Răscoala lui Francisc Rakoczi al II-lea

Rakoczi ridică steagul de luptă la chemarea ţăranilor răzvrătiţi, a curuţilor din părţile Tisei de sus, în primăvara anului 1703. Continua lupta mai veche antihabsburgică, lupta lui Emeric Thokoly şi a altora. Răzvrătirile împotriva regimului austriac în Ungaria începuseră încă înainte de asediul Vienei. Lupta luase forme populare, se formaseră două tabere: a „curuţilor” (numire tradiţională pentru răzvrătiţi în genere, derivând de la cruciaţii lui Doja) împotriva „lobonţilor” (susţinătorii noului regim). Din afară ea era întreţinută de emigraţi. Dar şi de puterile potrivnice Habsburgilor.

Emeric Thokoly, cel mai mare latifundiar din Ungaria de sus, ridicat de emigraţi la conducerea luptei, pornise acţiunea din nord, sprijinindu-se înăuntru pe lupta populară a curuţilor, în afară pe Franţa (pe subsidiile băneşti ale lui Ludovic al XIV-lea) şi pe Turcia. Proclamat principe al Ungariei de sus, turcii în 1682 îl recunoscuseră chiar rege al Ungariei (el păstră numai titlul de principe).

Construcţia lui politică însă, în urma succeselor militare ale imperiului, se năruise. Cu aceasta nu se încheiase şi lupta însăşi. Thokoly, adăpostit mult timp pe teritoriul Ţării Româneşti, luptă şi el mai departe cu curuţii săi în sud, în Banat, la Dunăre, ia parte mereu la luptele turcilor, pândind momentul pentru reîntoarcerea în Ungaria, până când turcii înşişi îl exilară.

În proclamaţia sa, Rakoczi chema la arme împotriva stăpânirii străine pe toţi, pe nobili, dar şi pe nenobili, promiţând tuturor celor care vor lua armele scutire de dări şi de slujbe iobăgeşti. Francisc Rakoczi era unul din cei mai mari latifundiari din răsăritul Europei. Totuşi, ostilitatea faţă de Habsburgi era atât de generală, încât el a putut strânge pentru un moment sub steagurile sale, în regiunile unde a izbucnit răscoala, oameni de toate neamurile şi din toate clasele sociale: unguri, ruteni, slovaci, români şi alţii, iobăgime, oameni liberi, orăşenime, nobilime de rând şi, în parte, chiar nobilime mare, lărgind acţiunea la un mare război de eliberare de sub stăpânirea habsburgică.

Răscoala izbucni favorizată de o conjunctură externă prielnică. Răsculaţii profitară de cele două mari războaie europene: războiul de succesiune a Spaniei şi războiul nordic. Profitară de deplasarea armatelor imperiale spre Apus. În Ungaria nu mai rămăsese decât prea puţină armată, strictul necesar pentru paza cetăţilor sau preîntâmpinarea vreunui atac turcesc. Doar în Transilvania mai rămăsese Rabutin, cu o forţă de 10.000 de oameni.

Înăuntru rezistenţa armată era deci mică, iar în afară Rakoczi s-a putut sprijini, dintre beligeranţii războiului de succesiune, pe puterile antihabsburgice, cu deosebire pe Franţa, pe subsidiile băneşti ale lui Ludovic al XIV-lea, iar dintre ai celui nordic, mai întâi pe Carol al XII-lea şi apoi, mai ales, pe Petru cel Mare, cu care a încheiat şi alianţă. Răscoala astfel crescu, îşi lărgi cercul cu iuţeală. Ofiţerii curuţi, foşti în slujba lui Thokoly, ridicară ţărănimea din Bihor. Se ridicară ţăranii din jurul Chioarului, Băii Mari; căzu în mâinile curuţilor cetatea Hust. În august, răsculaţii începură să asedieze Satu Mare.

