Râurile Sciţiei

Afară de popoarele Sciţiei, Herodot ne vorbeşte şi de râurile ce curgeau prin ea. Lucru destul de straniu, că el nu vorbeşte de munţi. Regiunea Sciţiei este pentru el un şes plan, fără vreo ridicătură însemnată. Acest caracter general al ţârei se vede că îl stăpâneşte pe Herodot în toate locurile unde vorbeşte de ea; la munţi nici pare a se gândi. După cât se vede, el nu a fost informat despre existenţa unor asemenea şi mai ales nu de acea a munţilor apuseni, Carpaţii. Dacă ne vom aminti însă că Herodot s-a oprit mai mult la gura Boristenului, de unde şi-a cules notiţele sale, atunci nu ne vom mira că existenţa acestor munţi nu i-a fost împărtăşită.

Ea era necunoscută sau foarte puţin cunoscută şi sciţilor de lângă mare, care se aflau în aşa de însemnată îndepărtare de dânşii. Să ne amintim că neurii îi despărţeau de aceşti munţi şi că după neuri era pentru sciţi sfârşitul lumii. Cel mult vor fi cunoscut ei munţii cei de la sudul Transilvaniei pe unde le vor fi ieşit agatirşii înainte spre întâmpinare; dar o atingere mai strânsă cu aceşti munţi nu aveau. Poarcă sciţii de pe lângă Dunăre să fi ştiut mai multe despre munţii ce le mărgineau ţara spre nord; dar nu de la aceştia se informase Herodot, şi pentru acele timpuri trebuie să ţinem seamă de înceată şi greaua strămutare a ideilor.

Mai este de observat că sciţii au în genere mult mai bună cunoştinţă despre cele ce se petreceau la răsăritul şi la nordul lor, decât despre cele de la apus. Astfel ei înşiră un număr însemnat de pături de popoare locuind spre răsărit şi nord, şi marginile lumii sunt pentru ei într-acolo foarte îndepărtate, pe când înspre apus ele încep îndată după neuri şi agatirşi. Apoi chiar poveştile ce le spun despre ţările nordice au un grad do adevăr.

Astfel, penele cele multe ce umpleau aerul; apoi povestirea despre oamenii ce dormeau şase luni, în care vedem un răsunet despre nopţile cele lungi ale polurilor. Cauza acestei mai de aproape cunoştinţe cu nordul provine, după cât credem, din relaţiile comerciale ce le aveau cu acele regiuni, mai ales din comerţul cu blăni. Toate aceste împrejurări pot să explice îndestul cum se face de Carpaţii nu sunt pomeniţi în Herodot.

Despre râuri istoricul grec ne vorbeşte dimpotrivă îndestul de pe larg El aminteşte pe lângă altele ce sunt mai cunoscute: Istrul (Dunărea) şi Tirasul (Nistrul), şi pe câţiva afluenţi ai Istrului, care trebuie să ne ocupe mai de aproape, ca unii ce curg prin ţările noastre. Locul cel mai important din istoricul grec privitor la cursurile de apă la sciţi - este următorul: „Sciţia procură Istrului cinci râuri: unul pe care sciţii îl numesc Porata, iar grecii Piretus, altul Tiarantos şi Araros şi Naparis şi Ordessos. Cel dintâi numit dintre aceste râuri e mare şi curgând spre răsărit îşi uneşte apele cu Istrul, iar al doilea numit Tiarantos mai în partea apuseană şi mai mic: Araros însă şi Naparis şi Ordessos, curgând printre acestea, se varsă în Dunăre”.

În Porata al sciţilor sau Piretus al grecilor recunoaştem numele de astăzi al râului ce desparte România de Basarabia. Consoanele p, r, t au fost toate păstrate şi numai cât vocalele au suferit o schimbare firească, întunecându-se în u, din sunetele mai mult deschise ale unei limbi mai apropiate de originile limbilor arice. Etimologia acestui nume se află în radicala sanscrită pâr, zendic pere, a trece, de unde indianul pâra - mal, persicul peret - pod, germanul furt - pârâu. La Constantin Porphyrogenitul, împăratul Constantinopolei, care face către 952 (945) o descriere a administraţiei imperiului bizantin pentru învăţătura fiului său.

Tiarantos al lui Herodot nu este altceva decât Siretul. Acest râu mai are, în alte fântâni istorice, următoarele numiri: în Ptolemeu cu spiritul aspru; în Ammianus Marcellinus Gerasus, iar în Constantin Porphyrogenitul forma ce o are şi astăzi. Din modul deosebit cum îi aud numele şi-l reproduc cei trei geografi mai vechi, unul cu f. celalalt cu spiritul aspru şi al treilea cu g, putem infera că consoana iniţială avea un sunet cam nedeterminat, care se va fi apropiat şi de s ce apare în Constantin Porphyrogenitul şi se păstrează şi astăzi. Derivaţia acestui nume trebuie dar cătată mai curând în o radicală începătoare cu s decât într-una începătoare cu t. El îşi trage originea din radicala sanscrită sru a curge, de unde sravanti - fluviu. Tiarantos al lui Herodot nu este deci decât Sar-antus, „de unde prin suprimarea nasalii se naşte Sar-at, prototipul direct al Siretului nostru”.

