Războiul ruso-autro-turc (1787-1792)

Alianţa austro-rusă

Înfrângerea diplomatică suferită de Iosif al II-lea în 1778, când, în urma stingerii familiei electorului Bavariei, a încercat să anexeze această provincie la domeniile sale ereditare, a ştirbit greu prestigiul împăratului şi a împins cabinetul de la Viena să caute în Orient o compensaţie pentru umilirea suferită în Germania. În 1780, Iosif al II-lea s-a adresat Ecaterinei a II-a, care avea intenţia de a-şi extinde dominaţia în regiunea Mării Negre şi chiar spre Mediterană, propunându-i o înţelegere cu privire la împărţirea Imperiului Otoman.

La 10 septembrie 1782, negocierile între cei doi monarhi au dus la încheierea unui tratat, în virtutea căruia Ecaterina a II-a avea să primească cetatea Oceakov, regiunea dintre Bug şi Nistru şi una sau două insule în arhipelag, iar Iosif al II-lea toată partea occidentală a Peninsulei Balcanice, inclusiv Istria şi Dalmaţia veneţiană. Grecia, arhipelagul şi restul Peninsulei Balcanice până la Dunăre ar fi constituit un nou Imperiu bizantin sub arhiducele Constantin, nepotul Ecaterinei a II-a. Moldova şi Ţara Românească, unite, ar fi format regatul Daciei, sub un principe agreat de ambele curţi imperiale. Acest plan îndrăzneţ nu se putea realiza fără neutralitatea Angliei şi Franţei. Dar cei doi aliaţi sperau că cele două puteri maritime, abia ieşite dintr-un lung război colonial şi angajate încă în lupta pentru independenţă a coloniilor engleze din America, nu vor putea interveni în Orient.

Eliberarea Crimeei

Ecaterina a II-a a profitat imediat de alianţa austriacă pentru a ocupa Crimeea (1783). Prin aceasta, toată coasta septentrională a Mării Negre a fost apărată de pustiirile periodice ale raziilor tătăreşti şi în câţiva ani a fost transformată într-una din regiunile cele mai înfloritoare ale Rusiei. În luna mai 1787, Ecaterina a II-a, însoţită de reprezentanţii Franţei, Angliei şi Austriei la Petersburg, întreprinse o călătorie în noile sale provincii, pentru a arăta progresele realizate.

La Cherson se alăturară cortegiului şi Iosif al II-lea şi Stanislas Poniatovski, regele Poloniei. Oaspeţii au putut să vadă oraşe şi porturi noi, la Sevastopol o flotă de război, care în 24 sau 48 de ore ar fi putut apărea în faţa Constantinopolului. Pentru a sublinia semnificaţia acestei călătorii, Potemkin a ridicat la intrarea principalelor oraşe arcuri de triumf cu inscripţia: „Drumul Bizanţului”.

Aceste demonstraţii au provocat o vie nelinişte la Constantinopol. Stabilimentele navale din Crimeea, dezvoltarea flotei de război ruse, concentrarea de trupe pe malul stâng al Niprului şi mai ales cererea Rusiei de a i se recunoaşte drepturile asupra Georgiei apărură ca o ameninţare gravă la adresa Imperiului Otoman. Ambasadorul Rusiei, Bulgakov, fu chemat în faţa Divanului şi somat să ia, în numele cabinetului imperial, angajamentul de a renunţa la toate pretenţiile asupra Georgiei, de a rechema consulii din Bucureşti, Iaşi şi Alexandria şi de a supune vizitei vasele ruse care vor trece prin Dardanele. Refuzând, Bulgakov a fost închis în Edicule (15 august 1787). Prin aceasta, Poarta declara oficial război Rusiei.

Desfăşurarea războiului ruso-austro-turc

Iosif al II-lea a recunoscut casus foederis şi a făcut cauză comună cu Rusia. Războiul a început printr-un atac al flotei turceşti împotriva portului Kinburn. Dar Suvorov a respins atacul (octombrie 1787) şi a închis turcilor drumul spre Crimeea. Astfel, planul general al comandamentului turc de a ataca toată frontiera meridională a Rusiei, cu ajutorul tătarilor din Buceag, al cerchezilor şi abhazilor din Caucaz, s-a prăbuşit. Acoperită împotriva unui atac din spate, armata rusă şi-a concentrat tot efortul împotriva cetăţii Oceakov, care controla gurile Niprului şi Bugului. Flota turcă a fost distrusă în limanul Niprului şi Oceakovul a fost luat cu asalt. Drumurile care legau Crimeea de cetăţile de la Dunărea de Jos au căzut în mâinile Rusiei (decembrie 1787).

