp de 5.000 de oameni a fost înfrânt într-o „pădure mlăştinoasă”, iar un alt corp, plecat să prade şi să robească, a suferit pierderi grele din partea localnicilor. O altă formă a rezistenţei era părăsirea satelor şi târgurilor în faţa invaziei turceşti. Această situaţie explică, într-o anumită măsură, şi dificultăţile ocupaţiei otomane şi caracterul fulgerător al contraofensivei de eliberare din octombrie 1595.

Contraofensiva de eliberare

Armata unita a Ţării Româneşti şi Transilvaniei a pornit contraofensiva la începutul lunii octombrie. În faţa unor forţe net superioare ca număr, ca pregătire, ca putere de luptă, Sinan a hotărât să retragă grosul armatei de ocupaţie, lăsând în urmă numai câteva garnizoane. La 6/16 octombrie, după un asalt scurt dar violent, a fost eliberată Târgoviştea, iar la 12/22 ale aceleiaşi luni oraşul Bucureşti. Cu toată fuga precipitată, transformată în panică şi derută, a armatei otomane, ariergărzile acesteia, împovărate de numărul mare de robi şi de carele încărcate cu pradă, au fost ajunse din urmă de armata aliată lângă Giurgiu.

La 12/22 octombrie, trupele Ţării Româneşti şi ale Transilvaniei au executat o lovitură nimicitoare împotriva duşmanului, zdrobind ariergărzile şi restul trupelor care încercau să treacă, fluviul peste podul de vase. După un asediu de câteva zile, cetatea Giurgiului a fost luată cu asalt la 20/30 octombrie 1595, obţinându-se în acest fel o strălucită victorie, apreciată în felul următor de cronicarul otoman Karacelebi-zade: „Mihai, în văzul lui Sinan paşa, a distrus toată cetatea Giurgiului şi a luat toate tunurile şi muniţiile... a pricinuit atâta pagubă musulmanilor, încât aşa ceva nu s-a auzit în niciun secol”. Mai târziu, un alt cronicar turc, referindu-se la aceste evenimente, afirma chiar: „o asemenea retragere dezastruoasă şi înfrângere nu a mai fost pomenită în istorie”. O contribuţie importantă la aceste victorii au dat-o călăreţii şi artileriştii toscani de sub conducerea lui Silvio Piccolomini.

Ecoul foarte puternic al acestei victorii a stârnit reacţii diferite. Pentru Pecevi, unul din cei mai bine informaţi cronicari otomani contemporani, principalul vinovat era Sinan paşa, care „a avut un renume aşa de prost, încât ceva asemănător nu le-a mai fost cunoscut musulmanilor”. Sinan, de dorul răzbunării, a dat ordin formaţiunilor militare neregulate să prade şi să pârjolească pământul Ţării Româneşti, în timp ce sultanul încerca unele tratative cu Sigismund Bathory, iar regele Franţei, Henric al IV-lea, ordona ambasadorului său la Constantinopol să insiste şi să încurajeze Poarta în continuarea războiului.

La începutul lui 1596, se schiţa chiar planul unei campanii comune turco-polone contra Transilvaniei şi Ţării Româneşti. În acest timp - la sfârşitul anului 1595 - trupele române eliberau Brăila, care fusese ocupată de turci, şi, în ianuarie 1596, zdrobeau lângă Târgovişte o hoardă tătară. Eliberarea Ţării Româneşti de sub dominaţia otomană, fruct al unui an de lupte şi victorii, era un fapt împlinit, iar hotarul era fixat neştirbit pe linia Dunării.

Ieşirea Moldovei din coaliţia antiotomană. Luptele din 1596

În toamna anului 1595, coaliţia antiotomană primea o grea lovitură: se producea ieşirea Moldovei din coaliţie. Aceasta era, pe de o parte, rezultatul situaţiei interne din Moldova, unde domnia lui Ştefan Răzvan era lipsită de o bază social-politică statornică, iar pe de altă parte, al contradicţiilor de interese dintre marile puteri. Expectativa polonă din anii 1594-1595 se apropia de sfârşit.

Victoria facţiunii conduse de cancelarul Ian Zamoyski însemna, de fapt, consolidarea regimului nobiliar în Polonia. Aceasta era în stare să întreprindă acţiuni externe de mare amploare - cu atât mai mult cu cât evoluţia evenimentelor în spaţiul dunărean atingea direct interesele ei de stat. În aceste condiţii a fost întocmit, încă din prima jumătate a anului 1595, planul polon de ocupare a Moldovei, succes de prestigiu necesar regimului nobiliar în această fază a evoluţiei sale.

Acesta a fost ţelul principal al acţiunii polone din toamna anului 1595 ; e drept însă că ţelul proclamat public de actele de stat - evitarea ocupării Moldovei de turco-tătari - avea o parte de adevăr, căci în ansamblul de măsuri ale Porţii privind reorganizarea politică a ţărilor române - după recucerirea lor - se prevedea şi cedarea Moldovei hanului tătăresc. Din această cauză, acţiunea polonă a însemnat şi un început de război cu tătarii, necontinuat însă, din cauza intervenţiei Porţii.