Operaţiile militare ale lui Rakoczi aveau să se îndrepte însă în direcţie opusă. Răscoala lui ţintea la eliberarea Ungariei. În planul lui nu intra şi Transilvania, decât doar în sensul apărării împotriva vreunui atac imperial venit dinspre ea. Transilvania o considera stat de sine stătător, domeniul legitim al lui Emeric Thokoly, principele antihabsburgic ales de dietă şi susţinut de turci.

În 1703 se ciocni cu Rabutin, apoi se întoarse spre Ungaria de sus. Operaţiile lui se îndreptau spre imperiu. Planul era unirea sub zidurile Vienei cu armatele franceze şi bavareze. Acest plan eşuă. Rakoczi reuşi totuşi să elibereze rând pe rând aproape toată Ungaria. Transilvania însă se ridică de la sine. Lozincile îndoitei eliberări, politice şi sociale, găsind terenul pregătit, se răspândiră în toată ţara, antrenară repede masele populare, mai înainte ca Rakoczi să-şi fi pus în gând s-o facă.

Focul izbucni în mai multe părţi. Haiducii lui Pintea sunt în picioare, curuţii iau Şimleul, Baia Mare. Cete de răsculaţi răsar ba ici, ba colo, spre Bistriţa, pe Someş, în Dobâca, în apropierea Clujului, în Turda, Zarand, Hunedoara. Departe de teatrul operaţiilor militare ale lui Rakoczi, aici prinseră mai mult lozincile lui sociale; mişcarea a putut lua într-adevăr aspect mai mult de răscoală ţărănească. Se ridică iobăgimea, meşteşugărimea, sărăcimea orăşenească, „libertini”, nobilime mică. Nobilimea alarmată fuge spre cetăţi, îşi pune persoana şi ce poate din avere la adăpost. Mai ales la început, mulţi nu văzură în ea decât o răscoală populară trecătoare, nu mult deosebită de haiduciile lui Pintea sau ale altora. „Se va topi şi această rebelie ca roua”, prevestea unul din magnaţi.

Dar lupta lui Rakoczi era o luptă împotriva stăpânirii habsburgice; putea să antreneze şi nobilimea, ca în Ungaria. Rabutin ia măsuri în consecinţă. Caută să oprească, să ţină la distanţă mişcarea, să stingă cu puterea armelor focarele din interior. Dar ţine şi nobilimea sub ochi, o pune sub pază chiar. Guvernul, pe reprezentanţii convocaţi în dietă, câţi veniră, îi reţine între zidurile Sibiului. Iar în afară procedează la represiuni severe. Guvernul luă şi el măsuri împotriva răscoalei. „Pentru remedierea acestor mari ticăloşii”, Nicolae Bethlen propuse ridicarea oastei ţării.

Prima oaste împotriva curuţilor porni din scaunul secuiesc al Mureşului spre părţile Someşului, sub comanda lui Samuil Bethlen. Secuii erau ridicaţi în virtutea obligaţiilor lor militare. Pe drum însă mulţi dezertară, încât guvernul trebui să ridice în ajutorul oastei nobilimea din comitatele Cluj, Dobâca, Solnocul Interior şi Turda. Cu supravegherea curuţilor din Zarand, Rabutin încredinţa pe Mihail Szava şi nobilimea de acolo. Porni şi el din Ţara Bârsei, unde supraveghea graniţa pentru a preveni un atac turcesc.

În ciuda măsurilor militare însă, mişcarea ia tot mai mari proporţii. Curuţii înregistrează şi primele succese militare. La 19 septembrie bătură oastea lui Szava la Brad. Iar a doua zi la Mănăstirea, aproape de Dej, loviră oastea secuiască a lui Samuil Bethlen şi o împrăştiară; luară apoi Dejul, Becleanul. Venind dinspre Oradea, curuţii luară cetatea Bologa şi înaintară spre Cluj. Alte trupe atacară Şimleul. Răsculaţii din Munţii Apuseni luară în octombrie Abrudul, importantul centru minier. La Şimleu, în schimb, birui armata trimisă de Rabutin. La Bonţida curuţii lovesc iarăşi pe secui, care nu opun rezistenţă: unii fug, alţii trec în tabăra lor. Comandantul Ştefan Toroczkai a trebuit să se predea şi el.

