Răspândirea creştinismului la daco-romani

Odată cu produsele materiale şi cu monedele, din aceleaşi teritorii de la sud de Dunăre, mai ales din Illyricul latin, pătrund în nordul Dunării, începând cu secolul IV, şi curentele religioase. Creştinismul biruitor în imperiu se răspândeşte şi prinde rădăcini şi la populaţia daco-romană din Dacia. Despre existenţa unor comunităţi creştine în Dacia Traiană, în secolele II-III, nu avem nici o ştire. Examinarea critică a monumentelor epigrafice şi arheologice, considerate de V. Pârvan sau de alţii drept creştine, a dovedit încă de acum două decenii şi mai bine că ele nu au acest caracter.

Nici textele literare, ale lui Tertulian şi Origene, invocate în sprijinul propagării credinţei creştine la populaţia din nordul Dunării, datorită caracterului lor apologetic şi afirmaţiilor prea vagi pe care le fac nu pot constitui mărturii sigure şi demne de crezare. Ceea ce se considerase „o necesitate logic-istorică” rămâne doar o simplă posibilitate, până astăzi nedocumentată prin descoperiri arheologice.

Dacă vor fi existat totuşi în Dacia Traiană adepţi ai noii credinţe, aceştia vor fi poate orientali, care nu în Dacia s-au convertit la noua religie, ci au adus-o cu ei din ţinuturile de unde erau originari. Aşa par cel puţin să indice câteva geme numite abraxas, talismane ale adepţilor sectei gnosticilor, descoperite în câteva localităţi din Dacia romană, la Porolissum, în Transilvania, la Romula şi la Orlea în Oltenia.

Cu totul alta este situaţia în secolul IV, când, după biruinţa noii credinţe pe timpul lui Constantin cel Mare, ea a fost recunoscută ca religie liberă şi sprijinită oficial de împăraţi împotriva păgânismului în declin. De-a lungul Dunării apar peste tot comunităţi creştine şi se întemeiază episcopate în provinciile dunărene, de pildă la Marcianopolis în Moesia Inferior, la Naissus în Dacia Mediterranea şi la Sirmium, Siscia şi Poetovio în Pannonia, dar curând după aceea sunt documentate multe altele, la Torni şi Odessos, pe litoralul pontic, apoi la Durostorum, Appiaria, Abrittus, Sexanta-Prista, Novae, Nicopolis, în Moesia Inferior, la Oescus, Castra Martis, Ratiaria şi Aquae, în Dacia Ripensis, Viminacium, Margum şi Singidunum, în Moesia Superior, iar în Pannonia la Mursa, Savaria, Scarbantia, Carnuntum şi în alte localităţi.

Cuceririle lui Constantin cel Mare de pe malul stâng al Dunării au transplantat creştinismul şi în aceste teritorii, deschizând totodată calea propagării lui prin misionari sau prin legăturile directe dintre locuitorii celor două maluri ale Dunării şi în afara graniţelor imperiului. Descoperiri creştine din secolele IV-V se cunosc mai ales în Oltenia, la Drobeta, Sucidava şi Romula, iar în Banat la Băile Herculane, Vârşeţ şi alte localităţi.

La Sucidava s-a descoperit şi o bazilică creştină, monument unic până acum pe teritoriul fostei Dacii. Ea datează din secolul VI şi stă în legătură cu necesităţile garnizoanei ce ocupa din nou cetăţuia de la Sucidava (Celei). De altfel în Novella XI sunt amintite şi două centre bisericeşti de pe malul stâng al fluviului, Recidiva şi Litterata. Prin intermediul comunităţilor creştine din centrele bisericeşti de pe malul stâng al Dunării, creştinismul s-a răspândit începând cu secolul IV şi la populaţia daco-romană din Dacia Carpatică, după cum dovedesc descoperirile de obiecte creştine arătate mai sus.

În legătură cu repartizarea geografică a descoperirilor creştine s-a făcut constatarea că la Dunărea de Jos ele nu apar decât pe teritoriul fostei Dacii, care a aparţinut odată imperiului roman. Constatarea e în primul rând valabilă pentru secolul IV şi ea întăreşte convingerea că aceste descoperiri de factură creştină au aparţinut populaţiei romane. Pe teritoriul Transilvaniei, în acest secol nu cunoaştem nici un singur obiect de caracter creştin care să poată fi. atribuit goţilor. Aceştia par să fi rămas în secolul IV la vechile credinţe păgâne. Încercările de evanghelizare a goţilor, făcute fără prea mult succes, de care vorbesc numeroase izvoare literar-istorice, se referă numai la goţii care locuiau la est de Dacia, aproape de gurile Dunării. Convertirea generală a vizigoţilor la creştinism a avut loc abia după trecerea lor la sudul Dunării, pe teritoriul imperiului, în anul 376.