Austriecii n-au intervenit decât la începutul anului 1788, deşi mobilizaseră încă din toamna precedentă 300.000 de soldaţi. Ei sperau că ruşii vor ajunge repede până la Dunăre şi atunci armata lor, acoperită la aripa stingă, va putea uşor cuceri cetăţile Belgrad, Orşova şi Vidin. Dar marele vizir a prevenit atacul austriac pătrunzând în Banatul Timişoarei şi împrăştiind principala armată austriacă, prost comandată şi decimată de epidemii (decembrie 1788). Deşi a doua armată austriacă, comandată de prinţul Coburg, a izbutit să pătrundă în Moldova, ea a fost redusă la defensivă.

Victoriile decisive au fost câştigate de ruşi. Generalul Suvorov a împrăştiat la Focşani o armată turcă, apoi a nimicit la Râmnic armata marelui vizir (31 iulie 1789), în urma cărei victorii a fost distins cu titlul de „conte de Râmnic”. În aceste lupte, un rol strălucit l-au jucat voluntarii români, printre care s-au distins căpitanii Ion Udre şi Pavel Vizirean şi praporcicii Hudache Popescu şi Mihalache Arsenie. Comandantul lor, maiorul Skobelevski, a fost citat de mai multe ori pe ordinul de zi. După mărturia lui Suvorov, din cele 31 de steaguri cucerite după înfrângerea marelui vizir, cinci au fost luate de voluntarii români.

Victoriile de la Focşani şi Râmnic, care au zdruncinat moralul turcilor, au fost urmate de o serie de succese ale aliaţilor. Mareşalul Laudon a silit Belgradul să capituleze, apoi a luat cu asalt Semendria şi Passarowitz (octombrie 1789), în timp ce prinţul Hohenlohe intra în Craiova (6 noiembrie), iar Coburg, ajutat de Ioan Cantacuzino şi de Câmpineanu, înainta spre Bucureşti, unde intră la 9 noiembrie 1789, primit de noul mitropolit Cozma şi de boierii ostili lui Mavrogheni.

Tratând ţara ca anexată, Coburg îşi formă un divan din clerul înalt şi din boierii de frunte şi impuse tuturor jurământul de credinţă faţă de noul împărat al Austriei, Leopold al II-lea. Pe Nistru, Potemkin a luat Cetatea Albă (septembrie) şi Tighina (14 noiembrie), apoi şi-a stabilit cartierele de iarnă la Iaşi. La sfârşitul anului 1789, toată Moldova şi Ţara Românească erau în mâinile aliaţilor.

Dar tulburările provocate în Ţările de Jos şi în Ungaria de politica de centralizare a lui Iosif al II-lea şi izbucnirea revoluţiei burgheze în Franţa au silit Austria să încheie cu Turcia pacea de la Şiştov, pe baza situaţiei de dinainte de război (august 1791). Rusia a rămas astfel singură în luptă. Şi la acest război poporul român a luat parte activă prin unităţile de voluntari şi prin furniturile de provizii.

Boierii au speculat asupra şanselor războiului şi şi-au fixat atitudinea în funcţie de previziunile pe care interesele lor de clasă li le puteau sugera. Unii erau filoturci, considerând încă improbabilă prăbuşirea Imperiului Otoman, din cauza sprijinului puterilor maritime. Alţii erau partizani ai luptei pentru răsturnarea stăpânirii otomane fie cu sprijinul Austriei, fie cu acela al Rusiei.

Mavrogheni a organizat pe cheltuiala ţării cete de soldaţi formate în majoritatea lor din turci, care au luptat cu succes împotriva austriecilor. Încercarea de a atrage în rândurile oştirii sale elemente locale care să lupte alături de turci n-a izbutit decât în parte, din cauza puternicului curent antiotoman al maselor populare. Masele populare s-au angajat în luptă cu voinţa fermă de a scutura şi dominaţia turcă şi exploatarea boierească. Războiul oferea voluntarilor prilejul imediat de a scăpa şi de sarcinile fiscale şi de obligaţiile feudale.