Comandanţii nobili prinşi de curuţi unul câte unul sunt trimişi în tabăra de la Tokaj a lui Rakoczi. Acolo fu dus şi Toroczkai, acolo se converti şi el, ca şi Laurenţiu Pekry şi alţii, care se vor pune pe urmă în serviciul lui Rakoczi. Sub zidurile Albei Iulii, curuţii în octombrie fură bătuţi de armata imperială, dar luară în schimb Trăscăul, Turda. În decembrie capitulă şi cetatea Chioar, comandantul ei, Mihail Teleki-fiul, văzându-se nevoit să treacă şi el în tabăra curuţilor.

Pe Mihail Teleki, Rakoczi îl încredinţa apoi cu reorganizarea veniturilor fiscale, iar pe Ştefan Toroczkai îl numi general-comandant al curuţilor din Transilvania, cu misiunea de a reorganiza acţiunea militară. Dar încă nu cu gândul de a lua puterea politică. Trecură rând pe rând în tabăra curuţilor şi secuii, pe care Rabutin socotise că îi poate ridica împotriva lor. Luptară dârz, în ciuda insucceselor.

Armata imperială lovi zdrobitor pe secuii scaunului Odorhei la Hoghilag, lângă Dumbrăveni (28 ianuarie 1704), după care trecu prin foc Odorheiul şi Trei Scaune. Se ridicară astfel şi secuii din Trei Scaune, din Ciuc; îşi puseră familiile la adăpost în Moldova şi în Ţara Românească şi apoi se îndreptară spre Ţara Bârsei. De aici chemară la luptă pe toţi, fără deosebire de neam sau de clasă. Suferiră un nou dezastru la Codlea (13 aprilie). Totuşi continuă lupta.

Apărură pe terenul de luptă şi curuţii lui Thokoly, venind dinspre Banat, unde de asemenea se întinsese răscoala. Căzu în mâinile curuţilor şi Alba Iulia. Îndreptându-se spre Aiud, cetăţenii oraşului se împărţiră: unii cerură ajutorul armatei imperiale, alţii se alăturară curuţilor, înlesnindu-le luarea oraşului. Ceea ce atrase după sine o răzbunare cruntă a armatei asupra cetăţenilor şi apoi incendiul care-l mistui în bună parte.

În Transilvania însă, mişcarea rămânea mereu confuză, neîndreptată strict spre obiectivul ei extern, acţiunea militară se confunda mereu cu ridicarea populară; era deci primejdioasă pentru nobilime; îi trebuia neapărat schimbat obiectivul şi, mai ales, îi trebuia schimbat caracterul de bellum servile. Şi pentru că nici armata imperială nu se putea menţine constant decât în câteva cetăţi şi nu putea asigura nici ea puterea de stat, bunurile, liniştea, nobilimea însăşi se văzu silită să cheme pe Rakoczi. Dieta din Alba Iulia a celor care se putură strânge, la 7 iulie 1704 îl proclamă principe al Transilvaniei. Dar având toată grija ca el să nu fie decât continuatorul vechilor principi (îi cerură să jure pe condiţiile pe care jurase Mihail Apafi), să nu prejudicieze cu nimic statul, constituţia, legile şi organele lui de guvernământ, să nu le amestece în vreun fel cu cele ale Ungariei.

Rakoczi nu veni acum în ţară. Încercă de vreo două ori să vină, dar nu reuşi. Numi însă comandanţi, mai întâi pe Laurenţiu Pekry, apoi pe Simion Forgacs, şi încercă organizarea puterii prin localnici. Căzură acum în mâinile curuţilor şi Mediaşul, Sighişoara, Gherla. Dar încercarea nu ţinu mult. Generalul imperial Herbeville, trimis cu vreo 20.000 de oameni în ajutorul lui Rabutin, bătu pe curuţi hotărâtor la Jibou (11 noiembrie 1705), luptă după care Transilvania căzu în mâinile imperialilor, încât Rabutin a şi putut pleca pentru alte operaţii în Ungaria.