Răspândirea creştinismului la populaţia daco-romană din Dacia în cursul secolului IV o putem înţelege mai bine dacă ţinem seama de ceea ce F. Engels observa în legătură cu creştinismul primitiv, anume că el nu a ajuns o religie universală decât după ce a fost însuşit de lumea greco-romană, al cărui produs dintre cele mai autentice este, cel puţin în această formă, şi în a cărei sferă de idei s-a contopit în lumea greco-romană creştinismul a găsit cele mai bune condiţii economice şi sociale pentru a prinde rădăcini, cuprinzând la început masele celor asupriţi, cărora noua credinţă le oferea iluzia unei salvări chiar dacă ea era plasată într-o viaţă viitoare, pentru a deveni apoi o religie universală, după ce a fost îmbrăţişat şi de toate păturile clasei dominante.

Dacă în secolul IV creştinismul s-a răspândit atât de repede la populaţia daco-romană din Dacia, înseamnă că el a găsit şi aici teren prielnic, datorită, pe de o parte, situaţiei grele în care se afla ea iar, pe de altă parte, faptului că această populaţie păstra încă vii tradiţiile culturii romane moştenite, întreţinute acum prin legăturile economice şi culturale cu lumea romană din sudul Dunării. Faptul că ea continuă să vorbească limba latină a fost fără îndoială un alt factor care a facilitat răspândirea creştinismului în rândurile populaţiei daco-romane din nordul Dunării.

Într-adevăr, creştinismul primitiv răspândit în secolul IV la daco-romani este de formă latină. Un prim indiciu în această privinţă îl oferă factura obiectelor creştine din Dacia secolului IV. Studiul tipologic al acestor obiecte a dovedit că ele sunt originare din sudul Dunării, aflându-şi adeseori cele mai bune analogii în provinciile dunărene ale Illyricului latin, în Pannonia vecină şi mai departe în Italia. Aceasta este în general, după cum s-a mai spus, şi orientarea economică şi comercială a Daciei în secolul IV.

Mai mult decât factura obiectelor arheologice, caracterul latin al creştinismului primitiv al daco-romanilor rezultă însă în mod clar din originea latină a termenilor privitori la noţiunile fundamentale ale credinţei creştine, păstraţi până astăzi în limba poporului român, ca de pildă: crux (cruce), domine deo (dumnezeu), christianus (creştin), sanctus (sânt = sfânt, de pildă Sânnicoară, Sâmedru, Sântion, Sânvăsii), angelus (înger), basilica (biserica), Faschae (Paşte), caseum ligare (câşlegi), carnem ligare (cârnlegi), communicare (a cumineca) şi altele. În măsura în care ele se pot data, aceste cuvinte au intrat în limba dacoromânilor în secolul IV. Astfel, de pildă, pare dovedit că postul numit quadragesima (păresimi) a fost introdus numai în secolul IV, deci numai atunci a putut lua naştere cuvântul care-l denumeşte şi fireşte tot numai atunci el a putut fi însuşit şi de daco-romani.

Din secolul IV pare să fie şi cuvântul Crăciun (din calationem sau creationem?). Cât priveşte apoi termenul de basilica, din care derivă în româneşte biserică, el s-a generalizat în imperiu ca denumire a lăcaşului de cult creştin numai începând cu epoca lui Constantin cel Mare. Păstrarea lui în limba română dovedeşte că la daco-romani creştinismul s-a răspândit de-abia în secolul IV, spre deosebire de celelalte regiuni ale imperiului, unde era folosit cuvântul ecclesia, păstrat în celelalte limbi romanice. Tot în secolul IV cuvinte existente mai dinainte în limba daco-romanilor au primit o semnificaţie nouă, creştină, ca de pildă lex (lege, credinţă), peccatum (păcat), paganus (păgân), presbyter (preot), pervigilium (priveghi), draco (drac) şi altele.