Pe lângă mişcarea spontană care s-a manifestat prin constituirea de cete de voluntari, atât comandamentul rus, cât şi cel austriac au căutat să-şi întărească efectivele armatei lor prin elemente locale. În urma experienţei din războiul precedent, feldmareşalul P.A. Rumianţev a trimis în Moldova pe colonelul Sivers să constituie un corp de 3.000 de voluntari „arnăuţi”, înţelegând prin arnăuţi „acei moldoveni şi munteni, care se înrolau voluntar cu caii şi armele lor proprii... Ei primeau o indemnizaţie lunară... Unii dintre ei s-au dovedit cercetaşi minunaţi, şi conducătorul lor, maiorul Iordache, s-a făcut vestit”.

La contribuţia militară a Principatelor române trebuie să adăugăm furniturile necesare întreţinerii armatelor ruse şi austriece şi, în teritoriile de ocupaţie austriacă, tributul în bani. În zona din Moldova ocupată de austrieci şi destinată să fie anexată Imperiului habsburgic, cabinetul de la Viena a instituit o administraţie militară cu sediul la Roman.

În 1790, administraţia militară a fost înlocuită cu una civilă, subordonată guvernământului Galiţiei, care-şi mută sediul în Moldova, ca şi cum aceasta ar fi făcut deja parte integrantă, ca şi Galiţia, din Imperiul habsburgic. Cum ruşii s-au mulţumit, în regiunile de dincolo de Siret supuse administraţiei lor, cu furniturile de provizii, ţăranii din zona austriacă fugeau peste Siret.

Austriecii au supus aceluiaşi tratament şi Ţara Românească. Intenţia lor de a anexa părţile ocupate de ei din teritoriul ţărilor noastre se vede şi din faptul că au inventariat resursele lor sub forma unor hărţi cu anexe care cuprind lista tuturor satelor cu numărul caselor, al locuitorilor şi al animalelor de tracţiune. Pe lângă mărturia politicii cotropitoare a Austriei, ele constituie un important izvor cartografic, statistic şi demografic al istoriei Principatelor române în secolul al XVIII-lea.

Pacea de la Iaşi

Rusia a mai continuat războiul o jumătate de an, şi a câştigat o serie de victorii răsunătoare. Chilia, Tulcea şi Isaccea au fost luate cu asalt, în câteva zile. În decembrie 1790, Suvorov a cucerit Ismailul şi a trecut toată garnizoana prin ascuţişul săbiei. În anul următor, Kutuzov trecu Dunărea şi înainta până la Babadag, în timp ce Repnin câştiga la Măcin o strălucită victorie asupra lui Ali-paşa, seraskierul Rumeliei (comandantul suprem al armatei din Turcia europeană în timpul unei expediţii).

În Asia, ruşii au alungat pe turci din Kuban şi au ocupat Anapa. În Marea Neagră, flota rusă a scufundat cea mai mare parte a flotei turceşti şi i-a urmărit rămăşiţele până în Bosfor. Cu toate acestea, de planurile Ecaterinei a II-a nu mai putea fi vorba. Evenimentele din Polonia, unde un partid numeros profitase de războiul oriental pentru a reforma constituţia, precum şi progresele revoluţiei franceze, au silit Rusia să semneze preliminariile de la Galaţi (11 august 1791), care, la 9 ianuarie 1792, au constituit clauzele păcii de la Iaşi.

Pacea de la Iaşi confirma tratatele precedente, garanta libertatea comerţului rus în apele Imperiului Otoman şi atribuia Rusiei tot teritoriul cuprins între Bug şi Nistru. Poarta se angaja să respecte privilegiile Moldovei şi Ţării Româneşti şi să permită locuitorilor să emigreze în Rusia timp de 14 luni. Rezultatele acestea erau mediocre în comparaţie cu scopurile urmărite şi cu jertfele pe care le-au reclamat. Cu toate acestea, Rusia şi-a stabilit în mod incontestabil superioritatea asupra Austriei, a cărei alianţă s-a dovedit mai mult o povară decât un ajutor real.

Check Also

Războiul de 100 de ani

Războiul de 100 de ani (1337-1453) este un conflict militar intermitent dintre Anglia şi Franţa, …