Folosindu-se de această deplasare, curuţii recâştigară Transilvania în cea mai mare parte. În aprilie 1707, dieta din Târgu Mureş putu să introducă în sfârşit pe principe, care veni acum şi el aci, în stăpânirea ţării. Faţă de condiţiile din 1704, Rakoczi reuşi să obţină acum unele concesii în favoarea puterii sale princiare, dar şi de astă dată prea puţin în raport cu îngrădirile care i se impuneau.

Dar Rabutin se întoarse. În octombrie pătrunse din nou în Transilvania, o cuprinse iarăşi. Mai greu de cuprins fu cetatea Gurghiului, care rezistă asediului cinci luni în şir. În 1708 plecând Rabutin la Viena, generalul Karolyi încercă recucerirea Transilvaniei pentru curuţi, făcu incursiuni adânci, luă Clujul, Sebeşul, Orăştia, dar din faţa armatei imperiale trebui să se întoarcă. Încercă încă odată în 1709, dinspre Zarand, Hunedoara, dar fu izgonit din nou de imperiali.

Începu de altfel şi declinul răscoalei în genere. Conjunctura externă care i-a favorizat izbucnirea schimbându-se, a rămas fără sprijin din afară. Ludovic al XIV-lea, care o preţuia doar ca o diversiune utilă în spatele Habsburgilor, sista subsidiile băneşti. Armatele imperiale revenite de pe fronturile de luptă apusene se puteau întoarce acum cu toată puterea lor împotriva lui Rakoczi. Petru cel Mare, aliatul lui, în război cu suedezii înainte, cu turcii acum, nu-i putea da ajutor militar.

Răsturnarea conjuncturii externe agrava considerabil condiţiile interne. Mai întâi condiţiile economice. Uşurările de sarcini, scutirile de dări, menite să atragă în oastea lui Rakoczi elementele populare, nu mai erau posibile. Moneda de aramă devalorizată a lui Rakoczi sau veniturile imenselor sale moşii nu mai puteau face faţă nevoilor. Era grea mai ales întreţinerea oastei, tocmai când trebuia să înfrunte oştile imperiale revenite. Dar ceea ce aducea cu sine inevitabil declinul, era grava contradicţie socială pe care noua cucerire se clădea. Solidaritatea realizată pentru un moment în faţa stăpânirii străine era greu de păstrat. Iobăgimea ridicată ţintea nu numai la eliberarea de sub stăpânirea străină, ci şi la eliberarea din iobăgie promisă celor care au luat armele.

Nobilimea, dimpotrivă, aştepta la capătul luptei deplina stăpânire politică, pe care regimul habsburgic o prejudiciase, dar fără scăderea stăpânirii de clasă. Dezamăgirea iobăgimii creştea, elanul ei de luptă scădea. Iar nobilimea, câtă se strânse în jurul lui Rakoczi atâta timp cât el luptă cu succes, în momentul critic îşi întoarse faţa spre puntea salvatoare a tranzacţiei cu puterea imperială. În frunte cu contele Alexandru Karolyi, unul din colaboratorii săi de primul plan, în 1711, la Satu Mare, nobilimea se împacă cu puterea habsburgică, preocupată mai mult de salvarea domeniilor sale, decât de ţintele luptei de până aci. Rakoczi trebui să ia, cu un grup de credincioşi ai săi, drumul pribegiei. Se opri în Polonia, la Petru cel Mare, la curtea lui Ludovic al XIV-lea şi în cele din urmă se mută în Turcia, încercând zadarnic să mai reaprindă lupta. Va muri acolo în 1735.