Creştinismul introdus în secolul IV la daco-romani, după cum putem deduce atât din conţinutul modest al descoperirilor arheologice, cât şi din termenii latini din limbă, era de factură populară, propagat nu de misionarii oficiali, ci răspândit mai mult din om în om, prin contactul direct cu populaţia creştină din imperiu. Populaţia daco-romană din Dacia nu a avut un „apostol” căruia să i se atribuie în mod special conversiunea sa la creştinism. Nicetas din Remesiana nu pare să fi predicat şi în nordul Dunării, cum s-a crezut.

Lipsit de organizare eclesiastică superioară, pe care o va primi mult mai târziu prin filiera slavo-bizantină, creştinismul primitiv al daco-romanilor se reducea la însuşirea elementelor de bază ale noii credinţe şi la practica simplă a cultului, în mijlocul unor comunităţi mici, probabil fără legătură între ele şi nesupuse vreunei anumite jurisdicţii bisericeşti.

În Dacia, ca peste tot, creştinismul s-a altoit la daco-romani pe credinţele mai vechi, păstrate mai departe. Astfel au fost menţinute numele unor sărbători păgâne, ca Rosalia (Rusalii) şi Florilia (Florii), cu toate obiceiurile legate de ele. Dar aşezarea hunilor în Câmpia Tisei şi mai ales marile lor invazii în imperiul roman au determinat izolarea Daciei de părţile apusene ale imperiului. Decăderea imperiului roman de apus şi destrămarea unităţii economice şi politice a Illyricului au făcut imposibilă reluarea legăturilor cu aceste teritorii.

Începând de pe la mijlocul secolului V, Dacia şi întreg teritoriul carpato-danubian intră în schimb în sfera intereselor economice ale Bizanţului. Semnificative în privinţa noii orientări a legăturilor economice ale populaţiilor din nordul Dunării sunt cele două lămpi de bronz amintite, de la Luciu şi de la Tapiogyorgye în dreapta Tisei, amândouă de origine egipteană şi ajunse în ţinuturile noastre prin intermediul Bizanţului. Pe timpul împăratului Iustinian expansiunea economică şi comercială a Bizanţului ia un mare avânt, ceea ce pentru Dacia se oglindeşte în numărul mare de monede şi produse bizantine descoperite.

După el însă, această expansiune slăbeşte, iar după prăbuşirea apărării bizantine la Dunăre, în ultimele două decenii ale secolului VI, legăturile cu imperiul se întrerup aproape complet. Ele continuă însă cu teritoriul dintre Dunăre şi Haemus ocupat de slavi şi bulgari. Întorcându-ne la vremurile imediat următoare retragerii aureliene, constatăm că populaţia daco-romană îşi face simţită prezenţa ei în Dacia şi în contactul cu populaţiile noi aşezate pe teritoriul provinciei, cu care ea e nevoită să convieţuiască. Mai multe descoperiri şi observaţii arheologice ilustrează concret acest contact, convieţuirea paşnică şi influenţele reciproce.

Încă mai demult se cunoaşte un mormânt de incineraţie descoperit la Lechinţa de Mureş. Inventarul lui cuprinde un vas roşu de autentică factură romană, alături de două vase cenuşii şi o fibulă de argint cu semidisc, de origine ponto-gotică. Prin ritul de incineraţie şi locul însuşi de descoperire, o veche aşezare autohtonă, mormântul aparţine unui localnic care foloseşte şi produse împrumutate de la goţi. Ritul incineraţiei, de veche tradiţie dacică, practicat cu predilecţie şi în epoca romană, reprezintă componenţa autohtonă continuată în epoca postromană de populaţia daco-romană. El constituie cel mai bun indiciu pentru a deosebi descoperirile arheologice aparţinând daco-romanilor de cele atribuite populaţiilor migratorii, care în secolele IV şi următoarele practică inhumaţia.

Ritul tradiţional al incineraţiei e practicat fără întrerupere şi de dacii liberi, din estul ca şi din vestul Daciei, de-a lungul epocii corespunzătoare stăpânirii romane în nordul Dunării, până în secolul IV, după cum dovedesc îndeosebi cimitirele de la Poieneşti, Vârtişcoi, de la Olteni (judeţul Teleorman) şi altele. O aşezare autohtonă şi morminte de incineraţie în urnă sunt cunoscute şi la Cipău, pe cursul superior al Mureşului. În această aşezare a apărut ceramică de factură autentic dacică şi un tezaur alcătuit din 15 monede de la Constantin I până la Valentinian I.