În desfăşurarea acţiunii sale, Ian Zamoyski a avut ca aliat de credinţă marea boierime moldoveana aflată în exil în Polonia, în frunte cu Ieremia Movilă şi Nestor Ureche. Solidaritatea dintre interesele de stat ale Poloniei şi interesele de clasă ale marii boierimi moldovene - care considera, fireşte, regimul nobiliar din Polonia ca regimul de stat ideal - ca şi alte fenomene al căror început datează din această vreme, vor fi caracteristice pentru întreg veacul al XVII-lea. Alianţa dintre panii poloni şi boierii moldoveni reiese şi din faptul că, în justificarea intervenţiei polone din toamna anului 1595, un loc important îl ocupă acuzaţia că Ştefan Răzvan ar fi prigonit cu cruzime pe marii boieri.

Proclamat domn la 27 august 1595, când trupele polone pătrund în Moldova, Ieremia Movilă încheie un tratat de vasalitate cu Polonia. La Ţuţora - lângă Iaşi - la 10 octombrie, atacul tătăresc era respins şi hanul se vede nevoit să renunţe la pretenţiile sale asupra Moldovei. Încercarea lui Ştefan Răzvan - în decembrie - de a alunga pe Ieremia Movilă şi a reocupa tronul este înfrântă şi domnul în scaun este recunoscut de Poartă.

Noua situaţie creată devenea statornică, nu însă fără unele zguduiri - încercări de conjuraţie - la începutul anului 1596 1. În jurul noii domnii, îndârjită după atâţia ani de exil, stătea de strajă marea boierime. În acest fel, ocuparea Moldovei nu era numai efectul consolidării regimului nobiliar în Polonia, ci, totodată, începutul instaurării regimului boieresc în Moldova.

Situaţia războiului în 1596 se caracterizează prin operaţiuni militare de însemnătate mijlocie, care acopereau însă desfăşurarea lentă a unor negocieri de pace cu turcii, întreprinse de Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory, separat sau împreună. Către această întorsătură erau împinse căpeteniile războiului de aprecierea realistă a situaţiei, care arăta în chip evident că nu era de aşteptat un ajutor constant şi puternic din partea imperialilor.

Desigur că adversarii nu urmăreau, nici unul, nici celălalt, încetarea războiului, ci numai câştigarea de timp şi că, în fond, încercau să se amăgească reciproc. Din această cauză, în desfăşurarea generală a războiului, anul 1596 e de fapt un an de trecere de la faza „violentă” la o fază „mai calmă”. Tratativele duse de Sigismund Bathory cu împăratul Rudolf al II-lea, la Praga, în ianuarie-martie 1596, prin tergiversarea întreprinderii unei acţiuni hotărâte, şi de o parte şi de alta, ilustrau tocmai intrarea războiului în această fază.

În timp ce la Praga se făureau planuri abstracte - care se uitau a doua zi - trupele române apărau linia Dunării şi preveneau atacurile turceşti prin incursiuni în ţinuturile dobrogene şi bulgăreşti. Brăila, încă odată ocupată de turci la sfârşitul lui februarie, a fost din nou reluată de la aceştia; măsuri militare de amploare se iau în interior, prin ridicarea de fortificaţii şi recrutarea de mercenari dinafară. În mai, operaţiunile de la sud de Dunăre au avut ca scop sprijinirea operaţiunilor armatei transilvănene din Banat, spre Timişoara şi Lipova; trupele lui Sigismund Bathory au trebuit să se retragă la sfârşitul lui iulie din faţa acestor cetăţi.

Negocierile de pace începute spre sfârşitul verii mergeau lent. În octombrie, armatele imperiale şi transilvănene încearcă să obţină o victorie decisivă, dar la Eger şi la Keresztes ele suferă o înfrângere grea, nefolosită însă de turci. În acelaşi timp, o ofensivă turco-tătară împotriva Ţării Româneşti, care a adus multă pagubă locuitorilor ţării, a fost până la urmă înfrântă. Diplomat iscusit, Mihai foloseşte sporirea prestigiului său ca să obţină - după noi victorii în sudul Dunării - steagul de domnie de la Poartă şi, în acest fel, răgazul necesar refacerii forţelor.

Check Also

Comerţul în Moldova şi Ţara Românească (1834-1848)

Piaţa internă Adâncirea diviziunii sociale a muncii, creşterea producţiei meşteşugurilor, a atelierelor de cooperaţie capitalista …

Meşteşugurile în Moldova şi Ţara Românească în secolul al XVIII-lea

Dezvoltarea forţelor de producţie şi adâncirea diviziunii sociale a muncii au dat posibilitate meşteşugarilor să …

Premise istorice ale redobândirii independenţei poporului român

Este o caracteristică a istoriei poporului român străduinţa de a asigura o dezvoltare liberă alcătuirilor …

Efortul făcut de masele populare din toate provinciile româneşti pentru susţinerea Războiului de Independenţă

Războiul de Independenţă din 1877-1878 a solicitat întregul potenţial economic al statului şi a beneficiat …

Ruinarea proprietăţii ţărăneşti şi creşterea celei feudale în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea

Încă din a doua jumătate a veacului al XV-lea, gospodăria ţărănească a fost atrasă în …