În Transilvania, răscoala se stinse şi mai curând. Puterea lui Rakoczi aci fu mai slabă şi de mai scurtă durată. Nu numai pentru că nu Transilvania fusese ţinta luptei sale; aci şi condiţiile de luptă erau deosebite. Militar înainte de toate, Transilvania n-a putut fi nicicând deplin cucerită; armata imperială n-a putut fi izgonită, mai ales din cetăţi, a putut rămâne mereu activă.

Răsculaţii, unităţile militare curuţeşti au dat multe lupte şi în mai toate părţile ţării, dar fără o comandă destul de hotărâtă şi fără planuri militare destul de precise. Cetele, adesea improvizate, inconstante, mereu primenite, rău sau la întâmplare înarmate, nu se puteau transforma uşor în unităţi militare constante, supuse unei discipline militare. Se aprovizionează la întâmplare, cad adesea în excese, în jafuri, stârnind nu numai adeziuni ci şi ostilităţi, acţiunea militară confundându-se uşor cu răscoala.

Rakoczi a încercat reorganizarea acţiunii, transformarea mişcării în acţiune strict militară, pusă sub comandă unică, dar comandanţii săi nu s-au dovedit destul de capabili să o ducă la capăt. A încercat şi reorganizarea economică, administrativă a ţării, a şi reuşit în parte, mai ales în ce priveşte asigurarea veniturilor fiscale, dar nu în măsură să asigure o bază materială acţiunii sale. În genere s-a lovit mereu de rezistenţa claselor stăpânitoare, de obligaţiile impuse de a se servi de localnici.

Stăpânind puţin şi doar cu intermitenţă, el însuşi lipsind, cei de care s-a servit fie că au fost convertiţi de nevoie şi nu l-au servit cu destul devotament, fie că erau credincioşi, şi atunci n-au putut învinge rezistenţele locale. Lupta astfel, nici militar, nici economic, n-a putut depăşi prea mult faza de ridicare populară, cu inerentele ei perturbări economice imediate. Politic apoi, Rakoczi aici a câştigat şi mai puţin decât în Ungaria, clasele stăpânitoare. Nu numai pentru că guvernul şi o bună parte din fruntaşii politici se găseau blocaţi la Sibiu, ci pentru că Rakoczi era în ochii lor marele latifundiar catolic, venit din afară, a cărui stăpânire, cucerită mai ales cu asemenea mijloace, n-aveau de ce s-o dorească.

Dimpotrivă, trebuia să le trezească toată îngrijorarea înclinaţiile lui absolutist monarhice, să le stârnească teama că Rakoczi, învingător, ar putea să tulbure temeliile constituţionale ale ţării, să încorporeze şi să supună Transilvania Ungariei. Şi, fireşte, şi teama că-şi va relua moşiile familiare sau fiscale, aflate pe mâini nobiliare. Ceea ce puteau dori clasele stăpânitoare era mai curând principatul lui Mihail Apafi, revenirea la vechea lor putere politică, la „republica” nobiliară care era principatul Transilvaniei.

Prea puţini au fost câştigaţi din nobilimea mare, şi mai mult de nevoie, din cei căzuţi în captivitate. Şi nu din cei mai de frunte. N-au putut fi câştigaţi saşii. Tabăra „lobonţilor” în Transilvania a fost mult mai puternică. Nici cancelarul Nicolae Bethlen, cea mai importantă personalitate politică din acest timp a Transilvaniei, nu se gândeşte la principatul lui Rakoczi.

Dimpotrivă, în memoriul guvernului către împărat, ieşit din condeiul lui, la 28 martie 1704, aruncă cuvinte tari asupra „sectei” curuţilor, „rebelilor”, „uzurpatorilor”, a „cangrenei” ridicării populare stârnite de ei, care loveşte nobilimea, îi pradă bunurile, seamănă ruină şi mizerie, ameninţă cu pustiirea din temelii a întregii ţări. Dar nu numai în acesta - asupra lui mai putea cădea bănuiala impunerii sau obligaţiei funcţiei sale - ci chiar în memoriul său secret din 1704, sub titlul Columba Noe (Porumbelul lui Noe), conceput sub impresia pustiirii Aiudului de către armata imperială şi destinat puterilor străine, caută o altă cale: pentru „stingerea focului din Ungaria şi Transilvania” şi pacea cu puterile vecine, propune ca Transilvania să rămână principat neutru, în frunte cu un principe protestant din casă germană, căsătorit cu o principesă austriacă, tributar în egală măsură şi turcilor şi împăratului.