Probabil tot populaţiei autohtone sunt de atribuit şi mormintele de incineraţie de la Porumbenii Mici (lângă Cristur). În sfârşit, mai spre est, dar tot pe teritoriul fostei provincii, aşezarea de la Sf. Gheorghe pare a continua fără întrerupere din epoca dacică, de-a lungul celei romane, până în secolul IV, populaţia de aici păstrând tot timpul ritul incineraţiei. În secolul IV însă, alături de ceramica de tradiţie locală, dacică sau romană, îşi fac apariţia şi vasele specifice culturii pontice, numită Cerniahov, cunoscută la noi sub numele de Sântana de Mureş.

Acelaşi amestec de produse romane sau autohtone - un vas cu ornamente ştampilate şi un pandantiv de bronz, de reminiscenţă dacică - cu produse specifice culturii Sântana de Mureş s-a constatat şi într-un mormânt din cimitirul de inhumaţie din secolul IV de la Palatca. Întreg cimitirul se află pe locul unei clădiri, poate o villa rustica, cu ziduri de piatră datând din epoca romană. O parte din morminte se aflau chiar printre ruinele acestei construcţii. Două erau acoperite cu ţigle romane, iar alte două erau încadrate de ziduri seci, fără mortar.

E o situaţie care aminteşte de mormintele din secolul IV de la Apulum. Mediul arheologic caracteristic unei mici aşezări rurale din epoca romană, factura provincială sau autohtonă a unei părţi a inventarului funerar, alături de produsele de origine incontestabil pontică, şi păstrarea în ritul funerar a unor tradiţii din epoca romană, fac dificilă atribuirea cimitirului unei populaţii sau alteia, el documentând mai degrabă prezenţa ambelor elemente etnice.

La Spanţov, pe Dunăre, în cimitirul de inhumaţie de tip Sântana de Mureş s-a găsit o ceaşcă dacică, folosită drept capac pe un vas de ofrandă. În acelaşi cimitir s-au găsit şi morminte de incineraţie cu urnă, aparţinând populaţiei autohtone. În cimitirul de inhumaţie de la Târgu Mureş, aparţinând aceluiaşi orizont cultural (Sântana de Mureş), printre celelalte morminte erau şi două care aveau câte o cutie de sarcofag construită din cărămizi romane. Ele reprezintă o tradiţie romană, păstrată ca şi la Apulum şi Porolissum până în secolul IV, şi, indiferent de problema cui au aparţinut, fac dovada prezenţei unei populaţii daco-romane chiar în mediul considerat autentic got.

Un însemnat aport autohton a fost de altfel de la început sesizat şi în cimitirul principal al acestei culturi din Transilvania, de la Sântana de Mureş, unde, în afară de ceramica cenuşie, în parte de tradiţie locală din epoca Latene, nu lipsesc nici produsele romane de import. Participarea populaţiei autohtone la formarea culturii de tip Sântana de Mureş reiese şi din descoperirea recentă a aşezării de la Bratei (lângă Mediaş) din secolul al V-lea, unde această cultură dăinuieşte şi după plecarea goţilor.

La rândul ei, populaţia daco-romană a preluat de la noii veniţi mai ales podoabele de argint, ca de pildă fibulele cu semidisc, care în secolul IV şi în prima jumătate a celui următor sunt obiecte la modă, folosite de populaţii diferite ca componenţă etnică. Aşa dovedesc fibulele de acest tip descoperite în aşezările daco-romane din aceste vremuri de la Apulum sau Napoca.

În general, ceramica roşie de tradiţie romană s-ar părea că dispare foarte repede în epoca de după părăsire. În schimb se constată o perpetuare şi generală răspândire în primele secole ale epocii postromane a ceramicii cenuşii, la început de factură superioară, lucrată la roată, apoi „barbarizată”, atât ca formă cât şi ca ardere şi calitate a pastei.

Această ceramică răspândită aproape în toată Transilvania, mai ales cea din secolele IV-V, se leagă direct de tradiţia epocii romane, apariţia ei în afara acestei tradiţii fiind greu de explicat. Nu lipsesc de altfel din această categorie de ceramică nici unele forme de vase, ca de pildă cunoscutele chiupuri cenuşii, de origine dacică, păstrate în epoca romană şi perpetuate în epoca postromană până în secolul VI, după cât se pare.