Dacă însă Piretus şi Tiarantos sunt Prutul şi Siretul, unde să găsim atunci celelalte trei râuri care „curgând printre acestea” să se verse în Dunăre, deoarece între Siret şi Prut nu se află alt afluent al marelui fluviu? Pe de altă parte, printre acele trei râuri arătate de Herodot ca intermediare între Piretus şi Tiarantos - se află enumerat şi Ordessos, al cărui nume aduce aşa de bine cu acel al Argeşului. Dar atunci cum s-ar putea împăca arătările lui Herodot cu aşezarea şi cursul nurilor noastre? Argeşul să se verse în Dunăre între Prut şi Siret!

Noi credem că Herodot a fost rău informat sau a înţeles greşit lămuririle ce i s-au dat asupra cursului râurilor Sciţiei; căci este de observat că, pentru ştirile geografice adunate după relaţii, trebuie pus ca principiu de critică, că partea cea mai sigură în asemenea relaţii este numele geografic, iar partea cea mai puţin sigură poziţia elementului: râu, munte sau ţară, a cărui nume e pomenit. Într-adevăr, numele e ceva simplu, o formă de sunet, care se fixează în memorie şi se repetă prin grai; din contră, determinarea unei poziţii este ceva foarte anevoios.

E uşor de a ţine minte că un râu se numeşte Bistriţa; e mult mai greu însă a şti şi a expune de unde izvorăşte, încotro curge, în ce se varsă şi alte împrejurări. Prin urmare, cu toată indicaţia greşită a lui Herodot asupra cursului râurilor Sciţiei, noi credem că Piretus al lui Herodot este Prutul, Tiarantos Siretul şi poate, şi Ordessos, Argeşul. Herodot mai aminteşte însă într-un alt loc, reprodus şi mai sus, un al patrulea râu al Sciţiei, pe Maris. El zice anume că „şi râul Maris, ieşind din ţara agatirşilor, se amestecă cu Istrul”.

E probabil că Herodot înţelege aici prin Maris, Oltul şi nu Mureşul. Faptul singur că Mureşul se varsă în Tisa şi nu în Dunăre, ca Maris al lui Herodot, nu ar putea fi un temei, pentru a nu identifica aceste două râuri, ale căror nume sunt aşa de apropiate, întrucât se putea foarte uşor lua Mureşul ca râul principal şi Tisa numai ca un afluent al său.

Herodot însă dă pe Maris ca pe un afluent tributar al Dunării ce ieşea din ţara agatirşilor, dar trecea prin acea a sciţilor. Mureşul însă curgând în totalitatea sa dincolo de Carpaţi, în o ţară ce nu mai era Sciţia, ne vine greu a crede că să se fi raportat călătorului elin numele unui râu atât de îndepărtat şi să nu se fi atribuit acest nume Oltului care şi el ieşea tot din ţara agatirşilor, dar curgea într-adevăr prin Sciţia, pentru a se arunca în Dunăre.

Către acest argument hotărâtor se mai adaugă şi următorul text din Strabon: „Se mai varsă în Dunăre, trecând prin ţara geţilor, şi râul Maris, pe care romanii transportară toate cele de trebuinţă pentru război”. Ţara geţilor nu s-a întins însă niciodată în regiunea Mureşului sau a Tisei, ci a fost totdeauna în Valahia, încât şi în Strabon avem aceeaşi indicaţie că râul Maris ar fi însemnând Oltul. Apoi vom vedea mai jos, la expunerea expediţiilor lui Traian, că acesta niciodată n-a atins malurile Mureşului, ci, în a doua lui călcare a dacilor, a intrat în ţara lor prin valea Oltului, încât această împrejurare confirmă şi mai mult părerea că Maris al lui Strabon, şi deci şi acel al lui Herodot, este Oltul.

Maris este numai cât o derivare scitică a rădăcinii arice mar-apă, de unde sanscritul mara, celticul mor, goticul marii, latinul mare, slavicul mare, litvanul mares, şi prin care se explică nişte termeni ca Marmara, Marna, Marsala, râuşor şi oraş în Sicilia, Mara, pârâu în Maramureş. Maris însemna deci în limba scitică tot atâta ca şi apă, râu. Prin urmare deşi nu se poate identifica Marisul lui Herodot cu Mureşul de astăzi, se poate admite cu siguranţă că dacă Oltul, care mai târziu îşi schimbă numele, se numea pe atunci tot Maris, cu atât mai mult acest nume de Maris trebuia să se fi aplicat, în generalitatea lui de a însemna apă curgătoare, şi la Mureş care păstrează acest nume până astăzi, încât avem c dovadă indirectă că şi Mureşul de astăzi se numea pe timpurile sciţilor tot Maris.

Nu numai atâta: pentru a explica numele Maramureşului suntem nevoiţi a admite că şi Tisa, în prelungirea ei superioară de la vărsarea Mureşului în ea, purta pe atunci tot numele generic de Maris - Mureş, care duplificându-se cu celalalt râuşor din acea ţară, Mara, ce şi astăzi poartă acel nume, dădu naştere numelui ţării udată de ambele aceste două cursuri de apă.

Analiza hidrografiei Sciţiei după Herodot ne-a arătat deci că trei nume de râuri: Prutul, Siretul şi Mureşul, ba probabil chiar şi un al patrulea Argeşul, îşi au originea lor încă de pe timpul, când sălbaticele hoarde ale Sciţiei locuiau pe marginile lor. După aproape două mii cinci sute de ani, românii păstrează încă denumirile vechi ale acestor patru cursuri de apă, o continuitate în tradiţia locală care nu se poate explica decât prin o continuitate a poporaţiei ce a locuit în preajma acestor râuri, pe când la alte ape mult mai mari, precum Tirasul, Tanaisul, Boristenele, numele s-a schimbat cu totul, împreună cu elementele etnice ce se oglindeau în valurile lor.