E memoriul care i-a atras încheierea carierii politice. Căzut în mâinile lui Rabutin mai înainte de a ajunge la destinaţie, generalul obţinu de la dieta intimidată condamnarea lui Bethlen pentru necredinţă. Graţiat însă de împărat, fu ţinut câţiva ani în captivitate la Sibiu şi apoi dus la Viena, unde a trebuit să rămână până la moarte (1716). Dar chiar cei care l-au proclamat principe pe Rakoczi, l-au proclamat în alte condiţii decât în Ungaria, îngrădindu-i puterea în vechea constituţie a Transilvaniei, nelăsând din mâini nici frânele politice şi nici deplina dominaţie de clasă, garantate înainte de vechiul principat, iar acum de diploma leopoldină.

Mai mult, în Transilvania se arătă şi mai acută contradicţia socială a luptei întreprinse. Începută sub formă de răscoală populară, în condiţiile deosebite de aici ea şi-a păstrat mai bine acest caracter, provocând şi mai acut ostilitatea nobilimii. Astfel, proclamând principe pe Rakoczi, nobilimea avu grija să pună o stavilă chiar sistemului său de recrutare. Ridicării iobagilor cu promisiunea de scutiri de sarcini şi a eliberării din iobăgie, îi găsi în arsenalul de legi al principatului antidotul: dreptul stăpânului de a-şi rechema iobagul plecat la oaste, prin care tăia chiar rădăcinile mişcării sale. Iobăgimea putea fi solidarizată în lupta împotriva stăpânirii habsburgice, care o apăsa cu sarcinile şi mai ales cu armatele sale, sau pentru menţinerea statului Transilvaniei, în nici un caz însă nu şi în lupta pentru menţinerea neştirbită a stăpânirii feudale, care începea tocmai acum să ia formele cele mai grave.

Dezamăgirea iobăgimii aici veni şi mai curând. Iar nobilii, şi cei care se îndreptaseră în vreun fel spre curuţi, îndată ce Rabutin se întoarse cu oastea în Transilvania, se întorc pe rând la fidelitate, se grăbesc să profite de „graţia” pe care le-o oferea împăratul. După primejdia prin care nobilimea trecuse, siguranţa pe care i-o readucea armata imperială era binevenită.

Pacea de la Satu Mare, care urmă, îi linişti în sfârşit şi îngrijorarea politică: asigura statul Transilvaniei (inclusiv Partium, pentru menţinerea cărora în cadrul Transilvaniei a luptat fără încetare), cu constituţia lui aparte, stat pe care îl garantase şi diploma leopoldină, diploma la care ţinea atât de mult. „Într-adevăr minunată diplomă era şi îndrăznesc să spun că, dacă Curtea din Viena nu ar fi. violat-o, în mare fericire şi pace am fi putut trăi cu ea”, se exprimă cronicarul Cserei, exprimând o opinie mult mai generală desigur. Dar şi răstălmăcirea acelei „sfinte diplome” - continuă el - vine doar din intrigile dintre cele trei naţiuni şi patru religii; ele au îndemnat curtea la schimbări, „noi înşine fiind cauza propriei primejdii”.

Românii au luat parte şi ei masiv la răscoală, iobagi, libertini, micile categorii militare, mica nobilime. Din Maramureş, Satu Mare, Bihor, Arad şi până la graniţa de răsărit a Transilvaniei, cetele de răsculaţi, unităţile curuţeşti sunt înţesate cu români, cu soldaţi mai ales, dar şi cu subofiţeri, sau chiar cu comandanţi de cete sau de unităţi militare mai mari. În Bihor, printre primii care trecură de partea curuţilor fu colonelul imperial Marcu Haţeganu.