În sfârşit, cu toată deficienţa documentării noastre de până acum cu privire la aşezările rurale din Dacia epocii romane, ca şi a celei postromane, cercetările mai noi par să dovedească că unele aşezări autohtone, mai ales din estul Daciei, ale căror începuturi se situează fie în epoca dacică, fie în cea romană, au continuat să fie locuite în epoca postromană. Astfel, în aşezarea de la Moreşti continuitatea de viaţă este neîntreruptă din epoca romană până în secolele V-VI, când aici se aciuează, nu întâmplător, ci alături de autohtoni un grup de gepizi. O situaţie similară există şi la Sf. Gheorghe, în aşezarea amintită mai sus, care continuă din epoca dacică până în secolul IV.

Concluzia generală care se desprinde din tabloul evoluţiei istorice de pe teritoriul fostei Dacii romane de la retragerea aureliană până în secolul VI este aceea că o populaţie daco-romană este tot timpul prezentă în acest teritoriu, şi că ea reprezintă nu numai elementul etnic de bază în continuitatea de viaţă de-a lungul acestei epoci, ci şi un factor care a contribuit în măsură importantă la dezvoltarea socială şi culturală.

Până la invazia hunilor, pe la 376, e cert dovedită şi continuitatea celor mai multe dintre aşezările urbane şi rurale cunoscute din epoca stăpânirii romane în Dacia. După aceea însă împrejurările istorice nefavorabile şi desele tulburări provocate de venirea noilor populaţii migratoare obligă populaţia daco-romană să-şi părăsească vechile aşezări, în care, după cum dovedesc descoperirile arheologice ea revine totuşi uneori, după un timp oarecare şi pentru o durată mai lungă sau mai scurtă.

În asemenea împrejurări continuitatea aşezărilor, începând cu secolul V nu mai este asigurată, de aceea vechile numiri de localităţi au dispărut. Continuitatea daco-romanilor în fosta Dacie începând cu secolul V este mai mult o continuitate de populaţie, decât a aşezărilor. Prezenţa ei neîntreruptă, în nordul Dunării, până la sfârşitul secolului VI a determinat un ansamblu de aspecte şi de apariţii particulare în dezvoltarea culturii materiale şi spirituale de pe teritoriul fostei Dacii care lipsesc în teritoriile ce nu au făcut parte din imperiul roman. În totalitatea ei situaţia cultural-istorică de pe teritoriul fostei provincii în secolele IV-VI este distinctă de aceea din teritoriile învecinate, locuite până în secolul IV cel puţin, în majoritate de seminţiile de daci liberi.

Până pe la mijlocul secolului V legăturile strânse ale daco-romanilor din vechea Dacie cu lumea romană din sudul Dunării sunt vii şi puternice, nu numai în domeniul culturii materiale, ci şi al celei spirituale. Pe la această dată ele încep să slăbească, fără a fi însă întrerupte cu totul până la sfârşitul secolului VI. Tot de pe la mijlocul secolului V deosebirile dintre autohtoni şi populaţiile migratoare se atenuează cu încetul, datorită convieţuirii lor mai strânse, pentru ca în secolele VI-VII să se ajungă la o uniformizare a culturii materiale care cuprinde deopotrivă pe localnici şi pe noii veniţi.

În aceste condiţii istorice procesul de romanizare atât de intens în epoca romană în Dacia, a putut să continue şi să se desăvârşească în epoca postromană, până în secolul VI. În tot acest timp regiunile nord-dunărene au stat în strânse legături cu romanitatea din sudul Dunării de la care a primit mereu noi impulsuri. Contactul s-a făcut de-a lungul marelui ax al Dunării, care a unit, nu a despărţit populaţiile de pe cele două maluri ale sale.

Datorită acestei legături cu romanitatea sud-dunăreană, populaţia daco-romană din Dacia şi-a putut păstra fiinţa ei aparte. În mijlocul populaţiilor noi venite, îngroşându-şi chiar rândurile cu elemente etnice înrudite ca, de pildă, dacii liberi sau chiar cu altele desprinse din grupul popoarelor migratorii. Astfel închegată populaţia daco-romană păşeşte într-o nouă fază istorică, aceea a convieţuirii şi a simbiozei cu slavii, în cursul căreia s-a format poporul român şi clasele societăţii feudale.