În Maramureş luptară în rândurile curuţilor iobăgime, nobilime mică. Comandanţi români de cete sau de unităţi se ridică în regiunile Satu Mare, Oaş, Chioar, Baia Mare, Sălaj sau chiar în comitatul Szabolcs. În jurul Băii Mari luptară cetele haiducului Gligor Pintea, supranumit popular Pintea Viteazul. El căzu în faţa Băii Mari în momentul când haiducii săi, alături de curuţi provocaseră predarea oraşului. Mulţi români apar pe Someş, în jurul Clujului: aici se făcu cunoscut mai ales căpitanul Ciurilă.

În comitatul Turzii se remarcă Nichita Balica, căpitanul care-şi făcu cetate din cheile Turzii; în Mureş şi Odorhei căpitanul Vasile Negru; în Ţara Bârsei şi Trei Scaune căpitanul Bucur Câmpean. În jurul Albei-Iulii se remarcă regimentul lui Ştefan Sudriceanu; în jurul Aradului, regimentul colonelului Farcaş Dragul sau Drăgulea. Acesta luptă în mai multe părţi şi îl urmă pe Rakoczi şi în Polonia. Şi mulţi alţii. Fu lovită de răscoală şi unirea cu biserica romană; în locul lui Atanasie, care se găsea în Sibiu, fu ridicat prin sinod episcop Ion Ţirca. Rakoczi, deşi catolic, în lupta sa trebui să practice toleranţa religioasă. Cu atât mai mult trebuia să o practice în diversitatea şi preponderenţa covârşitoare a confesiunilor necatolice de aici. În 1708 trata cu Brâncoveanu apărarea ortodoxiei românilor împotriva prozelitismului catolic.

Cetele curuţeşti însă sunt, în genere, amestecate. Mai ales în rândurile celor de jos se crea o întinsă frăţie de arme, lăsând urme chiar în literatură, în muzica populară, în cântece, în dansuri. Curuţii sunt în bune raporturi şi cu Ţara Românească şi Moldova. Acolo se refugiază adesea după insuccese, acolo se pregătesc de noi acţiuni, acolo îşi adăpostesc de primejdie familiile cei mai aproape de graniţe. Rakoczi însuşi e în bune raporturi cu Ţara Românească şi cu Moldova, caută să câştige pe domnii români, mai ales pe Constantin Brâncoveanu, pentru lupta sa, să-i atragă în cercul de alianţe antihabsburgice. Pe lângă Petru cel Mare, Rakoczi se servea de David Corbea de la Braşov, acelaşi care servise şi pe Brâncoveanu.

Şi regimul, dar şi nobilimea trecură printr-o mare criză, un puternic motiv să se sprijine reciproc. Nobilimii, în schimbul credinţei sale, imperiul triumfător putea să-i asigure şi mai bine puterea. Trecând cu bine momentul de grea încercare pentru ea, având pavăza puterii imperiale, nobilimea putea să păşească înainte în supunerea şi exploatarea iobagului său, să-i înfrunte ostilitatea fără teamă. Trebuiră să se întoarcă astfel la vechea stare şi iobagii curuţi „lepădând penele şi blana de lup, în zeghe şi opinci, la hârleţ şi la sapă, căci nu e de râtul porcului brăţara de aur.

Nu libertate ar merita domnii iobagi, ci mai degrabă ţepe şi furci, pentru hoţiile cele multe”, izbucneşte satisfăcut, exprimând iarăşi desigur o opinie mai generală nobiliară, memorialistul Cserei. Regimul austriac trecu şi el ultima probă. Depăşind faza acută de război, învingător, aşezat pe credinţa claselor stăpânitoare, se va putea consolida temeinic, începând abia de acum să-şi organizeze puterea, să pună durabil temeliile puterii sale de stat în Transilvania.